Interactiuni

Archive for the ‘Dileme morale’ Category

Odă lustruitorului de pantofi. Demnitate umană versus activism social

with 15 comments

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Despre feminismul radical. Cu ‘All Inclusive’

with 7 comments

De mult timp doream sa relatez o intilnire relevanta avuta in urma cu luni bune cu o all inclusive. Pentru scopurile postului de fata, numesc all inclusive o persoana de sex si/sau gender incert, feminista, lesbiana, radicala, monologica (in sensul necunoasterii regulilor dialogice de baza) si ‘progresista’ (intelegind prin ultimul termen un individ pentru care gindirea morala in general reprezinta un artefact desuet). Citeva idei pe care le-am putut singulariza din avalansa verbala, urmate de modul in care as fi raspuns daca mi s-ar fi oferit ocazia:

(a) diferentele privind orientarea sexuala nu reprezinta doar un simplu fapt social si atit. Ele subintind o diferenta radicala intre doua moduri de a gindi – nici mai mult, nici mai putin decit doua logici diametral opuse: logica hetero si logica gay. Prima este, cu siguranta, stramosul neanderthalian al celei de a doua. Cu alte cuvinte, conform lui all inclusive a fi adeptul logicii hetero inseamna pur si simplu a fi ramas blocat intr-o zona temporala intunecata si rusinoasa, in timp ce progresul a trecut triumfator pe linga tine. Logica hetero acomodeaza perfect teoria pamintului plat, geo- si antropocentrismul, adoratia religioasa, creationismul, morala mic-burgheza. Convers, logica gay merge mina in mina cu heliocentrismul, evolutionismul, ateismul stiintific. Intr-un cuvint, a fi hetero nu inseamna a-ti asuma o optiune, a face o simpla alegere printre multe altele – ci se reduce la a fi inapoiat deopotriva intelectual si moral.

Eroarea lui all inclusive este evidenta si nu cred ca merita comentata prea mult. Argumentul de mai sus a fost expus de fiecare data cind extremistii si xenofobii s-au considerat nevoiti sa marcheze strict o deosebire pe care ei o credeau radicala. Astfel, diferenta dintre german si evreu nu a fost conceputa ca simpla diferenta etnica sau nationala, ci s-a presupus ca este vorba, desigur, de doua moduri incompatibile de a privi lumea, de doua trepte inegale pe linia unidirectionala a evolutiei, unde evreul evident trebuia lasat in urma / exterminat pentru a face posibila continuarea dezvoltarii, pastrarea puritatii rasei. Eroarea argumentului consta in substantializarea radicala a unei diferente altfel minore – aceeasi greseala ca si in teoria lui all inclusive: daca in cazul nazistilor aveam de a face cu substantializarea minorei diferente entice, in cazul feministelor e vorba de aceeasi substantializare a unei alte minore diferente de sex si/sau gender.

(b) sexul hetero este prin insasi natura sa un act submisiv, intrucit nu poate avea loc fara supunerea femeii.

Afirmatia se bazeaza pe doua premise, ambele gresite. Conform primeia, orice act de intromisiune reprezinta ‘supunerea’ femeii. Insa mecanismul prin care un act biologic determina deopotriva un fapt social (relatiile de putere) si o atitudine psihologica (intentia barbatului de a supune prin sex si a femeii de a se supune) ramine totusi neclarificat. Conform celei de a doua premise, voluntarismul femeii care doreste/initiaza constient actul sexual hetero este iluzoriu: de fapt, femeia este supusa si se supune fara ca ea insasi sa realizeze acest fapt. Problema de aceasta data este tocmai savoarea paternalista a argumentului (‘noi stim mai bine ca tine cum stau lucrurile’), un paternalism pe care feministele si all inclusive insesi il exclud din principiu.

(c) motivul pentru care multe femei sint inca hetero este simplul fapt ca nu au incercat sexul cu o alta femeie. Corolar 1: nu te poti pronunta asupra identitatii sexuale pina nu incerci ambele tipuri de a face dragoste; corolar 2: experimentind amorul cu o persoana de acelasi sex si comparind experienta respectiva cu una hetero, orice femeie devine automat lesbiana.

Afirmatiile sint abrupte si evident generalizante: (a) nu poti sa stii ce bun e / sa doresti X pina nu il incerci; (b) daca incerci X vei continua sa-l doresti. Doua consideratii merita luate in calcul. In primul rind, ambele propozitii sint evident false: pot crede in mod logic legitim ca nu-mi place sexul anal ori sa maninc pamint amestecat cu lut chiar daca nu am incercat aceste experiente. De asemenea, chiar daca as fi dispus sa le incerc, nu este deloc evident ca vor fi experiente placute si ca le voi dori ulterior. In al doilea rind, aceste afirmatii se pot intoarce chiar impotriva lui all inclusive: unei lesbiene ‘din nastere’ i se poate spune ca nu e heterosexuala pentru ca pur si simplu nu a incercat acest tip de amor (eventual, cu un ‘barbat adevarat’) si habar n-are ce fain e (argumentul e cunoscut, multi ‘macho’ fac uz de el).

(d) fidelitatea este o practica perimata, spune all inclusive. A cere fidelitate partenerului inseamna a-l abuza, a-l violenta, a-l trata ca pe un obiect care se ofera posesiei. Nu poti avea drept de proprietate asupra unei persoane, ori a cere (prin santaj sentimental) fidelitate partenerului inseamna a-l ingenunchea, a-l reduce la statutul de obiect

O asemenea afirmatie dovedeste neintelegerea atit a iubirii ca sentiment, cit si a relatiilor umane in general. Nu neg posibilitatea ca, in timp, sa apara o mutatie radicala in psihologia umana, astfel incit un om sa poata iubi in acelasi timp si la fel de mult doua personae diferite. Insa deocamdata iubirea ‘romantica’, for better or for worse, este profund exclusivista: nu poti iubi, cu aceeasi masura si in acelasi moment, mai multe persoane (ok, exista exemple in literatura, dar nu cred intr-o asemenea posibilitate in viata reala). Pe de alta parte, orice relatie intre doua persoane presupune o doza de fidelitate, si cu cit relatia este mai apropiata, cu cit oferi mai mult celuilalt,  cu atit nevoia de fidelitate este mai mare. Este firesc sa astepti de la partenerul de afaceri fidelitate, atunci cind, printr-un contract, v-ati pus la dispozitie unul altuia serviciile in mod exclusiv. Iarasi, astept de la un foarte drag prieten sa nu ma tradeze, sa imi fie fidel deci, tocmai pentru ca i-am oferit intreaga afectiune de care sint capabil: fidelitatea lui este motorul, combustibilul  afectiunii mele, de data asta nu ca intr-un contract legal, ci mai curind ca intr-o simbioza perfecta. De asemenea, din partea iubitei mele astept fidelitate nu in forma monedei de schimb, ci ca o intimpinare a iubirii mele, o intretinere a dainuirii ei. A judeca intreaga complexitate a unor astfel de sentimente prin prisma relatiilor de putere si/sau proprietate, precum all inclusive, releva o gindire infantila, incremenita in clisee imprumutate de aiurea si, in definitiv, timpa.

(e) la nivelul politicilor publice, trebuie facuta o diferenta clara intre relatiile ‘romantice’ si casatorie. Dupa all inclusive, casatoria trebuie sa aiba ca scop cresterea copiilor, ca atare este un contract ce isi epuizeaza obiectul cind copiii ajung la virsta maturitatii. O asemenea intelegere legala nu trebuie sa aiba nici o legatura cu emotiile sau sentimentele: poti avea un contract de crestere a copilului (poti fi ‘casatorit’) cu una sau mai multe persoane care sint de acord sa devina parinti – iar in acelasi timp esti liber sa iti iubesti partenerul (care nu trebuie sa fie neaparat si persoana ce si-a luat responsabilitatea de a participa la cresterea copilului) sau sa il schimbi imediat ce emotia a incetat.

Desi sint un adept al familiei ‘clasice’, recunosc nelegitimitatea modului in care statul o sustine official. Moral, nu se pot oferi argumente legitime pentru excluderea familiilor homosexuale sau poligame de sub aripa protectiva a societatii. Totusi, de aici si pina la a ‘sparge’ casatoria in sensul de a desparti sentimentele (afectiunea in cuplu) de cresterea copiilor mi se pare o propunere inumana, atit pentru parinti cit si pentru copii. Si de aceasta data, pot accepta idea ca in viitor cresterea copiilor va putea fi separata de traiul in cuplu – dar nu sint convins ca o asemenea solutie ar face mult bine vreunei persoane implicate.

Am incercat, in cele de mai sus, sa ofer raspunsurile rationale pe care le-as fi putut da in cazul in care as fi avut posibilitatea sa imi duc argumentele pina la capat. Din nefericire, nu a fost cazul: all inclusive vorbea cu ura, vitupera cu violenta, si fiecare raspuns al meu era intrerupt brutal inca de la primele cuvinte. Din astfel de intilniri, cred eu, cel mai mult de pierdut au chiar feministele in cauza. Daca mai sint persoane pentru care feminismul se reduce la imaginea unor descreierate care nu se epileaza si refuza sa se rada sub brat doar pentru a nu face pe plac barbatului, daca relatiile homosexuale inca sint privite cu neincredere, acest lucru se datoareaza, in mare parte, si activistilor radicali feministi si gay. La ura nu se raspunde cu ura, ne-au invatat citeva personaje istorice: Iisus, Mahatma Ghandi si Martin Luther King. Ultimii insa nu pot fi modele pentru all inclusive: nu sint nici lesbiene, nici feministi.

Din nou, despre libertatea de expresie. Cazul Szegedi Csanád

with 5 comments

In ultimele zile am avut o discutie interesanta cu o prietena – si din acest motiv o continui aici. Se pare ca deputatul european Szegedi Csanád doreste sa-si deschida un birou parlamentar la Tirgu Mures. Toate bune si frumoase, numai ca domnul respectiv face parte din partidul extremist Jobbik, a declarat ca Transilvania trebuie sa apartina Ungariei si alte mascari de genul asta. Ca atare, vigilentii atitudinii civice din Romania s-au gindit ca e de bon ton s-o puna de-un protest. Prietena mea spune ca semnarea unei asemenea petitii (vezi aici) ar fi un lucru bun. Eu cred ca e un gest grav, indreptat impotriva dreptului fundamental la libera exprimare – iar faptul ca aceasta petitie nu cere o actiune legala din partea autoritatilor statului roman nu diminueaza gravitatea faptului.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Imi repugna pina si ideea ca unii oameni pot adopta sentimente, atitudini si discursuri de genul celor proferate de membrii Jobbik. Si totusi, nu uit doua vorbe de duh, care mi-au calauzit intotdeauna actiunile. Prima ii apartine lui Voltaire: ‘Nu sint de acord cu ceea ce spui, dar voi apara pina la moarte dreptul tau de a o spune’. Si ca sa-i ofer bunului francez o companie placuta, i-l alatur pe Larry Flint: ‘Freedom of thought is not freedom of the though you love, but freedom of the thought you hate – hate the most’.

Din punctual meu de vedere, lucrurile sint simple: domnul Szegedi Csanád este un parlamentar european, face parte dintr-un partid recunoscut si inregistrat legal, ca atare a protesta impotriva dreptului sau de a-si deschide un birou intr-una din tarile Uniunii Europene echivaleaza cu a protesta impotriva libertatii de constiinta, a libertatii de exprimare, a libertatii de miscare si a libertatii de asociere.

Desigur, se poate pune problema daca Jobbik ar trebui scos in afara legii. Sint sceptic in ceea ce priveste un raspuns afirmativ. Ar trebui scoase in afara legii toate partidele extremiste din Europa? Exista obstacole morale, legale si practice impotriva unei asemenea actiuni. Moral si legal, nu poti ingradi nici libertatea de constiinta, nici pe cea de exprimare, nici pe cea de asociere – doua drepturi fundametale, recunoscute prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului (articolele 18, 19 si 20). Practic, este imposibil sa interzici unei imense mase de indivizi europeni dreptul de a exprima ceea ce gindesc. Sa nu uitam ca vorbim de un partid politic extremist (Jobbik) si nu de o miscare paramilitara (Garda Maghiara). Primul nu poate fi interzis, a doua poate fi foarte usor scoasa in afara legii, intrucit libertatea de exprimare si asociere reprezinta drepturi fundamentale, in timp ce nu exista un drept de a te ‘exprima’ prin actiuni paramilitare, violente.

Desigur, doua argumente pot fi oricind ridicate impotriva apararii dreptului la exprimare al persoanelor extremiste. Primul argument spune ca discursul poate face rau, poate rani. Desigur: e destul de dificil sa negi asa ceva si ca atare nici nu am degind sa o fac. Prin discurs poti rani – intrebarea care se pune insa este daca acest tip de ofensa poate fi scos in afara legii, iar practicantii sai pedepsiti. Sustin cu tarie ca moral si legal asa ceva e absurd. Evident, daca eu spun pe toate drumurile ca toate femeile sint proaste si ca toti evreii sint rai nu fac altceva decit sa ranesc. Dar pot fi condamnat pentru acest tip de rau? Imi aduc aminte ca in liceu uram celebrele oracole ale fetelor, incit la intrebarea ‘Ce baiat preferi, blond sau brunet?’, fara exceptie raspunsurile erau: ‘urasc blonzii’. Evident ca eram frustrat in calitatea mea de blond, si un timp am crezut ca n-am nici o sansa sa am o prietena din cauza acestui handicap. Cine nu intelege unde poate duce o asemenea frustrare nu a trecut prin adolescenta… Inseamna insa ca ar trebui sa interzicem femeilor sa spuna ca prefera brunetii doar pentru ca blonzii se simt ofensati? Desigur, e absurd. Nu mai putin absurd este sa interzici barbatilor sa spuna ca femeile sint proaste, sau albilor sa spuna ca albii sint rasa superioara, sau negrilor sa spuna ca ‘black is good, white is bad’.

Exact in acest punct intervine al doilea argument, conform caruia raspunsul la primul argument ‘misses the point’: problema nu este ca discursul ar putea rani pe cineva in sentimentele sale – problema adevarata e ca discursul poate convinge, ideile xenofobe pot fi diseminate, ura este contagioasa si astfel raul poate deveni fizic: exemplul cel mai bun pare, evident, Holocaustul. Un asemenea argument este gresit pentru simplul fapt ca face o confuzie intre un drept fundamental si posibilele sale consecinte negative in cazuri extreme. Sa nu uitam ca nu exista drepturi absolute. Libertatea de miscare, de pilda, e considerata un drept in cadrul oricarei democratii liberale; totusi, acest drept poate fi ingradit in diverse cazuri – cum ar fi de pilda catastrofe naturale, epidemii, si asa mai departe. De asemenea, aceeasi libertate de miscare care sta la baza cetateniei europene este un drept in masura in care nu este exercitat de prea multi oameni (!): de pilda, dreptul romanilor de a calatori, ca cetateni europeni, in tarile UE poate fi legitim suspendat daca 90% din populatie, printr-o miscare spontana, s-ar hotari sa emigreze in Luxemburg, de pilda (motivele morale si legale tin de apararea capacitatii tarii de destinatie de a mentine justitia sociala, ordinea publica, etc.). In aceeasi maniera, dreptul la libera exprimare poate fi confruntat cu o limita: atunci cind aceasta limita ameninta sa fie depasita, el poate fi suspendat temporar. Insa ‘the burden of proof’ este in terenul celor care vor sa il limiteze. Nu eu, sustinator al libertatii de expresie, trebuie sa demonstrez de ce ea trebuuie mentinuta si trebuie sa fie neingradita: dimpotriva, intrucit e vorba de un drept fundamental, cei care vor sa limiteze acest drept sint chemati sa demonstreze de ce trebuie limitat – altfel spus, sa arate cind o asemenea limita a fost atinsa. Deocamdata, in ultimii 60 de ani in Europa niciodata nu s-a atins aceasta limita: chiar in Romania si Franta, tari in care liderii extremisti Corneliu Vadim Tudor si Jean Marie Le Penn au ajuns in turul doi al alegerilor prezidentiale, de fiecare data sistemul democratic s-a dovedit destul de puternic pentru a nu atinge limita de care vorbesc. La fel in Austria, unde desi liderul extremist Jorg Haider si partidul sau au facut parte din coalitia de guvernamint in anul 2000, nici o politica ‘extremista’ nu a putut fi pusa in practica – inca o data, sistemul s-a dovedit destul de sanatos! Ca atare, nici acest al doilea argument impotriva libertatii de expresie nu poate fi sustinut. Cit timp hate-speech-ul nu atinge o limita a practicarii sale el este un drept, oricit de multi oameni s-ar simti ofensati.

Si totusi, in pofida acestor evidente, ne aflam in fata unor tot mai mari limite impuse libertatii de expresie. Ingrijorarea mea privind viitorul dreptului la libera constiinta si libera exprimare a opiniei nu este nefundamentata. Ipocrizia corectitudinii politice ne impinge catre un sistem absolutist si abuziv, unde ‘libertatea de expresie’ devine, contra lui Larry Flint, ‘freedom of the though we love’. Cu alte cuvinte oricine are dreptul sa spuna orice atita timp cit ne place noua – nu si ceea ce ne displace.

Un bun studiu de caz este ipocrizia feminista si cea ‘gender’. Cind am fost primit la o universitate americana din Budapesta, am fost obligat sa semnez o declaratie conform careia ma angajam sa nu am atitudini sau discursuri rasiste, xenofobe, in general – ‘hate speech’. Asta era politica universitatii, o acceptai – erai primit; nu o acceptai – nu erai primit, sau erai dat afara ulterior. Numai ca in curind aveam sa aflu ca nu totul se masoara cu aceleasi ustensile. Existau evident diferente: elementele cretinoide din Departamentul de Gender puteau foarte bine sa foloseasca hate speech-ul, un discurs anti-masculin, sa spuna ca barbatii sint asa si pe dincolo, sa celebreze operele de arta in care prin fata penisurilor se miscau lasciv foarfece sau penisurile insele erau spinzurate de pereti. Nimeni, insa, nu avea dreptul sa sustina un discurs ‘masculinist’, sa spinzure vaginuri, sa spuna ce naspa e femeia si ce slaba e ea. Ca atare, un tip de hate speech (al feministelor) este aprobat ca politica oficiala; tipul echivalent de hate-speech (masculin, sa spunem) este pur si simplu interzis, iar practicarea lui te putea da afara din universitate. Argumentele istorice privind asuprirea sint, evident, nesustenabile. Nu e un lucru nou, desigur, si am putea continua cu multe exemple: si in Franta a fi de stinga e considerat de la sine inteles; a te declara de dreapta iti inchide clar orice posibilitate de acces in universitati.

Ipocrizia se poate observa insa foarte usor atunci cind avem de a face si cu alte discursuri care nu le plac feministelor, deci nu numai cu discursul masculin: in acest caz, din senin, feministele uita ca discursul nu le poate rani doar pe ele. Un alt tip de discurs al urii este indreptat impotriva diverselor religii. Scandalul caricaturilor din ziarele daneze tocmai asta a subliniat: poti rani prin discurs, iar comunitatea musulmana a cerut dreptul de a nu fi ‘ranita’ – asa cum si feministele si alte grupuri gender cer dreptul de a nu fi ‘ranite’. Totusi, a vazut cineva vreo feminista aparind acelasi drept pe care il invoca respectiva comunitate musulmana? Evident ca nu; dimpotriva! Pe noi nimeni nu are voie sa ne raneasca! Pe altii, da! Ipocrizia e la ea acasa, carevasazica. Din nou, impotriva lui Flint, ‘freedom of though is freedom of the thought we love’.

Imi e teama ca spre o astfel de societate ne indreptam, si imi e teama ca ea nu va fi cu nimic mai libera decit sistemul comunist din care am iesit in urma cu 20 de ani. Nu cred intr-o societate in care libertatea constiintei si cea a expresiei se rezuma la libertatea gindului care ne place noua. Singura societate in care cred este aceea in care oamenii nu se pun de acord cu ceea ce cred si spun – dar apara pina la moarte dreptul fiecaruia de a o spune. Pun punct acestui post prea lung, cu o adinca reverenta in fata memoriei lui Voltaire.

Oamenii nimanui fugind pe autostrada franceza

with 20 comments

De cateva zile am aterizat in Franta (mai exact in nordul Frantei, in orasul Lille). Ieri am fost la mare; m-am plimbat pe falezele inghetate si m-am uitat cu binoclul printre pescarusi la falezele engleze (am  fost la Canalul Mânecii , strâmtoarea dintre sudul Angliei şi nordul Frantei  ce leagă Oceanul Atlantic cu Marea Nordului). A fost o experienta faina (eu nu am fost niciodata la mare iarna). Dupa vreo opt ore de pelerinaj dintr-un port in altul, ne urcam noi in masina inghetati bocna si pornim spre Lille pe autostrada. In masina era cald si incet, incet am inceput sa adorm…..

Deodata prietenul nostru francez-cilian  incepe sa strige si sa se agite pe locul din fata mea tot aratand ceva pe geam. Ma trezesc complet buimaca; masina incetineste (ca nu era prea mult trafic pe autostrada) si ma uit dezorientata pe geam. Un grup mare de sapte-noua africani,  imbracati foarte gros si cu paturi in spate se chinuiau sa traverseze autostrada ca sa ajunga in orasul – port Calais (la doar cateva sute de metri distanta de autostrada pe care mergeam noi). Am incetinit si i-am lasat sa traverseze (noroc ca nu venea nimeni din spate !) Nu mi-a venit sa cred ce slabi puteau fi (in ciuda hainelor groase, am putut zari fetele lor  supte cu ochii iesiti din orbite) si ce speriati se uitau in stanga si in dreapta exact ca niste animale haituite, extenuate, speriate.  Mi s-a spus ca erau emigranti ilegali si ca urmau sa ajunga in portul Calais. Acolo, urmau sa plateasca cu toti banii pe care au putut ei sa ii agoniseasaca de-a lungul timpului niste traficanti care ar trebui sa ii ascunda in containere cu marfa si sa ii treaca ilegal in Anglia. Dupa frigul, foamea si teama de pe pacursul calatoriei, daca aveau noroc, urmau sa ajunga pe « Taramul Fagaduintei » unde ii astepta… frigul , foamea si teama !

Am mai aflat ca in Franta se considera contraventie si se plateste amenda destul de mare daca in calitate de  « om » ti se face mila si dai bani acestor imigranti; mancare sau adapost oferite imigrantilor ilegali si esti « prins ». Autoritatile cred ca in felul asta descurajeaza imigratia ilegala, impunind francezilor indiferenta…

Written by arankas

Februarie 13, 2010 at 12:21 pm

Postat in Dileme morale

Tagged with , ,

Ecologia – fascismul secolului XXI?

with 14 comments

Postul de fata imi va aduce, cu siguranta, multe injuraturi – sau macar o privire chiorisa, acolo. Totusi, vreau sa supun dezbaterii o problema care intr-adevar ne afecteaza pe toti. Subiectul nu il constituie atit incalzirea globala sau ideologia ecologista ca atare, ci politicile hotarite in numele acestora, in fapt practici menite sa menajeze statul sau marile corporatii ca producatori de poluare (de orice tip) si sa defavorizeze cetateanul.

Luati, de pilda, inlocuirea becurilor clasice cu asa-zisele becuri ecologice. Ultimele nu doar costa mai mult – dar, in primul rind, sint foarte chioare. Nu stiu daca un om fara probleme de vedere (sau unul al carui job nu prea are legatura cu rasfoitul cartilor, sau a hirtzoagelor) poate aprecia la justa valoare o asemenea politica „europeana”:  lumina slaba nu iti distruge vederea pe termen lung – ci incepind cu prima zi de folosire a becurilor-lumanare. Cum spuneam, decizia loveste in primul rind cetateanul obisnuit al Uniunii Europene: institutiile statului si cele comunitare, cu obisnuitele candelabre cu zeci de becuri, apoi iluminatul stradal s.a.m.d vor consuma mult mai multa energie in continuare, mai mult decit ar putea sa consume cetatenii obisnuiti.

La lipsa luminii adecvate adaugati si introducerea asa-zisei „hirtii ecologice”. Nu stiu daca ati observat, dar unele institutii au introdus deja aceasta aberatie pe care nu o pot cataloga decit fascista. Hirtia respectiva este intunecata, as spune „neagra” daca nu ar fi politic interzis cuvintul! Orice lectura prelungita pe un asemenea tip de hirtie iti va declansa un siroi de lacrimi mai ceva decit curatatul cepei. Motivatia ar fi ca salvam astfel copacii – halal salvare, daca in acelasi timp scoatem de pe piata pungile de plastic si le introducem in schimb pe cele de hirtie – ecologice, desigur! Aceasta absurditate este promovata, la rindul ei, impotriva cetateanului, pentru a avantaja statul: bietul subsemnat si altii ca el nu vor putea consuma niciodata atita hirtie pe cit consuma la ora actuala institutiile publice! In loc sa se faca economie prin transferarea intregii hirtzogarii birocratice in mediul on-line, ecologistii ne impun noua uzul daunator al „hirtiei ecologice”.

DSCN137411

Daca punem impreuna introducerea hirtiei proaste cu iluminatul slab, observam cum ecologismul devine un fascism indreptat impotriva oricarui miop sau astigmatic din lumea asta: intr-o lume in care handicapurile sint numite politic corect „dizabilitati”, iar persoanele cu deficiente sint tratate  respectuos cel putin la nivel oficial, purtatorii de ochelari devin noii handicapati / evrei / afro-americani ai ideologiilor totalitare post-moderne!

Ar mai fi, desigur, paranoia postmoderna a asa-ziselor „produse ecologice”, noua moda – sau noua fitza? – a oamenilor cu buzunarul larg. Acum e cool sa-ti cumperi paste ecologice (orice o mai fi insemnind si asta), piine ecologica, carne ecologica, ba chiar – am vazut in Budapesta! – tzuica si vin ecologice. Si in Italia, eticheta „ecologic” face victime: momentan traiesc la o ferma (ecologica, cum altfel?!) aflata pe un virf de deal in regiunea Toscana, unde sint nevoit sa infrunt cu stoicism tzintarii, mustele si gindacii intrucit proprietarii refuza sa foloseasca orice produse chimice care ar afecta eticheta de mai sus: vinul nostru, uleiul nostru de masline si mierea noastra de albine, toate sint ecologice! Nu folosim pe teritoriul fermei noastre nici un produs chimic! Daca ati vedea cit de „ecologica” a ajuns pielea mea in doar o luna, m-ati intelege.

Nu in ultimul rind, sint ferm convins ca incalzirea globala nu are nici o legatura cu faptul ca eu conduc o masina detinatoare de catalizator Euro 4 pe strazile europene. Nu de putine ori mi-a fost ciuda sa ma tirii in spatele unui autocamion sau tractor apartinind cine stie carei regii de stat care pur si simplu abia isi mai tirau osiile de vechi ce erau! Si sa nu credeti ca o asemenea situatie se intimpla doar in Romania! In Italia, de pilda, probabil numarul masinilor stra-bunici il depaseste pe cel al Daciilor 1300 din Romania! Cine crede ca Romania a devenit cimitirul de masini al Europei, nu a fost in Italia! In fine, ce vreau sa spun este ca introducerea unei taxe de poluare pentru proprietarii de masini este o alta decizie indreptata strict impotriva cetateanului simplu: marii poluatori (din diversele ramuri industriale publice sau de stat) vor polua intotdeauna mult mai mult – imens mai mult! – decit putem polua eu si tu, conducindu-ne masinile pe strazi!

In final, nu vreau sa spun ca ecologismul ar fi ceva profund rau. Nu vreau nici sa insinuez ca nu am avea o responsabilitate morala fata de generatiile viitoare, in ceea ce priveste calitatea vietii pe care le-o pregatim. Ce intentionez sa subliniez este ca, in epoca in care dezinteresul cetateanului fata de politica este cuvintul de ordine (vezi asa-zisa „democratie de televizor” din Italia), politicile „ecologice” promovate de ideologia totalitara postmoderna bazata pe faptul (adevarat sau nu, conteaza mai putin! – al) incalzirii globale se vor indrepta intotdeauna si in primul rind impotriva cetateanului obisnuit, in acelasi timp in care marii poluatori (inclusiv statul) vor scapa basma curata, neatinsi fiind de asemenea legi. In conditiile in care politicile publice „ecologice” ating sanatatea cetateanului – deci siguranta lui – ele nu pot fi catalogate decit „fasciste”. Fara sa ne dam seama, ni se pregateste un holocaust din care nu va mai exista scapare.

[Bonus: despre incalzirea globala ca ideologie: foarte bine documentatul articol al lui Gary North, cu multe link-uri si trimiteri; o noua religie a elitelor urbane ?; oamenii de stiinta care neaga incalzirea globala ca efect direct al activitatii umane sint tratati precum cei ce neaga Holocaustul]

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 6, 2009 at 9:00 am

Patapievici, despre discursul ofensator

with 7 comments

Lupta impotriva unei noi forme de cenzura:

„Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgmental‘‘ este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit, iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata. Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie atunci sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual. Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism. Totul trebuie sa poata fi supus criticii, inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e pretul pe care trebuie sa-l platim. Teza mea este ca, de dragul libertatii, al autenticitatii si al progresului intelectual, trebuie sa aparam dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru altii, ci mai ales pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobam, ci in special la adresa valorilor pe care le pretuim.

(…)

Dar de ce ar fi rau sa faci, in dezbaterea publica, judecati? In primul rand, pentru ca, se considera, a face judecati inseamna a discrimina, iar noi, oamenii civilizati, militam pentru o societate a non-discriminarii. In al doilea rand, pentru ca judecatile ofenseaza. Judecatile ofenseaza, ni se spune, atat daca se refera direct la oameni, ca persoane, cat si daca se refera la valorile in care oamenii cred, ori de la care acestia se revendica. Problema, se pare, este sensibilitatea oamenilor, care ar trebui protejata prin suspendarea benevola ori interzicerea silita a judecatii. Acest punct de vedere, in opinia mea, este deopotriva gresit in ordine morala, fals in ordine logica si periculos din punct de vedere social.

(…)

Dreptul de a ofensa pentru care militez nu este nici dreptul de a jigni, nici o licenta pentru defaimare. Revendic acest drept in domeniul criticii. Critica poate fi si artistica, nu doar intelectuala. Critica poate imbraca si hainele malitiozitatii, glumei, canularului ori sarjei. Din punct de vedere juridic, cred ca se poate distinge o critica ofensatoare de o jignire sau o defaimare. In viata de zi cu zi, daca exista buna-credinta, cred ca se poate deosebi in mod rezonabil intre obiectie si injurie. Si anume, ceea ce separa critica de injurie este continutul rational. Critica este in esenta o judecata bazata pe argument, in timp ce injuria este exprimarea unei vehemente emotionale, fara suport analizabil rational.”

Articolul intreg aici. Uneori e tonifiant sa observi ca o ideologie care devine dominanta (de data asta, „political correctness”) nu este, ipso facto, o ideologie buna, sau bazata pe principii morale sigure.

Written by Andrei Stavilă

Septembrie 7, 2009 at 1:25 am

Solidarizari

with 9 comments

Ma solidarizez cu Ioan T. Morar si Mirela Corlatan, in plus am apreciat atitudinile lui Eugen Istodor si Alin Fumurescu (aici, aici, aici si aici). Cu mult timp in urma il apreciam pe Cornel Nistorescu, in 2004 (cind lucram la un ziar iesean) mi se parea misto ca omul putea scrie in fiecare zi cite un editorial, si nu vorbesc de articole de mina a doua. Intre timp insa, mi s-a acrit de personajul asta. Afacerile lui nu mi se par tocmai ok, prieteniile lui sint dubioase, el insusi imi face sila de fiecare data cind il vad pe sticla ecranului sau pe foaia de ziar. Parca imi disparuse o buna doza de stress zilnic in momentul in care s-a dat la fund – si speram sa ramina acolo. Dar n-a facut-o, a revenit treptat, intii in postura de analist politic la televizor (in definitiv toti sintem analistii lu’ peste, nu vad diferenta intre nea’ Ion de la birtul din Pocreaca si sus-numitul Nistorescu!) si apoi ca sef la Cotidianul. Mie imi pare rau de decizia patronatului, era singurul ziar pe care il citeam zilnic – obicei pe care nu cred ca il voi continua de azi inainte [intreaga poveste aici].

Ma solidarizez cu Andrei Plesu in incercarea sa de a se desparti cu eleganta si „melancolie” de Dilema… „noua” (aici; via Mircea Popescu). Oricit de criticat si criticabil ar fi omul asta, mie mai intotdeauna cartile si articolele sale mi-au placut, le-am savurat cu nesat. Inteligenta sprintena, ironia fina si politetea omului vechi sint calitati rare si care, se pare, au cam disparut din actuala „Dilema” (nici eu nu o mai citesc de ceva timp, si imi pare rau ca nu am prins momentul in care ar fi fost potrivita o explicatie pentru aceasta renuntare). Ii urez si ii doresc domnului Plesu sa ramina… „vechi”.

Ma solidarizez cu varianta de proiect a Ministerului Educatiei, conform careia obligativitatea religiei va fi eliminata din curicula scolara. Formula mi se pare perfecta: religia va fi o disciplina optionala, care va exista in functie de dorinta copilului sau a parintelui. In felul asta, pe de o parte, li se da peste bot fundamentalistilor de orice fel (atei sau religiosi), prin simpla eleganta a solutiei. Pe de alta parte, statul isi confirma, in sfirsit, una din atributiile existentei sale: neutralitatea fata de diversele moduri comprehensive de a privi lumea.

[UPDATE. Intrucit Cotidianul a fost singurul ziar in care am avut incredere si pe care il citeam zilnic,  continui sa mentionez aici intreaga nebunie si situatia absurda generata de sosirea lui Nistorescu: Cristian Patrasconiu a fost concediat. Scriu despre asta Costin Ilie, Costi Rogozanu (ceva mai putin inflamat), Ioan T. Morar, Eugen Istodor si Cristian Teodorescu. De partea cealalta, Nistorescu scrie un text asa-zis explicativ care atenteaza la inteligenta oricarui cititor al fostului „Cotidianul”.  Nu prea mai ramin oamenii pe care ii citeam zilnic, deci nici obisnuinta mea de a citi in fiecare zi „Cotidianul” nu mai este justificata. Ramin deci cu Hotnews si EvZ, in lipsa de ceva mai bun…]