Interactiuni

Archive for the ‘Cronica de film’ Category

“Toujour l’amour” sau Iubirea e in alta parte

with 2 comments

Acesta nu este un post despre “Valentine’s Day”, chiar daca ceea ce va voi povesti in el s-a petrecut exact duminica (pe 14 februarie). Un prieten cameraman care se indeletniceste  mai ales cu filmele documentare ne-a invitat intr-un mic orasel – Hazebrouke (un fel de Falticeni mai plin de viata) la o seara de scurt metraj frantuzesc (mai exact scurt metraje pe tema “L’amour” realizate de regizori din nordul Frantei). Evenimentul nu s-a bucurat de nici un gram de publicitate dar, chiar si asa, sala era plina (vreo doua sute de oameni care s-au anuntat intre ei).

Primul scurt metraj era despre o adolescenta care se indragosteste fara scapare de un tanar “tough”, fac sex dupa o petrecere si apoi tipul dispare pentru totdeauna. Al doilea (regizat de o japoneza/frantuzoaica care era in sala) este povestea complicata a unei functionare tinere si semi”singura”. Ea si-a cumparat un manechin barbat (filmuletul arata cum puteai sa-ti “alegi” de la o fabrica cunoscuta in regiune manechine cu preturi intre 500 si 10 000 de euro. Cele scumpe erau foarte aproape de “perfectiune”). Fata asta gateste pentru doi, sta la masa cu El, il imbraca in pijamale, il culca, il invita sa priveasca impreuna asfintitul pe malul marii. Din cand in cand o viziteaza o prietena care are si ea un manechin acasa. Vorbesc depre cele doua manechine ca despre iubitii lor iar concluzia discutiei lor este ca “baietii nostrii sunt ca niste barbati adevarati doar ca nu puteam sa facem dragoste cu ei”.  Finalul e abrupt. Ea marturiseste ca “poti iubi pe cineva chiar daca nu este insufletit pentru ca totul e sa iubesti”. Al treilea film a fost  un film de animatie: o femeie – robot este amanta unui barbat si incearca sa-si explice si sa explice ce fel de iubire e “iubirea-suferinta” in cazul ei. Se intreaba mereu retoric “de ce nu eu am fost aleasa lui”.  Alt filmulet: el si ea la nunta cu rude, verighete si tot tacamul. Ambii par nefericiti. El fuge pe o cale ferata parasita. Ea fuge dupa el. Urmeaza un episod de sex “cinstit”.  Iubirea nu e. Iubirea e in alta parte. Urmatorul film ne arata o femeie depresata pe care a parasit-o iubita ei iar ultimul filmulet a fost tot despre o femeie nefericita in dragoste. De data asta, ea este o casnica (cam de vreo 55 de ani)  care si-a dedicat 25 de ani din viata sotului si fiicei. Sotul o inseala acum cu o tinerica iar fica-sa s-a maritat cu un tiriplici arogant. Casnica merge la frizer si se rade complet pe cap spunand ca “o viata am facut numai cum a vrut sotul meu, fiica mea si coafeza mea, asa ca a venit timpul sa aleg singura pentru mine.”

Buun grosso modo … astea au fost filmele! Urmeaza o mica discutie in care organizatorul ne spune  ca intentia nu a fost sa faca un eveniment despre “iubire” atat de deprimant, incomod etc … ca ei au vrut sa aleaga si scurt metraje care sa vorbeasca despre iubiri “frumoase,” impartasite, implinite, dar din pacate, asta a fost tot ce au putut ei alege din multimea de filmulete trimise de tinerii regizori din regiune. A mai spus ca “celelalte filme erau de-a dreptul “unbearable,” tragice din cale afara, extrem de triste.”  Astea pe care le-au selectionat areau chipurile cele mai “vesele.” Oricum eu nu am inteles de ce  toate filmele erau despre femei: femeia depresata, femeia care sufera in dragoste si din dragoste, femeia parasita, inselata, isterica etc. De parca barbatii ar fi de pe alta planeta si nu ar avea si ei aceleasi probleme…

Seara nu s-a terminat aici. Am fost invitati dupa la o mica sindrofie in cinematograful cu pricina si in timp ce ne delectam cu “degustarile” o vad pe regizoarea japoneza (cea cu scurt metrajul cu manechinul) plangand. Apoi am aflat ca prietenul ei, un belgian blond si bucalat, tocmai ce o ceruse de nevasta …In drum spre casa prietenul meu cameraman se plangea ca ii pare rau ca nu a fost pe faza sa filmeze momentul cu cererea in casatorie (el filma pentru un documentar intitulat „iubire in nord”) .  In timp ce se lamenta un alt conoscut ii spune „lasa ca o sa mai ai sigur ocazia, ca nu cred ca tipa asta e ultima pe care o cere de nevasta”.

Anunțuri

Written by arankas

Februarie 16, 2010 at 11:46 am

Publicat în Cronica de film

Tagged with , ,

De vazut: „Come un uomo sulla terra”

leave a comment »

Motto: „Per me questa è la giustizia: dare voce a quelli che non hanno il potere” (Dag)

Razboi peste tot. Foamete. Copilul vecinului a murit – nu exista medici in orasul asta. Si atunci pleci din Etiopia. Sau din Eritrea, ori din Sudan. Te urci intr-un camion ticsit cu oameni. „Biletul” e 250 de dolari, destinatia de tranzit: Tripoli, Libia.  Si de acolo, paradisul italian. Atit de plin e camionul , incit nu te poti misca, nu te poti aseza. Unii mor: pur si simplu cad din remorca in plin desert, iar soferul nu are timp si nici chef sa opreasca. Altii mor din cauza secetei – in „pretul biletului” nu este inclusa si apa, iar de luat de acasa nu ai voie. Pe drumul din desert barbatii sint batuti, amenintati cu cutitele, iar femeile violate. Odata ajuns in Libia – daca ai avut norocul sa ajungi – esti arestat de politia locala. Urmeaza iar batai, si – cu toate ca esti negru – esti acuzat de „cea mai mare crima din lume”: „evreule!”. Si esti batut iarasi – pentru ca nu vrei sa iti dai jos lantisorul cu cruciulita de la git (sic!). Stai citeva luni, uneori ani in inchisoare, apoi politia te vinde cu 30 de dinari (da, 30, acelasi numar cu argintii de altadata!) – te vinde intermediarilor, care pentru bani iti promit salvarea, atingerea tarmului italian. Numai ca afacerile trebuie sa prospere – asa ca aceiasi intermediari te vor da din nou pe mina politiei, si politia te va vinde iar… „Am fost arestat de 7 ori si vindut de 5 ori. De fiecare data, pe 30 de dinari”, spune zimbind sec unul dintre intervievati.

[click pe imagini pentru a le mari]

„Nu poti sa treci prin asa ceva si sa ramii intreg la minte”, ameninta o etiopianca frumoasa, inca tinara, desi faţa ei arata mult mai batrina pentru cei 24 de ani. Nici sa te uiti la film si sa ramii intreg la minte nu poti. „Demnitatea umana” e un concept inventat. „Drepturile omului”, vorba lui Arendt, nu sint pentru apatrizi. Pe de alta parte, privirile pline de falsa compasiune ale oficialilor europeni. Si Ministrul italian pentru Afaceri Externe, bucuros ca datorita tehnologiei granitele pot fi mai bine aparate. Un Berlusconi zimbitor si plin de farmec, imbratisindu-se cu Ghaddafi, si spunind apoi senin ce asteapta din partea Libiei: „Più petrolio, meno clandestini!”. Ne tinem granitele bine pazite, nu ne intereseaza ce se intimpla dincolo de ele. Le deschidem doar pentru petrol.

Dag explica de ce nu ii plac pisicile: „Am vazut-o pe pisica noastra, care a fatat si a mincat apoi puiul cel mai slab. Pe ceilalti, pe cei puternici,  i-a ingrijit. Asa face si Italia: daca esti puternic si ajungi in Italia, primesti permisul de rezidenta. Cei slabi insa mor pe drum sau in inchisorile din Tripoli, fiind prinsi cu masinile donate de guvernul italian celui libanez, inchisi in stabilimente construite de italieni, impuscati cu pusti italiene… De asta nu-mi plac mie piscile – pentru ca le vad dintr-o anumita perspectiva…”

Blogul fimlului „Come un uomo sulla terra” (Like A Man On Earth) aici. Puteti comanda filmul, insotit de o carte, la doar 15 euro – aici. Inca mai puteti vedea filmul in italiana, fara subtitrari, pe Youtube: prima parte, a doua parte, a treia parte, a patra parte, a cincea parte, a sasea si ultima parte.

PS1: film vizionat in cadrul Migration Working Group (European University Institute) (10 Februarie 2010)

PS2: Stiu, nu am mai scris de mult – si stiu, am ramas dator cu incheierea unui serial lung si controversat. Din nefericire, activitatea off-line nu imi mai lasa resurse –  de timp si putere – si pentru activitatea on-line. Cindva, voi reveni. In curind, sper. Am facut acum o exceptie intrucit am inteles sa trimit mesajul mai departe – asa cum ne-a rugat unul dintre consultantii filmului, profesorul universitar Alessandro Triulzi.

Written by Andrei Stavilă

Februarie 12, 2010 at 7:00 am

“Baraka”!

with 2 comments

Daca nu ati vazut inca “Baraka” (fabulosul film al lui Ron Fricke) ati ocolit un episod de emotie sugrumanta, de betie vizuala si luciditate dezarmanta. Daca treceti peste primele zece minute (care probabil vi se vor parea aproape plictisitoare) si va pregatiti sa primiti o “binecuvantare artistica” (cica “baraka”in araba inseamna “binecuvantare”, si chiar este), restul e de-a dreptul “speechless”! Baraka nu este doar un film “mut” ci un film care te lasa mut de uimire. De foarte mult timp nu am mai simtit un gigantic nod in stomac fata in fata cu vreo “opera de arta” contemporana. Filmul asta insa este “ravishing”….pur si simplu te stoarce pana la ultima picatura. Si dupa ce mi-am revenit (ca dupa febra) din starea emotionala care ma cotropise total, am realizat ca de foarte putine ori arta a produs vreun “catharsis” asupra-mi.

Dupa ce te intorci din cele 24 de tari/locatii prin care te poarte filmul (Argentina, Australia, Brazilia, Cambogia, China, Ecuator, Egipt, Franta, Hong Kong, India, Indonezia, Iran, Israel, Italia, Japonia, Kenia, Nepal, Polonia, Arabia Saudita, Tanzania, Tailanda, Turcia si Statele Unite) realizezi ca “it’s all about human beings” care fac si desfac “lumea” din jur si incepe brusc sa te doara, la modul cel mai visceral, saracia si mizeria in care foarte multi dintre noi traiesc (dar apoi iti spui ca si asta e “omenesc”). Ceea ce am fazut eu in filmul asta este exact acel “fir invizibil” care uneste/desparte oamenii acestui pamant dar, mai presus de orice, filmul vorbeste despre noi…despre noi toti: bogati, saraci, impovarati de griji sau extaziati de success; umili sau plini de sine; visatori sau pragmatici; cinici sau inocenti; castigatori sau invinsi; calai sau victime. Desi multi critici spun ca Baraka are “a highly environmental theme”, eu l-am citit totusi diferit: “Baraka” vorbeste despre multe, mari sau marunte dar mai ales depre “uman” in diversitatea lui si in unicitatea lui in acelasi timp (un fel de “glocal” umanism, daca vreti).

Faptul ca nu exista replici si in general nu se vorbeste deloc in filmul asta, a fost o idee extraordinara. Nu exista nici un “bruiaj” ci imagini curgatoare, imagini care urla, imagini care dor, imagini care incep sa-ti circule prin vene, imagini incredibil de frumoase si mai presus de toate, imagini care iti raman intiparite in minte ca un sigiliu din carne si oase. La sfarsit, nici macar nu te mai intereseaza daca filmul asta are sau nu un subiect, un argument, o logica whatever. Ramane doar nodul din stomac, un nod pe care nu esti sigur daca vrei sa-l pastrezi sau sa scapi de el. Si acum ar trebui sa-mi calc pe inima si sa-l citez pe Platon “SUNT TARE GRELE CELE FRUMOASE!”

Written by arankas

Februarie 3, 2010 at 8:23 pm

Publicat în Cronica de film

Tagged with , ,