Interactiuni

Arhivă autor

De râsul curcilor

with one comment

România acorda ajutor umanitar republicii Haiti în valoare de 50.000 de euro. Asta este ştirea care a circulat astăzi în toată presa. Ori nu înţeleg eu tot tabloul şi îmi lipsesc nişte piese, ori ne-am prostit iremediabil. 50.000 de euro? Cu 50.000 de euro vrea România să ajute sinistraţii dintr-o ţară unde cutremurul a făcut 75.000 de victime, 250.000 de răniţi şi a lăsat fără locuinţe un milion de oameni? De ce nu am tăcut pur şi simplu? Nu avem bani, e criză, asta e… dar să acorzi ajutor o sumă ridicolă mi se pare hilar. De fapt de plâns mai degrabă…

Am ajuns de râsul curcilor care, dacă ar pune mână de la mână, tot ar strânge şi ele un 50.000 de euro. Eu nu mai am cuvinte. Poate mai aveţi voi…

Written by Nico

Ianuarie 21, 2010 at 7:31 am

Publicat în De risul curcilor

Tagged with , , ,

Prieteniile interculturale

with 4 comments

Întâmplarea şi şansa au făcut să petrec ceva vreme peste ocean, trebuind să mă adaptez pentru o vreme la o cultură care nu era mea. Forma mea de adaptarea cea mai puternică a fost prietenia. Şi nu mă refer la amiciţiile mărunte pe care le legăm cu colegii de la cursuri sau cu colegii de apartament. Ci la o prietenie mai profundă, o formă de încredere reciprocă născută şi întreţinută în timp, care s-a legat încă de la începutul şederii mele acolo. Prietena a fost o chinezoaică. Privind retrospectiv mă întreb dacă faptul că eram amândouă din alte spaţii, eram acolo „altul” sau „celălalt”, ne-a apropiat. Pentru că în fapt nu aveam foarte multe lucruri în comun în afară de câteva cursuri. Şi aici ajung la întrebarea care mă preocupă de ceva vreme. Prieteniile interculturale se perpetuează şi se dezvoltă datorită diferenţelor culturale sau în ciuda lor? Din punctul ăsta de vedere, cum gestionăm diferenţele culturale? În cazul meu, de exemplu, chinezoaica avea o teamă constantă că „ceilalţi” ar putea auzi ce vorbim, care de multe ori erau de fapt confesiunile ei despre problemele ei sentimentale sau despre problemele ei de la şcoală etc. O teamă înnebunitoare, în sensul că oriunde eram, în autobuz, la şcoală, la cafenea, în restaurant, la cumpărături era aproape obsedată, se uita în jur (mai ales să nu fie alţi chinezi), insista să vorbim în şoaptă etc. O vreme a fost interesant şi hilar, mă distra nevoia ei teribilă de asigurare a privacy-ului discuţiilor noastre. Apoi a devenit agasant, pentru că într-un fel o „judecam” în cultura mea, ca o formă de ipocrizie sau de nevoie exacerbată de apărare a unei imagini, ceea ce mă enervează în general la oamenii de lângă mine. După încă o vreme a redevenit interesantă, fără să mai fie hilară, căci am perceput-o ca pe o specificitate culturală şi încercam să percep mecanismele din spate, uneori incredibile pentru un outsider cum eram eu.

În plus sunt aceste prietenii o formă de adaptare şi atât? În cazul meu – ieşirea din spaţiul american a adus cu sine ieşirea din prietenie. Nu ca formă radicală, nu ca schimbare bruscă, dar ca trecere lentă spre altceva. Ne mai scriem din când în când, rar, câteva rânduri uşor forţate. Iar acolo eram nedesparţite. Colegii ne porecliseră în glumă „frick and frack” pentru că eram tot timpul împreună. Cazul meu însă posibil să fie unul particular. Pentru că prietenia a fost uşor dezechilibrată, în sensul că ea era cea care avea nevoie teribilă de mine, o nevoie aproape organică, ca nevoia de psiholog sau de preot. În forma mea, desigur, şi eu aveam nevoie de ea. Dar o nevoie detaşată cumva, voalată. Aveam momente în care mă sufoca, voiam spaţiul meu şi timpul meu. Deci posibil ca acest dezechilibru să fi dus la o pierdere relativ rapidă a legăturii după ieşirea din spaţiul care ne unea. Totuşi mă întreb în alte cazuri de prietenii strânse (prietenia cu ea a fost una foarte apropiată, cu forme de confesiune, de „declaraţii” şi tot tacâmul) ieşirea din spaţiul comun diluează şi în timp „aboleşte” prietenia?

Mai mult decât atât, mă mai întreb dacă prieteniile interculturale nu sunt de cele mai multe ori între cei care nu aparţin spaţiului gazdă. Cu alte cuvinte ar fi fost mult mai greu să mă împrietenesc cu o americancă, de chinezoaică unindu-mă o similaritate artificială dată de statutul nostru de studenţi internaţionali, privind dintr-o pseudo-teorie a convergenţei.

Dacă aveţi asemenea experienţe (şi ştiu că unii aveţi) şi dacă, în plus, aveţi timp şi chef de povestit, m-ar interesa foarte tare şi alte perspective.

Written by Nico

Septembrie 8, 2009 at 7:52 am

Publicat în Altele

Tagged with , ,

Leapşa mea

with one comment

1. Cînd ţi s-a-ntamplat ca lecţiile învăţate de la cei vechi să contribuie la succesul tău?

Depinde ce anume înţelegem prin „cei vechi”. Spre deosebire de Iuli, eu cred că am învăţat foarte multe, şi de la vechi şi de la „mai noi”. Asta nu înseamnă că nu am învăţat şi dând cu capul de pragul de sus… Mi-e greu să enumăr ce şi de la cine am învăţat. Din ce cărţi, din ce filme, de la ce prieteni, de la ce duşmani. Dar da, mi se întâmplă să învăţ multe, iar succesul, în orice domeniu, fie el profesional, personal sau de altă natură, vine din ceea ce învăţăm.

Dacă e să amintesc totuşi un „vechi”, acum îmi vine în minte Steinhardt. Pe lângă multe, multe altele, am învăţat voluptatea soluţiei „Churchill-Bukovski” de evadare dintr-un univers concentraţionar: „să intru în ei ca un tanc”.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?

Pe Fermat. Aş fi curioasă să aflu dacă a imaginat o soluţie mult mai simplă la celebra lui teoremă.

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?

Nu ştiu dacă există o „cea mai influentă persoană” din viaţa mea. Posibil să fie tatăl meu. Totuşi e doar la nivel de posibilitate. Cred că în timp am căpătat un echilibru al independenţei/dependenţei bun care anulează ideea de „cea mai influentă persoană”.

4. Care-i ambiţia ta secreta?

Remarc, ca şi ceilalţi, cât de prost e formulată întrebarea. Dacă e secretă… să rămână secretă.

5. Preţul gloriei?

În glorie mi-aş pierde bruma de umilinţă frumoasă pe care încă o păstrez uneori. Mă domină de multe ori pericolul vanităţii, de aceea cred că gloria m-ar dezechilibra teribil. Nu pot să mă mint, jinduiesc la glorie sau la avataruri ale ei, totuşi uneori mulţumesc cui o fi de mulţumit că nu am avut decât glorii mărunte, care să îmi arate deşertăciunea deşertăciunilor… „dust in the wind”. Suntem prea mici, prea „muşti de-o clipă”, ca gloria efemeră să însemne ceva cu adevărat. Totuşi până la urmă percepem lumea şi valorile subiectiv. Fereşte-mă, deci, doamne, de glorie, că de căutat o caut! 🙂

6. Greci sau Romani?

Eu Greci. Şi nu din spirit polemic. Ci dintr-un fel de vis copilăresc din legendele Olimpului care i-au ridicat pe greci în mintea copilului care am fost la dimensiuni mitice. Păstrez, la nivel semi-conştient, încă din copilărie, o admiraţie profundă pentru greci, alimentată ulterior de descoperirea filozofiei greceşti, de fascinaţia pentru limbă şi de uimirea că astăzi mai există greci. Pentru mine, cumva, ei au rămas acolo, undeva, într-un trecut de hârtie, mitizat, exacerbat de entuziasmul genuin al copilăriei, alături de romani, ca forme de glorie ale unui trecut prea puţin real.

Bonus facultativ. Blogger sau WordPress (Joomla sau Drupal)?

Bonus? Pentru mine nu e nici un bonus, e uşor din alte lumi pe care, într-o formă de ignoranţă tehnică poate specific feminină, le consider egale şi greu de descifrat şi de delimitat.

Written by Nico

Septembrie 1, 2009 at 10:33 am

Publicat în Ce-i frumos si mie-mi place

Tagged with

Emoţia filmelor de scurt metraj

with 12 comments

Sebastian’s Woodoo, filmul de numai 4 minute al paraguaianului Joaquin Baldwin, a câştigat premiul Competiţiei online de scurt metraj asociată festivalului de la Cannes. Pe mine m-a impresionat şi am zis să vi-l aduc şi vouă în atenţie. Un filmulet despre prietenie, sacrificiu şi solidaritate.

Şi dacă tot m-am apucat să vorbesc despre scurt-metraje, iată încă vreo cinci din favoritele mele.

The Black Hole al britanicilor Phil Sansom şi Olly Williams a câştigat Virgin Media Short Awards Grand Prize. Tema filmului: lăcomia.

Reach – filmul animatorului Australian Luke Randall, despre cât de departe putem visa şi până unde putem ajunge.

Câştigătorul Oscarului de anul ăsta la categoria scurt metraj, La maison en petits cubes, filmul japonezului Kunio Kato.

Partea întâi

Partea a doua

Şi preferatul meu, poemul lui Charles Bukowski, The Man with Beautiful Eyes.

Încă mă întreb dacă emoţia stârnită de filmele de scurt metraj este una pur estetică şi dacă asemenea creaţii sunt forme de artă (în sensul ei clasic, şi nu în sensul reconstruit de studiile culturale). Avem criterii după care (încă) să judecăm ce este artă şi ce nu este? Şi mai păstrăm un sens clasic al artei sau o integrăm încet-încet în ceea ce numim astăzi cultura de masă? Sunt conştientă de complexitatea răspunsurilor şi, cred, întrebările sunt mai mult retorice. Totuşi nu am putut să nu le scriu.

Written by Nico

Mai 29, 2009 at 3:19 am

Criterii estetice: lupta dintre intelectual şi instinctual

with 5 comments

Una dintre obsesiile mele mai vechi este legată de criteriile de apreciere estetică personale. Mă refer aici nu la opiniile avizate ale criticilor, ci la zona de apreciere personală. Ceea ce e obsedant aici nu este nevoia de a găsi criterii universal valabile (am renunţat de mult să mai cred că e posibil) de judecare a artei, în fiecare dintre formele ei, ci mai degrabă o schizoidie pe care o resimt încă din adolescenţă legată de cărţile, filme, picturile, muzica, sculpturile care îmi plac. O schizoidie care s-a născut pe o filieră intelectualizantă, o dată cu învăţarea sau însuşirea plăcerii estetice.

Pe scurt este vorba de un fel de dedublare în receptare. O să recurg la exemple, pentru a mă putea face înţeleasă. În ceea ce priveşte filmele, de pildă, apreciez mult filmele de cinematecă, gen Călăuza (Tarkovski), sau Festen (primul film din Dogma95), ori altele de acest tip, însă într-un mod foarte intelectualizat şi nu ca formă de desfătare artistică. Ca să mă fac înţeleasă, după ce am văzut Călăuza, îmi amintesc că m-a pus realmente pe gânduri zile în şir, ca un fel de puzzle, prin deschiderile de interpretare oferite, prin detaliile semnificative pe care le retrăiam cumva în memorie, spre a le pune cap la cap etc. Întotdeauna voi considera că e un film mare, profund (îmi vine să zic cum numai un rus putea face). Însă trebuie să recunosc că pe parcursul vizionării propriu-zise m-am trezit uşor nu plictisită, dar cel puţin nerăbdătoare, am simţit că ritmul e prea lent şi parcă aş vrea să se termine mai repede. Ca atunci când am citit Ulysse, al lui Joyce. Am făcut eforturi reale să o termin, deşi încă a rămas în mintea mea ca un reper de originalitate, de exerciţiu teribil de stil, de încifrare de simboluri, alegorie etc. Trebuie însă să spun sincer că pe alocuri m-a plictisit teribil. Cum nu m-a plictisit, însă, o carte mult mai superficială şi mai puţin profundă, deşi nu trivială şi nici comercială, Alexis Zorba, a lui Kazantzakis. Acelaşi lucru e valabil pentru filme mai puţin profunde decât Călăuza, dar nu frivole, cu o anume profunzime, dar şi cu un potenţial bun de superficialitate dată de o formă anume de aplecare spre comercial, poate, nu ştiu exact. De pildă Shawshank Redemption (care pe lista mea de preferinţe nu cred că va fi vreodată devansat de vreun alt film), sau American Beauty, sau Cercul poeţilor dispăruţi sau Good Will Hunting şi multe, multe altele. Oricând aş revedea cu plăcere oricare dintre aceste filme, aş reciti Zorba, dar nu cred că aş mai putea citi încă o dată Ulysse, iar Călăuza mi-ar cere un efort real de concentrare.

Încercând să ies puţin din exemplificări spre o formă incipientă de teoretizare, de unde vine o asemenea schizoidie? Este desfătarea estetică intelectualizare pură sau cuprinde în ea o formă de entertainment (sau poate de altceva care îmi scapă) pe care ar fi artificial să o ignorăm. Înclin să optez spre ultima variantă. Iar explicaţia cea mai la îndemână, senzorială aproape, este aceea că rezonez afectiv cu lucruri uşor mai superficiale, iar raţional cu lucruri uşor mai plictisitoare. Are criteriul estetic de a face cu rezonanţa afectivă sau ar trebui să se limiteze la zona intelectului?

Îmi amintesc fără să vreau ceva ce am reprodus cândva aici pe blog într-un comentariu, un citat din Principiul poetic al lui Poe: „Suntem mistuiţi de o sete ce nu se poate stinge. Aceasta sete face parte din nemurirea omului. Ea este consecinţă şi totodată semn al existenţei lui fără sfârşit. Ea este setea fluturelui de noapte după stea. Atunci când Poezia sau Muzica, cea mai îmbătătoare dintre formele poetice, ne-a făcut să ne scăldăm în lacrimi, nu plângem – cum bănuieşte abatele Gravina – din exces de plăcere, ci din pricina unei gândiri pozitive, impetuoase, neliniştite, pe care o simţim din neputinţa noastră de a sesiza acum, din plin, pe acest pământ, o data pentru totdeauna, aceste bucurii divine şi încântătoare, din care nu atingem prin poem sau prin muzica decât scurte şi vagi lumini.” Aici întrevăd acea rezonanţă de care vorbeam, care uneori e atât de adâncă încât capătă instantaneu valoare de criteriu de judecată. Totuşi nu pot să nu observ în mine această formă de schizoidie de care vorbeam la început, ca un fel de război între ceea ce intelectul îmi dictează prin educaţie şi ceea ce instinctualul impune cu forţa sentimentelor. Şi nu văd vreun orizont de împăcare…

Written by Nico

Mai 11, 2009 at 5:32 am

Avatarurile umorului şi identitatea culturală

with 2 comments

Îmi amintesc în adolescenţă, când urmăream cu încântare serialul Star Track, eram fascinată de personajul Data, mai ales datorită incapacităţii lui de a înţelege umorul şi a constantelor sale încercări de a-l învăţa. A fost, poate, prima dată când mi-am pus problema real cum funcţionează umorul, care sunt mecanismele lui, cum se declanşează etc.

Dar ce este umorul? O definiţie operaţională e greu de găsit, de aceea majoritatea definiţiilor sunt generale, subliniind însă o trăsătură esenţială, anume faptul că umorul este înnăscut şi specific speciei umane, cu alte cuvinte nu există oameni fără simţul umorului (în doze mai mici sau mai mari, dar asta este o altă discuţie), în afară de perioade mai lungi sau mai scurte din viaţa lor în care sunt copleşiţi de evenimente puternic negative. Thomas Veatch, profesor în departamentul de lingvistică de la Stanford, susţine că umorul este „un fenomen prin natura sa misterios şi interesant care impregnează întreaga viaţă umană.” Tocmai datorită acestui „mister” nu există o teorie unitară despre umor care să dea seama de toate aspectele acestui fenomen, însă teoriile existente pun în evidenţă aspecte complementare ale umorului.

În literatura de specialitate, există trei teorii dominante despre umor: teoriile superiorităţii, teoriile incongruităţii şi teoriile agresivităţii (pe linie psihanalitică). Pe scurt, teoria superiorităţii spune că adesea râdem de cei care au anumite defecte (fie ele fizice, de caracter sau pur şi simplu situaţionale), din nevoia de a ne simţi superiori celorlalţi sau superiori faţă de noi înşine cei care am fost cândva. Teoria incongruităţii este cel mai des citată şi acceptată dintre cele trei teorii dominante. Umorul se naşte, conform acestei teorii, dintr-o neconcordanţă între ceea ce se aşteaptă şi ceea ce se primeşte (un simplu exemplu este „poanta” unui banc care trebuie să infirme orizontul de aşteptare al receptorului, ca să stârnească râsul). În fine, teoriile psihanalitice (Freud este cel care pune bazele acestei direcţii psihanalitice în teoriile umorului) susţin că umorul este o formă mascată de agresivitate. De pildă, umorul cu tente sexuale – spune Freud – „ne permite să ne camuflăm agresivitatea sexuală şi ostilitatea, pentru că femeile nu ar tolera sexualitatea nedeghizată”.

Revenind la titlu, este umorul o formă a identităţii culturale? Înclin să cred că da. O spun subiectiv, fără să fi citit despre asta, doar din experienţa personală, într-o cultură care nu e a mea. Americanii îmi spun, de exemplu, că m-am adaptat repede la stilul lor de umor, o formă de ironie continuă şi de autoironie, condimentate cu referinţe culturale. Eu le spun că nu e vorba de adaptare, acelaşi sunt formele umorului pe care le folosesc în cultura mea. Dar, prietena cea mai apropiată aici este o chinezoaică. Nu este deloc lipsită de umor, însă nu apreciază decât un anume tip de umor şi se simte chiar lezată de forme uşor agresive de ironie sau chiar de tachinare. Ea este aici de 4 ani, timp suficient de adaptare, totuşi formele de umor în care se regăseşte sunt foarte specifice culturii ei. Cred că umorul şi felul în care percepem şi reacţionăm la umorul celorlalţi sunt dominate şi impregnate de cultura în care ne formăm ca indivizi. Identitatea culturală conţine, alături de multe alte ingrediente, forme de umor specifice.

Written by Nico

Aprilie 27, 2009 at 2:35 pm

Publicat în Altele

The Secret Life of Words

with one comment

De mult nu m-a mai impresionat un film aşa cum a făcut-o The Secret Life of Words (un rezumat al filmului găsiţi aici – dar atentie, spoiler!, si trailer-ul aici), pe care l-am văzut de curând, deşi a fost lansat în 2005. Sunt încă o dată încântată de un film cu buget redus care are ceva de spus şi care nu are nevoie de efecte speciale şi de decoruri extravagante ca să o facă.

Un film despre uitare, despre un război despre care întotdeauna crezi că se întâmplă în altă parte. Un film despre monstruozităţile războiului din fosta Yugoslavie, care vorbeşte, fără scene sângeroase şi fără soldaţi umblând cu capetele retezate, despre cum putem pierde tot ce e mai omenesc în noi, despre moarte (nu numai ca anihilare fizică), despre uitare şi despre funcţia de catharsis a cuvintelor, într-o lume de tăcere şi de ruşine. Ruşinea supravieţuitorului. A celui care ar trebui să vorbească despre ororile cărora le-a supravieţuit şi s-ar putea să nu poată să o facă niciodată. Din film: „Before the holocaust, Adolf Hitler called all of his collaborators together and in order to convince them that he could get away with his plan he asked them who remembers the extermination of the Armenians? That’s what he said. Thirty years later nobody remembered the million Armenians exterminated in the cruelest possible way.” Istoria se scrie prin tăcerea şi ruşinea supravieţuitorilor.

Actorii principali sunt doi dintre favoriţii mei (Tim Robbins şi Sarah Polley) şi fac, cred, două roluri mari, două roluri grele. Încă o dovadă, dacă mai aveam nevoie de una, despre arbitrariul atribuirii Oscarurilor (filmul nu a fost nominalizat nici măcar la un Oscar, deşi ar fi meritat cel puţin vreo 4 nominalizări, în opinia mea)

Written by Nico

Aprilie 24, 2009 at 11:09 pm

Publicat în Ce-i frumos si mie-mi place

Tagged with , ,