Interactiuni

Archive for the ‘Filosofia politica pe intelesul tuturor’ Category

My new article in ‘Ethnic and Racial Studies’ is online!

leave a comment »

My article ‘No Land’s Man: Irregular Migrants’ Challenge to Immigration control and Membership Policies’ has been published online on 29 October 2014! Enjoy!

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 31, 2014 at 12:31 pm

Despre radicalismul corectitudinii politice. In spatiul academic.

with 9 comments

Daca in ultimul post am vorbit despre radicalismul feminist, de aceasta data ma intereseaza radicalismul corectitudinii politice in cadrul mediului academic. Si iata cum apare un nou serial dedicat in general atitudinii radicale (vezi in sidebar, sub categoria ‘Seriale’, pagina ‘Tipologii radicale‘), serial ce va fi continuat in viitor cu un post despre noul radicalism in politica europeana.

Despre ipocrizia si radicalismul corectitudinii politice in mediul academic, deci – si am sa pornesc de la doua experiente personale. Trebuie sa mentionez de la bun inceput ca sint un adept al corectitudinii politice, intelegind prin aceasta ca sustin fara rezerve tratamentul egal aplicat tuturor indivizilor indiferent de criterii legate de sex, rasa si asa mai departe. Ma opun insa radicalizarii corectitudinii politice, asa cum lupt impotriva oricarui tip de radicalism in general. Consider ca o asemenea pozitie devine radicala atunci cind: (a) lucreaza impotriva discriminarii atacind in mod formal efectele, si nu cauzele ei; (b) se reduce la inlocuirea unui tip de discriminare cu altul, permutind pozitiile sociale ale grupurilor favorizate sau dezavantajate, dar nereducind discriminarea ca atare; (c) consecintele luptei impotriva discriminarii sint suportate de indivizi inocenti.

Sa exemplificam. Primul caz este deja cunoscut in lumea academica, si el este atit de raspindit incit a ajuns sa fie accceptat drept status quo. De exemplu, intr-un mail primit pe data de 15 noiembrie 2010, aflu ca un anumit department al Universitatii din Viena scoate la concurs un post de ‘visiting professor’. Anuntul este urmat de urmatoarea precizare (traduc direct din engleza):

Universitatea din Viena intentioneaza sa creasca numarul femeilor in corpul profesoral, in special in pozitiile inalte, si de aceea invita in mod particular femeile sa aplice. Intre aplicatii egale din punct de vedere academic, cele ale femeilor vor primi un tratament preferential.

Al doilea caz merge insa mult mai departe. Intr-un mail primit pe 16 septembrie 2010, sint anuntat ca aplicatia mea pentru o scoala de vara a fost refuzata. De obicei, in asemenea scrisori ti se explica formal si politicos ca a fost primit un numar foarte mare de aplicatii, ca in consecinta selectia a fost dura si, din nefericire, nu esti printre cei selectati dar fiind genial desigur ca organizatorii te incurajeaza sa aplici si la anul. De aceasta data insa mesajul suna putin altfel. Iata-l (iarasi, traducere din engleza):

Anul acesta am primit in mod exceptional un numar foarte mare de aplicatii iar competitia a fost extreme de puternica. In scopul de a pastra o balanta adecvata privind nationalitatea si genul participantilor din cadrul fiecarui workshop, din nefericire am fost nevoiti sa refuzam un numar de proiecte foarte bune

Cele doua exemple de mai sus nu au fost alese la intimplare: ele prezinta, in fapt, o succesiune temporala, reflectind pasii radicalizarii corectitudinii politice. Daca in primul exemplu se analizeaza intii calitatea aplicatiilor si apoi se discrimineaza pe criteriul sexual (discriminarea aplicindu-se pe cele mai bune proiecte calitativ), in al doilea caz criteriul primordial il reprezinta discriminarea insasi: intii se hotaraste numarul de locuri alocat fiecarei nationalitati si fiecarui gen in parte, apoi aplicatiile se repartizeaza in functie de acest criteriu, si abia apoi lucrarile sint selectionate in functie de calitatea lor.

Din nefericire, lucrurile nu se vor opri aici. Urmind aceeasi logica, radicalizarea corectitudinii politice in academia va mai cunoaste cel putin doi pasi. Ginditi-va, de exemplu, ca alte grupuri defavorizate vor ataca tipul de selectie din exemplul al doilea. De ce sa fie distribuite locurile conform unei balante care ia in considerare doar nationalitatea si sexul? De ce nu si etnia? Sau apartenenta religioasa (intr-adevar, de ce sa nu fie un numar egal de crestini, musulmani si atei)? Sau capacitatile fizice (de ce nu si locuri fixe pentru persoanele cu dizabilitati)? Sau genul (homosexualii, lesbienele, transsexualii etc. au si ei dreptul sa faca parte dintr-un criteriu selectiv bazat pe apartenenta la grupurile defavorizate!)?

Un al doilea pas l-ar constitui, evident, extinderea ariei aplicatiei radicalismului in corectitudinea politica. De la scoli de vara se va ajunge si la joburile din academia. Conform logicii criteriului apartenentei, in exemplul unu de mai sus favorizarea femeilor in Universitatea din Viena este profund ilegitima: de ce sa nu  fie preferati, intre doua aplicatii de aceeasi calitate, si homosexualii heterosexualilor, persoanele cu dizabilitati persoanelor in plina capacitate fizica, si asa mai departe? Dar progresul radicalismului nu se opreste doar la joburi si la scoli de vara. In curind, cu siguranta, acelasi criteriu se poate aplica pentru conferinte si, de ce nu, pentru jurnalele academice. Desigur ca nici un jurnal mare nu va dori sa fie acuzat de discriminare – si atunci se apuca sa discrimineze: chiar daca articolele peer review nu vor putea fi iscalite de autori, pentru a se asigura anonimitatea si obiectivitatea, totusi autorii vor fi nevoiti sa isi declare apartenenta nationala, etnica, sexuala, de gen, de rasa, si gradul de capacitate fizica. La fel ca si in exemplul doi de mai sus, jurnalele vor publica articole in functie de criteriul apartenentei, si abia apoi apoi in functie de cel valoric. Ai un articol bun, dar nu te incadrezi in locurile alocate sexului tau, sau etniei tale? Ghinion.

Previziunea mea poate sa para incredibila – dar este urmarea fireasca, logica, a aplicarii criteriului apartenentei in detrimentul criteriului valoric. Nici un argument moral sau de alta natura nu poate justifica restrictionarea criteriului apartenentei si al corectitudinii politice doar la joburile din academia si la scolile de vara, excluzind astfel conferintele sau jurnalele; si nimic nu va putea justifica preferinta acordata unui singur grup dezavantajat (femeile) si excluderea celorlalte grupuri dezavantajate (persoanele de culoare, gay, persoane cu dizabilitati, etc.).

De ce spun ca aceasta aplicatie a gindirii corecte politic este radicala si extremista? A venit momentul sa aplicam aceste cazuri la definitia radicalismului corectitudinii politice oferite la inceput:

(a) prin aceasta metoda se ataca in mod formal efectele, si nu cauzele discriminarii sau ale dezavantajului unui grup. Daca, de pilda, persoanele de culoare sint dezavantajate, atunci cauzele sint deopotriva economice (exemplu, lipsa banilor pentru a merge la universitati prestigioase) si sociale (exemplu, mentalitatea majoritatii, discriminarea). Corectitudinea politica abordeaza aceasta situatie atacind output-ul fenomenului (pozitiile sociale finale in care ajung membrii grupurilor discriminate) in loc sa atace inputul, cauzele existentei dezavantajului (mai multe fonduri pentru universitatile de stat, mai multe ajutoare sociale, si nu in ultimul rind educatia multiculturala si in spiritul tolerantei, care ar trebui invatata inca de pe bancile scolii). Atacind insa efectele bolii nu va impiedica sub nici o forma cauzele sa actioneze in continuare, si ca atare fenomenul sa se reproduca la nesfirsit.

(b) aceasta metoda pur si simplu inlocuieste un tip de discriminare cu altul, permutind pozitiile sociale ale grupurilor favorizate sau dezavantajate, dar nereducind discriminarea ca atare. Altfel spus, in loc sa fie interzisa discriminarea pe orice baze in promovarea academica sau in participarea la diverse evenimente (aplicindu-se astfel criteriul calitatii si competentei), corectitudinea politica in forma ei radicala impune o discriminare inversa, numita pervers ‘discriminare pozitiva’. In loc sa aplicam un criteriul aflat total in afara zonei discriminarii, aplicam acelasi criteriu discriminativ – doar ca intors pe dos.

(c) consecintele luptei impotriva discriminarii sint suportate de indivizi inocenti. Oricit de reala ar fi atitudinea discriminativa, cei care trebuie sa plateasca trebuie sa fie cei ce discrimineaza, si nu alte persoane. Pentru a impiedica discriminarea femeilor, de pilda, astazi se impune in academia o cota a pozitiilor care trebuie ocupate de femei (iar mai tirziu de gay, mahomedani, persoane cu dizabilitati, etc.). Dar astfel cei ce platesc sint chiar unii care nu numai ca nu discrimineaza, dar chiar luptra impotriva discriminarii: un barbat alb de la un department de gender care isi face o teza in feminism va avea mai putine sanse intr-o competitie decit… o femeie care se declara ea insasi anti-feminista!!!

Din pacate, ipocrizia formei radicale a corectitudinii politice nu inlatura discriminarea, ci doar inverseaza subiectul cu obiectul ei. Faptul ca nimeni nu ia atitudine impotriva inlocuirii criteriului performantei cu cel al apartenentei releva foarte clar teama de a nu fi acuzat de discriminare. Si in mediul academic, din nefericire, se impune din ce in ce mai mult spaima specifica sistemelor totalitare: daca in acestea din urma declarai ceva impotriva ideologiei oficiale, puteai sa fii inchis si, de multe ori, ucis. In sistemul academic actual, iti poti pierde imediat job-ul si credibilitatea sau imaginea, ceea ce inseamna ca poti ajunge pe drumuri, muritor de foame. Acelasi rezultat, carevasazica.

Perspectivele devin cu atit mai negre cu cit radicalizarea corectitudinii politice va continua. In adolescenta, ma intrebam care carte se va dovedi cu adevarat vizionara: ‘1984’ sau ‘Brave New World’? Desi Orwell este un scriitor mult mai stralucit decit Huxley, cred ca ultimul a cistigat batalia pe planul vizionarismului. Ne aflam la inceputurile bravii lumi noi, iar ceea ce se intimpla in academia nu este decit o mica parte a totalitarismului catre care ne indreptam triumfatori. Pentru mine, abia iesit dintr-un sistem care ingradea libertatea de constiinta si expresie, un sistem care promova indivizii pe orice alte criterii in afara de cel al competentei, a intra intr-un alt sistem concentrationar – cosmetizat, insa de natura identica – este profund dramatic.

Despre feminismul radical. Cu ‘All Inclusive’

with 7 comments

De mult timp doream sa relatez o intilnire relevanta avuta in urma cu luni bune cu o all inclusive. Pentru scopurile postului de fata, numesc all inclusive o persoana de sex si/sau gender incert, feminista, lesbiana, radicala, monologica (in sensul necunoasterii regulilor dialogice de baza) si ‘progresista’ (intelegind prin ultimul termen un individ pentru care gindirea morala in general reprezinta un artefact desuet). Citeva idei pe care le-am putut singulariza din avalansa verbala, urmate de modul in care as fi raspuns daca mi s-ar fi oferit ocazia:

(a) diferentele privind orientarea sexuala nu reprezinta doar un simplu fapt social si atit. Ele subintind o diferenta radicala intre doua moduri de a gindi – nici mai mult, nici mai putin decit doua logici diametral opuse: logica hetero si logica gay. Prima este, cu siguranta, stramosul neanderthalian al celei de a doua. Cu alte cuvinte, conform lui all inclusive a fi adeptul logicii hetero inseamna pur si simplu a fi ramas blocat intr-o zona temporala intunecata si rusinoasa, in timp ce progresul a trecut triumfator pe linga tine. Logica hetero acomodeaza perfect teoria pamintului plat, geo- si antropocentrismul, adoratia religioasa, creationismul, morala mic-burgheza. Convers, logica gay merge mina in mina cu heliocentrismul, evolutionismul, ateismul stiintific. Intr-un cuvint, a fi hetero nu inseamna a-ti asuma o optiune, a face o simpla alegere printre multe altele – ci se reduce la a fi inapoiat deopotriva intelectual si moral.

Eroarea lui all inclusive este evidenta si nu cred ca merita comentata prea mult. Argumentul de mai sus a fost expus de fiecare data cind extremistii si xenofobii s-au considerat nevoiti sa marcheze strict o deosebire pe care ei o credeau radicala. Astfel, diferenta dintre german si evreu nu a fost conceputa ca simpla diferenta etnica sau nationala, ci s-a presupus ca este vorba, desigur, de doua moduri incompatibile de a privi lumea, de doua trepte inegale pe linia unidirectionala a evolutiei, unde evreul evident trebuia lasat in urma / exterminat pentru a face posibila continuarea dezvoltarii, pastrarea puritatii rasei. Eroarea argumentului consta in substantializarea radicala a unei diferente altfel minore – aceeasi greseala ca si in teoria lui all inclusive: daca in cazul nazistilor aveam de a face cu substantializarea minorei diferente entice, in cazul feministelor e vorba de aceeasi substantializare a unei alte minore diferente de sex si/sau gender.

(b) sexul hetero este prin insasi natura sa un act submisiv, intrucit nu poate avea loc fara supunerea femeii.

Afirmatia se bazeaza pe doua premise, ambele gresite. Conform primeia, orice act de intromisiune reprezinta ‘supunerea’ femeii. Insa mecanismul prin care un act biologic determina deopotriva un fapt social (relatiile de putere) si o atitudine psihologica (intentia barbatului de a supune prin sex si a femeii de a se supune) ramine totusi neclarificat. Conform celei de a doua premise, voluntarismul femeii care doreste/initiaza constient actul sexual hetero este iluzoriu: de fapt, femeia este supusa si se supune fara ca ea insasi sa realizeze acest fapt. Problema de aceasta data este tocmai savoarea paternalista a argumentului (‘noi stim mai bine ca tine cum stau lucrurile’), un paternalism pe care feministele si all inclusive insesi il exclud din principiu.

(c) motivul pentru care multe femei sint inca hetero este simplul fapt ca nu au incercat sexul cu o alta femeie. Corolar 1: nu te poti pronunta asupra identitatii sexuale pina nu incerci ambele tipuri de a face dragoste; corolar 2: experimentind amorul cu o persoana de acelasi sex si comparind experienta respectiva cu una hetero, orice femeie devine automat lesbiana.

Afirmatiile sint abrupte si evident generalizante: (a) nu poti sa stii ce bun e / sa doresti X pina nu il incerci; (b) daca incerci X vei continua sa-l doresti. Doua consideratii merita luate in calcul. In primul rind, ambele propozitii sint evident false: pot crede in mod logic legitim ca nu-mi place sexul anal ori sa maninc pamint amestecat cu lut chiar daca nu am incercat aceste experiente. De asemenea, chiar daca as fi dispus sa le incerc, nu este deloc evident ca vor fi experiente placute si ca le voi dori ulterior. In al doilea rind, aceste afirmatii se pot intoarce chiar impotriva lui all inclusive: unei lesbiene ‘din nastere’ i se poate spune ca nu e heterosexuala pentru ca pur si simplu nu a incercat acest tip de amor (eventual, cu un ‘barbat adevarat’) si habar n-are ce fain e (argumentul e cunoscut, multi ‘macho’ fac uz de el).

(d) fidelitatea este o practica perimata, spune all inclusive. A cere fidelitate partenerului inseamna a-l abuza, a-l violenta, a-l trata ca pe un obiect care se ofera posesiei. Nu poti avea drept de proprietate asupra unei persoane, ori a cere (prin santaj sentimental) fidelitate partenerului inseamna a-l ingenunchea, a-l reduce la statutul de obiect

O asemenea afirmatie dovedeste neintelegerea atit a iubirii ca sentiment, cit si a relatiilor umane in general. Nu neg posibilitatea ca, in timp, sa apara o mutatie radicala in psihologia umana, astfel incit un om sa poata iubi in acelasi timp si la fel de mult doua personae diferite. Insa deocamdata iubirea ‘romantica’, for better or for worse, este profund exclusivista: nu poti iubi, cu aceeasi masura si in acelasi moment, mai multe persoane (ok, exista exemple in literatura, dar nu cred intr-o asemenea posibilitate in viata reala). Pe de alta parte, orice relatie intre doua persoane presupune o doza de fidelitate, si cu cit relatia este mai apropiata, cu cit oferi mai mult celuilalt,  cu atit nevoia de fidelitate este mai mare. Este firesc sa astepti de la partenerul de afaceri fidelitate, atunci cind, printr-un contract, v-ati pus la dispozitie unul altuia serviciile in mod exclusiv. Iarasi, astept de la un foarte drag prieten sa nu ma tradeze, sa imi fie fidel deci, tocmai pentru ca i-am oferit intreaga afectiune de care sint capabil: fidelitatea lui este motorul, combustibilul  afectiunii mele, de data asta nu ca intr-un contract legal, ci mai curind ca intr-o simbioza perfecta. De asemenea, din partea iubitei mele astept fidelitate nu in forma monedei de schimb, ci ca o intimpinare a iubirii mele, o intretinere a dainuirii ei. A judeca intreaga complexitate a unor astfel de sentimente prin prisma relatiilor de putere si/sau proprietate, precum all inclusive, releva o gindire infantila, incremenita in clisee imprumutate de aiurea si, in definitiv, timpa.

(e) la nivelul politicilor publice, trebuie facuta o diferenta clara intre relatiile ‘romantice’ si casatorie. Dupa all inclusive, casatoria trebuie sa aiba ca scop cresterea copiilor, ca atare este un contract ce isi epuizeaza obiectul cind copiii ajung la virsta maturitatii. O asemenea intelegere legala nu trebuie sa aiba nici o legatura cu emotiile sau sentimentele: poti avea un contract de crestere a copilului (poti fi ‘casatorit’) cu una sau mai multe persoane care sint de acord sa devina parinti – iar in acelasi timp esti liber sa iti iubesti partenerul (care nu trebuie sa fie neaparat si persoana ce si-a luat responsabilitatea de a participa la cresterea copilului) sau sa il schimbi imediat ce emotia a incetat.

Desi sint un adept al familiei ‘clasice’, recunosc nelegitimitatea modului in care statul o sustine official. Moral, nu se pot oferi argumente legitime pentru excluderea familiilor homosexuale sau poligame de sub aripa protectiva a societatii. Totusi, de aici si pina la a ‘sparge’ casatoria in sensul de a desparti sentimentele (afectiunea in cuplu) de cresterea copiilor mi se pare o propunere inumana, atit pentru parinti cit si pentru copii. Si de aceasta data, pot accepta idea ca in viitor cresterea copiilor va putea fi separata de traiul in cuplu – dar nu sint convins ca o asemenea solutie ar face mult bine vreunei persoane implicate.

Am incercat, in cele de mai sus, sa ofer raspunsurile rationale pe care le-as fi putut da in cazul in care as fi avut posibilitatea sa imi duc argumentele pina la capat. Din nefericire, nu a fost cazul: all inclusive vorbea cu ura, vitupera cu violenta, si fiecare raspuns al meu era intrerupt brutal inca de la primele cuvinte. Din astfel de intilniri, cred eu, cel mai mult de pierdut au chiar feministele in cauza. Daca mai sint persoane pentru care feminismul se reduce la imaginea unor descreierate care nu se epileaza si refuza sa se rada sub brat doar pentru a nu face pe plac barbatului, daca relatiile homosexuale inca sint privite cu neincredere, acest lucru se datoareaza, in mare parte, si activistilor radicali feministi si gay. La ura nu se raspunde cu ura, ne-au invatat citeva personaje istorice: Iisus, Mahatma Ghandi si Martin Luther King. Ultimii insa nu pot fi modele pentru all inclusive: nu sint nici lesbiene, nici feministi.

Din nou, despre libertatea de expresie. Cazul Szegedi Csanád

with 5 comments

In ultimele zile am avut o discutie interesanta cu o prietena – si din acest motiv o continui aici. Se pare ca deputatul european Szegedi Csanád doreste sa-si deschida un birou parlamentar la Tirgu Mures. Toate bune si frumoase, numai ca domnul respectiv face parte din partidul extremist Jobbik, a declarat ca Transilvania trebuie sa apartina Ungariei si alte mascari de genul asta. Ca atare, vigilentii atitudinii civice din Romania s-au gindit ca e de bon ton s-o puna de-un protest. Prietena mea spune ca semnarea unei asemenea petitii (vezi aici) ar fi un lucru bun. Eu cred ca e un gest grav, indreptat impotriva dreptului fundamental la libera exprimare – iar faptul ca aceasta petitie nu cere o actiune legala din partea autoritatilor statului roman nu diminueaza gravitatea faptului.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Imi repugna pina si ideea ca unii oameni pot adopta sentimente, atitudini si discursuri de genul celor proferate de membrii Jobbik. Si totusi, nu uit doua vorbe de duh, care mi-au calauzit intotdeauna actiunile. Prima ii apartine lui Voltaire: ‘Nu sint de acord cu ceea ce spui, dar voi apara pina la moarte dreptul tau de a o spune’. Si ca sa-i ofer bunului francez o companie placuta, i-l alatur pe Larry Flint: ‘Freedom of thought is not freedom of the though you love, but freedom of the thought you hate – hate the most’.

Din punctual meu de vedere, lucrurile sint simple: domnul Szegedi Csanád este un parlamentar european, face parte dintr-un partid recunoscut si inregistrat legal, ca atare a protesta impotriva dreptului sau de a-si deschide un birou intr-una din tarile Uniunii Europene echivaleaza cu a protesta impotriva libertatii de constiinta, a libertatii de exprimare, a libertatii de miscare si a libertatii de asociere.

Desigur, se poate pune problema daca Jobbik ar trebui scos in afara legii. Sint sceptic in ceea ce priveste un raspuns afirmativ. Ar trebui scoase in afara legii toate partidele extremiste din Europa? Exista obstacole morale, legale si practice impotriva unei asemenea actiuni. Moral si legal, nu poti ingradi nici libertatea de constiinta, nici pe cea de exprimare, nici pe cea de asociere – doua drepturi fundametale, recunoscute prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului (articolele 18, 19 si 20). Practic, este imposibil sa interzici unei imense mase de indivizi europeni dreptul de a exprima ceea ce gindesc. Sa nu uitam ca vorbim de un partid politic extremist (Jobbik) si nu de o miscare paramilitara (Garda Maghiara). Primul nu poate fi interzis, a doua poate fi foarte usor scoasa in afara legii, intrucit libertatea de exprimare si asociere reprezinta drepturi fundamentale, in timp ce nu exista un drept de a te ‘exprima’ prin actiuni paramilitare, violente.

Desigur, doua argumente pot fi oricind ridicate impotriva apararii dreptului la exprimare al persoanelor extremiste. Primul argument spune ca discursul poate face rau, poate rani. Desigur: e destul de dificil sa negi asa ceva si ca atare nici nu am degind sa o fac. Prin discurs poti rani – intrebarea care se pune insa este daca acest tip de ofensa poate fi scos in afara legii, iar practicantii sai pedepsiti. Sustin cu tarie ca moral si legal asa ceva e absurd. Evident, daca eu spun pe toate drumurile ca toate femeile sint proaste si ca toti evreii sint rai nu fac altceva decit sa ranesc. Dar pot fi condamnat pentru acest tip de rau? Imi aduc aminte ca in liceu uram celebrele oracole ale fetelor, incit la intrebarea ‘Ce baiat preferi, blond sau brunet?’, fara exceptie raspunsurile erau: ‘urasc blonzii’. Evident ca eram frustrat in calitatea mea de blond, si un timp am crezut ca n-am nici o sansa sa am o prietena din cauza acestui handicap. Cine nu intelege unde poate duce o asemenea frustrare nu a trecut prin adolescenta… Inseamna insa ca ar trebui sa interzicem femeilor sa spuna ca prefera brunetii doar pentru ca blonzii se simt ofensati? Desigur, e absurd. Nu mai putin absurd este sa interzici barbatilor sa spuna ca femeile sint proaste, sau albilor sa spuna ca albii sint rasa superioara, sau negrilor sa spuna ca ‘black is good, white is bad’.

Exact in acest punct intervine al doilea argument, conform caruia raspunsul la primul argument ‘misses the point’: problema nu este ca discursul ar putea rani pe cineva in sentimentele sale – problema adevarata e ca discursul poate convinge, ideile xenofobe pot fi diseminate, ura este contagioasa si astfel raul poate deveni fizic: exemplul cel mai bun pare, evident, Holocaustul. Un asemenea argument este gresit pentru simplul fapt ca face o confuzie intre un drept fundamental si posibilele sale consecinte negative in cazuri extreme. Sa nu uitam ca nu exista drepturi absolute. Libertatea de miscare, de pilda, e considerata un drept in cadrul oricarei democratii liberale; totusi, acest drept poate fi ingradit in diverse cazuri – cum ar fi de pilda catastrofe naturale, epidemii, si asa mai departe. De asemenea, aceeasi libertate de miscare care sta la baza cetateniei europene este un drept in masura in care nu este exercitat de prea multi oameni (!): de pilda, dreptul romanilor de a calatori, ca cetateni europeni, in tarile UE poate fi legitim suspendat daca 90% din populatie, printr-o miscare spontana, s-ar hotari sa emigreze in Luxemburg, de pilda (motivele morale si legale tin de apararea capacitatii tarii de destinatie de a mentine justitia sociala, ordinea publica, etc.). In aceeasi maniera, dreptul la libera exprimare poate fi confruntat cu o limita: atunci cind aceasta limita ameninta sa fie depasita, el poate fi suspendat temporar. Insa ‘the burden of proof’ este in terenul celor care vor sa il limiteze. Nu eu, sustinator al libertatii de expresie, trebuie sa demonstrez de ce ea trebuuie mentinuta si trebuie sa fie neingradita: dimpotriva, intrucit e vorba de un drept fundamental, cei care vor sa limiteze acest drept sint chemati sa demonstreze de ce trebuie limitat – altfel spus, sa arate cind o asemenea limita a fost atinsa. Deocamdata, in ultimii 60 de ani in Europa niciodata nu s-a atins aceasta limita: chiar in Romania si Franta, tari in care liderii extremisti Corneliu Vadim Tudor si Jean Marie Le Penn au ajuns in turul doi al alegerilor prezidentiale, de fiecare data sistemul democratic s-a dovedit destul de puternic pentru a nu atinge limita de care vorbesc. La fel in Austria, unde desi liderul extremist Jorg Haider si partidul sau au facut parte din coalitia de guvernamint in anul 2000, nici o politica ‘extremista’ nu a putut fi pusa in practica – inca o data, sistemul s-a dovedit destul de sanatos! Ca atare, nici acest al doilea argument impotriva libertatii de expresie nu poate fi sustinut. Cit timp hate-speech-ul nu atinge o limita a practicarii sale el este un drept, oricit de multi oameni s-ar simti ofensati.

Si totusi, in pofida acestor evidente, ne aflam in fata unor tot mai mari limite impuse libertatii de expresie. Ingrijorarea mea privind viitorul dreptului la libera constiinta si libera exprimare a opiniei nu este nefundamentata. Ipocrizia corectitudinii politice ne impinge catre un sistem absolutist si abuziv, unde ‘libertatea de expresie’ devine, contra lui Larry Flint, ‘freedom of the though we love’. Cu alte cuvinte oricine are dreptul sa spuna orice atita timp cit ne place noua – nu si ceea ce ne displace.

Un bun studiu de caz este ipocrizia feminista si cea ‘gender’. Cind am fost primit la o universitate americana din Budapesta, am fost obligat sa semnez o declaratie conform careia ma angajam sa nu am atitudini sau discursuri rasiste, xenofobe, in general – ‘hate speech’. Asta era politica universitatii, o acceptai – erai primit; nu o acceptai – nu erai primit, sau erai dat afara ulterior. Numai ca in curind aveam sa aflu ca nu totul se masoara cu aceleasi ustensile. Existau evident diferente: elementele cretinoide din Departamentul de Gender puteau foarte bine sa foloseasca hate speech-ul, un discurs anti-masculin, sa spuna ca barbatii sint asa si pe dincolo, sa celebreze operele de arta in care prin fata penisurilor se miscau lasciv foarfece sau penisurile insele erau spinzurate de pereti. Nimeni, insa, nu avea dreptul sa sustina un discurs ‘masculinist’, sa spinzure vaginuri, sa spuna ce naspa e femeia si ce slaba e ea. Ca atare, un tip de hate speech (al feministelor) este aprobat ca politica oficiala; tipul echivalent de hate-speech (masculin, sa spunem) este pur si simplu interzis, iar practicarea lui te putea da afara din universitate. Argumentele istorice privind asuprirea sint, evident, nesustenabile. Nu e un lucru nou, desigur, si am putea continua cu multe exemple: si in Franta a fi de stinga e considerat de la sine inteles; a te declara de dreapta iti inchide clar orice posibilitate de acces in universitati.

Ipocrizia se poate observa insa foarte usor atunci cind avem de a face si cu alte discursuri care nu le plac feministelor, deci nu numai cu discursul masculin: in acest caz, din senin, feministele uita ca discursul nu le poate rani doar pe ele. Un alt tip de discurs al urii este indreptat impotriva diverselor religii. Scandalul caricaturilor din ziarele daneze tocmai asta a subliniat: poti rani prin discurs, iar comunitatea musulmana a cerut dreptul de a nu fi ‘ranita’ – asa cum si feministele si alte grupuri gender cer dreptul de a nu fi ‘ranite’. Totusi, a vazut cineva vreo feminista aparind acelasi drept pe care il invoca respectiva comunitate musulmana? Evident ca nu; dimpotriva! Pe noi nimeni nu are voie sa ne raneasca! Pe altii, da! Ipocrizia e la ea acasa, carevasazica. Din nou, impotriva lui Flint, ‘freedom of though is freedom of the thought we love’.

Imi e teama ca spre o astfel de societate ne indreptam, si imi e teama ca ea nu va fi cu nimic mai libera decit sistemul comunist din care am iesit in urma cu 20 de ani. Nu cred intr-o societate in care libertatea constiintei si cea a expresiei se rezuma la libertatea gindului care ne place noua. Singura societate in care cred este aceea in care oamenii nu se pun de acord cu ceea ce cred si spun – dar apara pina la moarte dreptul fiecaruia de a o spune. Pun punct acestui post prea lung, cu o adinca reverenta in fata memoriei lui Voltaire.

Decizia “Crucifixul” – episodul 8: Lautsie vs. Italia – cazul

leave a comment »

Later edit (November 2016): ‘European Court of Human Rights rules crucifixes are allowed in state schools – Strasbourg judgment overturns 2009 ruling that crucifixes violate secular principles, calling them an „essentially passive symbol”

Cazul

Soile Lautsi (o italianca de origine finlandeza) si sotul ei Massimo Albertin traiesc in orasul Abano Terme, din regiunea Veneto, provincia Padua. Au doi copii (Dataico si Sami Albertin) care, in virsta de 11 si 13 ani, au frecventat in perioada 2001-2002 scoala publica “Istituto comprensivo statale Vittorino da Feltre”, din Abano Terme. Toate salile de clasa aveau cite un crucifix atirnat de perete, ceea ce Lautsie a considerat ca fiind impotriva principiului secularismului, in spiritul caruia dorea sa isi educe copiii. La o intrunire organizata de scoala pe 22 aprilie 2002, reclamanta a ridicat aceasta problema, aratind cum Curtea de Casatie italiana (prin decizia 4273 din 1 martie 2000) a considerat ca prezenta unui crucifix in salile de vot pregatite pentru alegerile politice este contrara principiului laicitatii statului. In data de 27 mai 2002 conducerea scolii a hotarit sa lase crucifixele la locul lor in salile de clasa. Dupa doar doua luni, la 23 iulie 2002, Lautsie a atacat aceasta decizie la Tribunalul administrativ al regiunii Veneto. Bazindu-se pe articolele 3 si 19 ale Constitutiei italiene si pe articolul 9 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, reclamanta a considerat ca scoala a incalcat principiul laicitatii. Pe de alta parte, tot ea a denuntat violarea principiului impartialitatii administratiei publice (articolul 97 al Constitutiei) si a cerut Tribunalului sa sesizeze Curtea Constitutionala asupra acestei probleme constitutionale.

La 3 octombrie 2007 Ministerul Instructiei Publice s-a constituit ca parte a procedurii juridice, adoptind directiva nr. 2666, care recomanda directorilor de scoala sa puna crucifixe in salile de clasa. Astfel Ministerul a luat pozitie in acest conflict, sustinind ca situatia criticata se baza pe articolul 118 a decretului regal nr. 965 / 30.04.1924 si articolul 119 al decretului regal nr. 1297 / 26.04.1928 (dispozitii administrative anterioare intrarii in vigoare a Constitutiei si reprezentind acorduri intre Italia si Sfintul Scaun).

La 14 ianuarie 2004 Tribunalul administrativ al Venetiei considera, tinind cont de principiul laicitatii (articolele 2, 3, 7, 8, 9, 19 si 20 ale Constitutiei) ca problema constitutionalitatii era bine argumentata si ca atare a sesizat Curtea Constitutionala. Pe de alta parte, avind in vedere libertatea educatiei si obligativitatea de a merge la scoala, a considerat prezenta crucifixului in scoli ca fiind impusa elevilor, parintilor si profesorilor, favorizind religia crestina in detrimentul altor religii. Reclamanta s-a constituit parte in procedura aflata pe rolul Curtii Constitutionale. Guvernul a sustinut ca prezenta crucifixului in salile de clasa este un “fapt natural”, pe motivul ca nu constituie doar un simbol religios, ci de asemenea “drapelul Bisericii Catolice”, singura biserica nominalizata in Constitutia italiana (articolul 7). Trebuia deci avut in vedere acest fapt: crucifixul este un simbol al statului italian.

Prin ordonanta nr. 389 / 15.12.2004, Curtea Constitutionala si-a declinat competenta de a judeca acest caz, motivind ca deciziile aflate sub litigiu nu sint incluse intr-o lege, ci in regulamente administrative (statutorii), care nu au forta de lege. Astfel, a devenit neclar daca respectivele regulamente administrative semnate inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei italiene mai sint valabile acum sau nu. In orice caz, in situatia data a reinceput procesul in cadrul Tribunalului administrativ. Prin decizia nr. 1110 / 17.03.2005, acest Tribunal a respins recursul relamantei, considerind crucifixul, printre altele, drept un simbol al istoriei si culturii italiene, in consecinta al identitatii italiene, si in acelasi timp un simbol al principiilor egalitatii, libertatii si tolerantei, precum si al laicitatii statului. Ca urmare, Lautsie a facut recurs la Tribunalul administrativ (Consiglio di Stato), care, printr-o decizie data la 13 februarie 2006 a respins recursul, motivind ca obiectul in cauza (crucifixul) a devenit una dintre valorile laice ale Constitutiei italiene si reprezinta valorile vietii civile.

Epuizind toate caile de atac din cadrul justitiei italiene, Lautsie a apelat la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), inregistrind plingerea nr. 30814 / 27.07.2006 prin care anunta o incalcare a drepturilor omului de catre statul italian. La data de 3 noiembrie 2009, CEDO i-a dat dreptate reclamantei si a obligat Italia sa-i plateasca 5000 de euro daune morale (in afara de cazurile in care alte surse sint specificate in mod expres, sursa informatiilor privind istoria acestui caz este site-ul CEDO – in limba franceza).

Chestiuni privind legislatia interna

Articolul decretului din 1924 (acest act fiind un regulament interior privind organizarea scolilor secundare din Regat) spune ca “fiecare institutie scolara trebuie sa detina drapelul italian, fiecare sala de clasa imaginea crucifixului si portretul regelui”. Articolul decretului din 1928 (decretul fiind o aprobare a regulamentului general privind serviciile de invatamint primar) enumera crucifixul printre “echipamentele si materialele necesare salilor de clasa din scoli”. Curtile italiene au considerat ca aceste doua dispozitii au ramas in vigoare si dupa adoptarea noii Constitutii (la 1 ianuarie 1948) si ca sint aplicabile in cazul de fata. Un alt document important este Pactul Lateran, semnat pe 11 februarie 1929 de catre primul ministru italian Benito Mussolini (in numele Regelui Victor Emmanuel al III-lea) si de catre Cardinalul Secretar de Stat Pietro Gasparri (in numele Papei Pius al XI-lea). Ratificat la 7 iunie in acelasi an, actul marcheaza deopotriva crearea Statului Vatican si “reconcilierea” dintre Statul italian si Biserica catolica (sursa). Prin acest act, catolicismul a fost confirmat drept religia oficiala a statului italian; chiar articolul 1 al Pactului declara ca “Italia recunoaste si reafirma principiul consacrat de articolul 1 al Statutului Albertin al Regatului semnat in 4 martie 1848, conform caruia religia catolica, apostolica si romana este singura religie de Stat”.

Constitutia Republicii italiene, intrata in vigoare in 1948, recunoaste explicit in articolul 7 faptul ca Statul si Biserica sint fiecare independente si suverane; raporturile dintre Stat si Biserica catolica sint reglementate de Pactul Lateran, iar modificarile acestuia sint acceptate de ambele parti, astfel incit nu este necesara o procedura de revizuire constitutionala. Articolul 8 se refera la confesiunile religioase altele decit cea catolica, care “au dreptul de a se organiza conform propriilor lor statute, atita timp cit nu se opun ordinii juridice italiene”. Insa religia catolica si-a schimbat statutul in urma ratificarii (prin legea nr. 121 / 25.03.1985) a dispozitiilor initiale ale Protocolului aditional al noului “Acord” cu Vaticanul, semnat la 18 februarie 1984, care modifica Pactul Lateran din 1929. Conform acestor dispozitii, principiul proclamat ca fiind la originea Pactului Lateran, cel al religiei catolice drept singura religie a statului italian, este considerat ca nemaifiind in vigoare.

In decizia nr. 203 / 1989, Curtea Constitutionala italiana a examinat problema caracterului non-obligatoriu al predarii religiei catolice in scolile publice, obervind cum Constitutia contine principiile laicitatii (articolele 2, 3, 7, 8, 9, 19 si 20) si cum caracterul confesional al statului a fost abandonat explicit in 1985, in virtutea Protocolului aditional al noului Acord cu Sfintul Scaun. Totusi, aceeasi Curte Constituionala, chemata sa se pronunte asupra obligatiei de a expune crucifixe in scolile publice, a emis ordonanta nr. 389 / 15.12.2004. Prin aceasta, fara a numi considerentele de fond, Curtea a declarat ca nu poate avea in vedere problema ridicata de Lautsie intrucit chestiunea are drept obiect dispozitii statutare, fara forta de lege, care prin consecinta nu intra sub jurisdictia sa.

Decizia CEDO

Traduc mai jos decizia luata de judecatori in cazul Lautsie vs. Italia, asa cum a fost ea publicata in comunicatul de presa transmis in limba engleza de catre CEDO. Decizia pe larg, in limbaj juridic, poate fi citita in limba franceza aici.

“Prezenta crucifixului – care nu poate trece neobservata in salile de clasa – poate fi usor interpretata de catre elevii de toate virstele drept un simbol religios, iar ei ar putea considera ca sint educati intr-un mediu scolar ce poarta pecetea unei anumite religii. Acest lucru ii poate incuraja pe elevii religiosi, dar de asemenea ii poate deranja pe elevii care practica alte religii sau care sint atei, in mod special in cazul in care apartin minoritatilor religioase. Libertatea de a nu crede in nici o religie (inerenta conceptului de libertate religioasa garantat de Conventie) nu se limiteaza la absenta serviciilor religioase sau a educatiei religioase: ea se extinde si asupra practicilor si simbolurilor care exprima o credinta, o religie, sau ateismul. Aceasta libertate merita o protectie speciala in cazul in care Statul este cel care a exprimat o credinta iar individul este pus intr-o situatie pe care nu o poate evita, ori o poate evita numai cu eforturi si sacrificii disproportionate.

Statul trebuie sa se abtina de la impunerea unei credinte in locurile in care indivizii depind de acesta. In mod special, Statului i se cere sa respecte neutralitatea confesionala in contextul educatiei publice, unde mersul la scoala este obligatoriu indiferent de religie si unde scopul ar trebui sa fie deprinderea gindirii critice de catre copii.

Curtea nu a fost in stare sa inteleaga cum expunerea, in salile de clasa ale scolilor de stat, a unui simbol care in mod rezonabil poate fi asociat cu religia catolica (religie majoritara in Italia), ar putea servi pluralismului educational esential pentru mentinerea unei ‘societati democratice’ asa cum a fost aceasta conceputa de catre Conventie, pluralism recunoscut de altfel de catre Curtea Constitutionala italiana.

Expunerea obligatorie a unui simbol al unei anumite confesiuni in locurile folosite de catre autoritatile publice, si in special in salile de clasa, restrictioneaza dreptul parintilor de a-si educa copiii in conformitate cu propriile lor convingeri si dreptul copiilor de a crede sau de a nu crede. Curtea a decis, in mod unanim, ca a avut loc o violare a articolului 2 din Protocolul numarul 1, coroborat cu articolul 9 al Conventiei”.

Controversata decizie

Pasquale Annicchino, “fellow” al Programului “Drept si Religie” de la Universitatea din Siena si redactor-sef al Revistei Drepturilor Omului publicata de University College din Londra atrage atentia asupra unor probleme importante in legatura cu decizia CEDO. Prima observatie, extrem de importanta din punct de vedere legal, arata cum Curtea nu a avut in vedere in acest caz doctrina traditionala a “limitei aprecierii” (“margin of appreciation”) – conform careia, in conformitate cu articolul 9 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, “acolo unde sint in discutie probleme privind relatia dintre Stat si religie, probleme asupra carora intr-o societate democratica opiniile pot diferi in mod rezonabil la scala larga, trebuie sa se acorde o importanta speciala rolului detinut de catre corpul legislativ national (adica guvernul statului respectiv – n.m.)”. A doua observatie tine de faptul ca judecatorii desemnati pentru acest caz au fost partinitori (biased), majoritatea avind clare convingeri seculare: de pilda, Andras Sajo este un fost profesor de drept constitutional si un cercetator prolific in specialitatea “drept si religie”. Problema este ca, inainte de a fi implicat in acest caz, judecatorul respectiv si-a clamat public convingerile anti-religioase: intr-un articol publicat in Cardozo Law Review, Andras Sajo a declarat ca “Oamenii sint ingropati in cimitire nu pentru ca asta le-ar facilita invierea, ci din motive de sanatate publica”. Alt judecator, Vladimir Zagrebelsky (cetatean italian) a fost criticat pentru modul in care a ajuns sa fie numit in acest post la CEDO: conform unui raport publicat in decembrie 2008 de catre Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, alegerea sa a fost “ad hoc si fara baza legala” (nota 43) (sursa: Mirror of Justice).

Pe propriul sau blog, Neil Addison (un expert britanic in domeniul legislatiei anti-discriminare) se intreaba si el de ce Curtea nu a aplicat conceptul limitei aprecierii, si nu a lasat astfel fiecarui stat in parte puterea de a decide in astfel de cazuri. Mai mult, el mentioneaza ca prin decizia sa Curtea a extins asupra intregii Europe conceptul francez al separarii stricte dintre religie si scolile de stat, hotarire care “ignora traditiile si sistemele pedagogice diferite ale natiunilor Europei”. Mai mult, Addison aminteste ca, in Marea Britanie cel putin, credinta in Schimbarea Climei (Climate Change) a dobindit juridic rangul de “filosofie”, prin procesul Nicholson vs. Grainger. Ne putem astepta astfel – se intreaba autorul – sa fie scoase din scoli si afisele privind incalzirea globala? Posibil, daca vreun parinte va fi deranjat si se va simti discriminat de aceasta “credinta filosofica”… (sursa).

La rindul meu, as dori sa aduc in atentie inca trei probleme privind decizia Curtii. In cadrul ei se vorbeste despre faptul ca “Statul trebuie sa se abtina de la impunerea unei credinte in locurile in care indivizii depind de acesta”; de asemenea, se vorbeste despre “Expunerea obligatorie a unui simbol al unei anumite confesiuni in locurile folosite de catre autoritatile publice, si in special in salile de clasa”. Interesant de observat, Curtea a tinut cont de faptul ca regulamentele administrative din anii ’30 ai secolului trecut impuneau intr-adevar in mod obligatoriu prezenta crucifixelor in scoli. Ca atare, CEDO a vorbit despre discriminarea pe care caracterul obligatoriu al prezentei crucifixelor o determina. Logic, in cazul in care Italia raspunde deciziei prin abrogarea regulamentelor respective, in schimb lasa decizia pastrarii sau eliminarii icoanelor din scoli la latitudinea comunitatilor locale, atunci hotarirea Curtii Europene nu mai are obiect (intrucit dispare impunerea crucifixului de catre stat). In al doilea rind, decizia nu justifica conceptul “francez” de “neutralitate” pe care a ales sa-l foloseasca: nu ni se explica de ce “neutralitatea exclusiva” (care nu permite simbolurile religioase in scoli) este mai dezirabila decit “neutralitatea inclusiva” (care permite simbolurile religioase in scoli, cu conditia sa fie acceptate toate simbolurile religioase, nu numai cele ale unei singure confesiuni). In sfirsit, in al treilea si ultimul rind, mi se pare uimitoare urmatoarea fraza: prezenta crucifixelor in scoli “restrictioneaza dreptul parintilor de a-si educa copiii in conformitate cu propriile lor convingeri”. Dar scoaterea icoanelor din scoli nu restrictioneaza, la rindul ei, dreptul altor parinti de a-si educa copiii in conformitate cu propriile lor convingeri? Desigur, se poate spune ca acesti parinti sint liberi sa-si educe copiii in spiritul catolicismului in spatiul privat, acasa la ei. Dar cineva poate replica simplu: pastrind icoanele in scoli nimeni nu interzice parintilor atei sa-si educe copiii in spiritul secularismului in spatiul privat, acasa la ei. Iata cum conceptul neutralitatii exclusiviste provoaca o gama de probleme serioase, in primul rind discriminarea inversa: acum, promovind un concept secularist de neutralitate, statul avantajeaza pe atei si discrimineaza oamenii religiosi. Un concept inclusivist de neutralitate nu da nastere unor astfel de probleme: statul, in acest caz, nu discrimineaza pe nimeni, intrucit ii lasa pe toti sa afiseze orice simboluri identitare doresc si nu lasa pe nimeni sa se declare discriminat doar pentru ca vede un simbol religios apartinind altei religii sau… convingeri “filosofice”.

Probleme de drept comunitar – va scoate Italia crucifixele din scoli?

CEDO, desi i-a dat dreptate lui Soile Lautsi si a obligat statul italian la plata a 5000 de euro daune morale, nu are puterea de a cere Italiei, pur si simplu, scoaterea crucifixelor din scoli (sursa). Chestiunea este insa mult mai complicata. Tratatul de la Lisabona (semnat de statele membre ale Uniunii Europene la 13 decembre 2007 si intrat in vigoare la 1 decembrie 2009) este considerat un fel de “Constitutie europeana” (de fapt, el a fost propus ca urmare a respingerii proiectului unei adevarate Constitutii comunitare de catre cetatenii francezi si olandezi in 2005). Acum, una dintre schimbarile majore aduse de Tratatul de la Lisabona este transformarea Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale intr-un document cu forta legala si obligatoriu pentru majoritatea statelor membre (sursa) – nu pentru toate, intrucit Marea Britanie, Polonia si Cehia s-au retras din si nu au ratificat aceasta parte a Tratatului, motivind ca respectiva Carta nu trebuie sa aiba prioritate asupra legilor interne (domestice) ale statelor Uniunii (sursa). Cum Italia insa nu a cerut un “opt-out”, va trebui sa se supuna Cartei. Mai departe, Curtea Europeana a Drepturilor Omului este organul interpretativ al Cartei – ea poate spune ce actiune contravine drepturilor mentionate in documentul respectiv. Ca atare, declarind ca Italia a incalcat un drept fundamental al unui cetatean, CEDO nu poate ordona direct statului italian scoaterea crucifixelor din scoli – insa poate cere lamuriri privind modul in care Italia are de gind sa remedieze situatia incalcarii drepturilor fundamentale. Ceea ce inseamna, probabil, ca vor trebui scoase crucifixele din scoli. Totusi, Italia mai are o sansa, si anume sa faca apel la Inalta Camera (Grand Chamber) a Curtii Europene a Drepturilor Omului. Autoritatile italiene au anuntat deja ca vor face apel; Ministrul Afacerilor Externe, Franco Frattini, a fost cel desemnat sa se ocupe direct de acest lucru (sursa). Neil Addison a declarat ca “in cazul in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu isi respinge propria decizie in cadrul apelului (inaintat de Italia – n.m.), Italia, si intr-adevar intreaga Europa, au o problema serioasa”; iar daca apelul va fi respins, singura solutie de scapare pentru Italia ramine “retragerea completa din Uniunea Europeana, lucru putin probabil” (sursa).

[Cititi episoadele precedente ale serialului “Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia” aici. Urmatorul episod va fi publicat miercuri, 9 Decembrie si se va numi “Lautsie vs. Italia: reactii”]

Decizia “Crucifixul” – episodul 7. Precedentul Romania: Prezenta icoanelor discrimineaza? (II)

with 4 comments

Reactia impotriva eliminarii icoanelor

Peste 150 de organizatii ale societatii civile [unele dintre ele unite sub numele “Coalitia pentru Respectarea Sentimentului Religios”, infiintata imediat dupa decizia CNCD – (sursa)] si multe personalitati si lideri de opinie s-au impotrivit propunerii eliminarii icoanelor din scoli. Este vorba de Civic Media, Altermedia, Asociatia Romana pentru Patrimoniu, Asociatia ROST, doua uniuni sindicale ale profesorilor (Federatia Educatiei Nationale si Uniunea Spiru Haret, avind impreuna aproximativ 120.000 de membri), trei organizatii media (Federatia Romana a Jurnalistilor MediaSind, Societatea Ziaristilor din Romania si Societatea Jurnalistilor Profesionisti din Romania) (sursa), si bineinteles Patriarhia Romana (sursa). Au aderat si personalitati precum Valentin Hossu-Longin, sapte membri ai Academiei Romane (Dan Berindei, Virgil Candea, Florin Constantiniu, Augustin Buzura, Mariana Nicolesco, Dinu C. Giurescu si Constantin Balaceanu-Stolnici) (sursa), Camelia Gavrila (sursa), Theodor Baconski (sursa), Horia-Roman Patapievici (sursa), Ilie Badescu (sursa), Dan Puric, Victor Roncea (sursa), Nicolae Dragusin (sursa), preotul Iustin Parvu (sursa), Dan Sluşanschi (sursa), Catalin Croitoru (pe atunci lider FEN, actual deputat PDL) (sursa), Andrei Cornea (sursa), Eugen Mihaescu, Radu Beligan, Pavel Chirila, Virgiliu Radulian (sursa); pe site-ul Asociatiei Romane pentru Patrimoniu se pot gasi alte semnaturi de sustinere, in special din partea romanilor din diaspora (sursa). Petitia Civic Media a fost semnata de peste 3000 de indivizi (sursa).

Incerc sa sintetizez si sa comentez mai jos, din perspectiva proprie, argumentele aduse impotriva scoaterii icoanelor din scoli:

(1) Argumentul identitatii nationale. Conform acestui argument (folosit in toate precedentele discutate in episoadele anterioare), ortodoxia face parte integranta din identitatea nationala romaneasca. In Romania, potrivit recensamintului din 2002, 87% din populatie s-a declarat de confesiune ortodoxa (sursa), si o mare majoritate a acesteia sustine prezenta icoanelor in scoli. Majoritatea are dreptul sa isi pastreze valorile si sa le asigure perpetuarea prin intermediul educatiei, tot asa cum si minoritatile au acest drept; dupa sustinatorii acestui argument, nu exista nici un motiv sa oferim minoritatilor drepturile pe care le refuzam majoritatii. Prof. dr. Ilie Badescu, sef de catedra in cadrul Facultatii de Sociologie a Universităţii Bucureşti, considera ca “Nu poţi lupta cu discriminarea discriminând. Nu poţi elimina prin decizii administrative părţi întregi din spiritualitatea unui popor” (sursa). Si Dan Sluşanschi (profesor universitar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti) a denuntat „ipocrizia” discriminarii pe dos: „om şi cetăţean ‘ca lumea’ nu eşti decât dacă, ajuns pe lume şi între cei din jur, respecţi poruncile de bază ale vieţuirii omeneşti, şi, mai cu seamă, cea de a unsprezecea poruncă, aceea a iubirii. Dacă ai înţeles adânc aceasta, nu te mai repezi să cauţi cu lumânarea cum te „discriminează“ alţii, faţă de care, de fapt, nu ai arătat nici un fel de consideraţie şi cărora le-ai dispreţuit însemnele, odoarele şi credinţa” (sursa). In mod foarte interesant, pentru Catalin Croitoru (pe atunci liderul Federatiei Educatiei Nationale, din aprilie 2008 deputat PDL) încercarea de eliminare a icoanelor din şcoli reprezintă „un atac la fiinţa naţională”. „Reprezentantul a peste 50.000 de profesori din întreaga ţară a subliniat că sindicatul pe care-l conduce va ataca în instanţă, la momentul potrivit, tot ceea ce înseamnă încălcarea drepturilor elevilor, studenţilor şi profesorilor” (sursa). Pe aceeasi linie argumentativa, profesoara Viorica Corolea (de la Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga”, din Botosani) considera „nedemnă această propunere de eliminare a icoanelor din şcoli. Este o acţiune jignitoare, în primul rând pentru originea naţiunii române. Şi, în al doilea rând, pentru tradiţia şi civilizaţia românească. Cultura română este o cultură europeană care s-a format prin creştinism, prin respectarea unor reguli de conduită şi norme morale. Se ştie, din istoria civilizaţiei noastre, că primele cărţi româneşti au apărut în sânul bisericilor. Primele caractere din limbajul slavon s-au transformat apoi în caractere latine tot în sânul Bisericii. A scoate icoana din şcoală înseamnă a scoate ceva din sufletul românului” (sursa). La nivel universitar, istoricul Dinu C. Giurescu declara ca „De regula simbolurile religioase se numara printre cele definitorii pentru istoria si identitatea unei natiuni sau comunitati. Este firesc ca semiluna sa figureze pe stindardele unor state musulmane, fie ele si laice, cu sute de milioane de locuitori. Crucea este simbolul comunitatilor crestine – ortodocsi, catolici, greco-catolici, luterani, anglicani, calvini, presbiterieni, reformati sau baptisti. Romania este in proportie de peste 95% o tara crestina. Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii vine cu o propunere care loveste si pune la index 95% dintre cetatenii romani ce apartin unei biserici crestine, in primul rand ortodocsi, catolici, greco catolici sau reformati” (sursa). Domnul Giurescu nu ne spune, insa, de unde a luat procentul de 95%, din moment ce la recensamintul din 2002 doar 87% din populatie s-a declarat ortodoxa. Fie si asa, argumentul pastrarii identitatii nationale este unul puternic (recunoscut ca atare in domeniul academic in teoriile nationaliste, teoriile comunitariene si multiculturale, precum si in teoria politicilor identitatii). Totusi, desi argumentul ca atare poate fi folosit pentru sustinerea pastrarii icoanelor in scoli, el nu poate fi pus la lucru in favoarea excluderii simbolurilor religioase ale altor religii. Argumentul pastrarii identitatii nationale sau culturale functioneaza in ambele sensuri, sustind acest drept atit pentru majoritate, cit si pentru minoritati.

(2) Argumentul intoarcerii la ateismul de tip comunist. Conform acestui argument, scoaterea icoanelor din scoli ne retrimite din punct de vedere moral in trecutul comunist al tarii; eliminarea icoanelor din scoli in 1948 si cea de 60 de ani mai tirziu s-a bazat de fiecare data pe principii ateiste, principii pe care o minoritate (atunci comunistii, acum ateii) le-a impus asupra marii majoritati. Istoricul Florin Constantiniu crede ca „revenirea la practici ale ateismului comunist – izgonirea simbolurilor religioase crestine din scoli – este un fenomen pe cat de surprinzator, pe atat de daunator. (…) [Este] o realitate istorica: in plamada spirituala a romanului, crestinismul este una din componentele fundamentale: crestinarea s-a asociat cu etnogeneza noastra. Reluarea practicilor staliniste este inca un semn al gravei crize in care se zbate societatea romaneasca. Apelul la valorile crestine ar putea fi un mijloc de salvare” (sursa). De asemenea, actorul Radu Beligan considera cu privire la scoaterea icoanelor din scoli ca „Vremea totalitarismului ateist a apus” (sursa). De asemena, Biserica Ortodoxa Romana apreciaza ca incepe sa fie remarcata o „tendinta de exilare a religiei in spatiul privat”, „asa cum se intampla in timpul regimului comunist din Europa Rasariteana, cand o minoritate ideologica persecuta credinta, traditia si cultura majoritatii” (sursa). Dupa cum am vazut, acelasi tip de argument a fost folosit de unii lideri bavarezi, acestia facind legatura intre decizia Curtii Supreme de a scoate crucifixele din scoli si actiunea similara a nazistilor. Nu stiu cit de mult un asemenea argument poate fi folosit intr-o dezbatere rationala (in definitiv, cele doua decizii sint bazate pe ratiuni diferite, ce le instraineaza astfel enorm in dimensiunea lor morala); totusi, nu mai putin adevarat e faptul ca, la nivel emotional, amintirea inca vie a atrocitatilor celor doua regimuri totalitare (inclusiv scoaterea fortata a simbolurilor religioase din scoli) a produs multora un soc puternic.

(3) Argumentul cresterii sentimentului anti-european. Conform acestui argument, decizia de a elimina icoanele din scoli poate determina nasterea unui puternic sentiment anti-european, cu atit mai mult acum, dupa cazul condamnarii Italiei de catre CEDO. Conform lui Ilie Badescu, decizia de a scoate icoanele va avea un impact puternic asupra sentimentelor proeuropene, intrucit “decizia apare ca impusă de instituţiile europene. Astfel, se produce delegitimarea structurilor europene, ceea ce mă face să afirm că demersul iconoclaştilor este şi antieuropean, nu doar anticultural” (sursa). Acest argument, desi bazat iarasi pe reactia emotionala a unei mari parti a populatiei (si ca atare dificil de luat in serios intr-o dezbatere rationala), este totusi unul destul de puternic: Tratatul de la Lisabona consfinteste integrarea Conventiei Europene asupra Drepturilor Omului in legislatia UE; ca atare, desi inainte de Tratat deciziile CEDO nu aveau nici o legatura cu Uniunea Europeana ca si constructie comunitara, dupa semnarea lui faptul ca CEDO gaseste o violare a “constitutiei” comune de catre un stat membru devine extrem de important si are consecinte juridice directe (sursa). Ca atare, deciziile care afecteaza direct vietile cetatenilor si valorile lor se iau de catre institutii tot mai indepartate de comunitatile locale si de indivizi, ceea ce poate declansa un serios sentiment anti-european.

(4) Argumentul transferului capacitatii decizionale catre comunitatile locale. Un alt argument, sustinut chiar de catre oficialitatile statului si de catre Biserica Ortodoxa Romana (BOR) l-a constituit faptul ca, din moment ce introducerea icoanelor in scoli nu a fost o consecinta a vreunei legi a statului roman sau a unei decizii interne a BOR, ci a survenit in urma vointei profesorilor, parintilor si elevilor in perioada imediat urmatoare caderii regimului comunist, pastrarea sau eliminarea icoanelor din / in scoli trebuie sa fie o hotarire a comunitatilor locale. In acest sens, nici statul, nici BOR, nici CNCD nu au un cuvint de spus. Pe data de 21 decembrie 2006, Ziarul de Iasi anunta cum “Comisia de Invatamint din Camera Deputatilor sustine punctul de vedere al Ministerului Educatiei si recomanda ca prezenta sau absenta simbolurilor religioase in unitatile de invatamant nu poate fi reglementata printr-un act legislativ, ci trebuie sa fie o decizie a comunitatilor locale” (sursa). Comisia de invatamint din Camera Deputatilor, prin vocea presedintelui ei, Olguta Vasilescu, s-a declarat “categoric” impotriva interzicerii icoanelor in scoli; de asemenea, Comisia de Invatamint din cadrul Senatului a votat in unanimitate impotriva eliminarii icoanelor din scoli. Directorul Directiei Generale pentru Invatamintul Preuniversitar din cadrul Ministerului Educatiei, Liliana Preoteasa, a declarat ca “Din moment ce Ministerul Educatiei nu a elaborat un document pentru a reglementa prezenta icoanelor in scoli, nu vad de ce trebuie elaborat un document care sa le interzica”. De asemenea, presedintele Consiliului Recotorilor din Romania, Ecaterina Andronescu (deputat PSD la acea vreme, in acelasi timp fost si viitor ministru al Educatiei) a spus ca “Noi nu putem nici sa interzicem, nici sa dispunem prezenta unor simboluri religioase in scoli, aceasta decizie apartine comunitatii locale”. Cum recomandarea CNCD nu avea rang de act normativ, “Ministerul Educatiei a decis ca prezenta sau absenta icoanelor in salile de clasa trebuie sa fie o decizie a parintilor, comunitatii locale si nu in ultimul rind a scolii” (sursa). De asemenea, un comunicat al Ministerului Educatiei din decembrie 2006 arata ca “atît petitionarul, cît si emitentii deciziei omit un aspect important – prezenta icoanelor în unitătile de învătămînt nu este consecinta unui ordin ministerial, ci o hotărîre a societătii civile. Prin urmare, trăind într-o societate democratică, decizia trebuie să apartină tot părintilor, comunitătii locale si nu în ultimul rînd scolii. În virtutea principiilor democratice, considerăm că exista prerogative naturale ce nu trebuie îngrădite de acte normative. În consecintă, dorim ca într-o unitate scolară normele interne care să reglementeze prezenta simbolurilor religioase să fie stabilite de comunitătile locale si sîntem de acord cu o abordare diversificată, functie de apartenenta religioasă a populatiei. Cu o singură conditie – respectarea Legii învătămîntului care interzice prozelitismul religios în scoli“ (sursa 1; sursa 2). Insusi Ministrul Educatiei, Mihail Hardau, a sustinut aceasta linie (sursa). Surprinzator, BOR a adoptat o atitudine moderata si a fost de acord cu decizia autoritatilor statului; prin purtatorul de cuvint al Patriarhiei Romane, preotul Constantin Stoica, a declarat de mai multe ori ca decizia pastrarii sau eliminarii icoanelor din scoli trebuie sa apartina comunitatilor locale (sursa 1; sursa 2; sursa 3; sursa 4).

(5) Argumentul transferului capacitatii decizionale catre comunitatile scolare. Unii au mers chiar mai departe, si au considerat ca decizia nu trebuie luata la nivelul comunitatii locale, ci la nivelul fiecarei comunitati scolare in parte. Astfel, Nicolae Dragusin considera ca “A spune ca toate simbolurile religioase (icoane, crucifixuri) trebuie inlaturate din institutiile de invatamant mi se pare la fel cu a spune ca in fiecare sala de curs trebuie sa existe in mod imperativ cate un astfel de simbol religios. Cele doua situatii sunt – dupa parerea mea – laturile (simetrice) ale aceluiasi tip de extremism. In conditiile in care regulamentul scolar / documentele legislative nu prevad nici prezenta icoanelor nici absenta lor mi s-ar parea mult mai intelept ca aceasta chestiune sa fie rezolvata la nivelul fiecarei clase prin organismele sale: diriginte, sef de clasa, comitet de parinti si eventual cu conlucrarea conducerii / consiliului profesoral. Asa cum sa zicem ca exista parinti care nu vor prezenta icoanelor, tot asa exista si alti parinti / elevi care cer prezenta lor. A fixa o regula generala fara sa se tina cont de sensibilitatile locale mi se pare metoda cea mai sigura de a invrajbi” (sursa).

(6) Argumentul transferului capacitatii decizionale catre indivizi. Unii insa, provenind din zona libertariana, nu sint multumiti nici cu ideea lasarii deciziei la nivelul comunitatilor locale, dar nici la nivelul mai mic al comunitatilor scolare. Conform lui Ionut Sterpan, care scrie pe site-ul www.liberalism.ro, decizia trebuie sa apartina fiecarui individ in parte si numai lui: “De ce am elimina dreptul locatarilor şcolilor de a afişa icoane pe pereţi? Argumentul care a făcut vâlvă este cel al discriminării ateilor, liber-cugetătorilor şi al celor de culte diferite. Soluţia eliminării dreptului localnicilor de a decide prezenţa icoanelor este însă profund greşită. Discriminarea reprezintă o distribuţie inegală sau neuniformă a avantajelor între părţi sau între drepturilor parţilor. Într-adevăr, soluţia la această problemă trebuie să fie o uniformizare. Ea poate fi de două feluri: sau eliminăm avantajul unei părţi, sau adăugăm un avantaj simetric şi celeilalte părţi. Sau negăm dreptul de a afişa simboluri creştine celor care doresc să afişeze simboluri creştine, pentru a-i egaliza cu ceilalţi care nu doresc, sau adăugăm dreptul simetric de a afişa simboluri diferite de cele creştine celor care nu doresc afişarea simbolurilor creştine. Sau negăm o libertate şi egalizăm nivelul de constrângere, sau adăugăm o libertate corespondentă în partea cealaltă şi mărim gradul total de libertate(sursa).

(7) Argumentul conflictului interpretarilor conceptului de “secularism”. Un alt argument impotriva eliminarii icoanelor din spatiul public a fost bazat pe interpretarea conceptului de “laicitate” si “secularism”. Foarte interesant, conform articolului 9, capitolul II, din Legea Cultelor, “statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee”. Conform argumentului prezentat, cum eliminarea icoanelor din scoli se bazeaza pe principii laice, statul isi pierde astfel neutralitatea si sustine mai curind o ideologie atee decit una religioasa. Potrivit Cristinei Foarfa, intr-o dezbatere care a avut loc la clubul “Prometheus” din Bucuresti (pe data de 7 februarie 2007), Horia-Roman Patapievici a facut o distinctie intre doua tipuri de neutralitate a statului: “O neutralitate de tip clasic, care spune ca statul nu are dreptul sa intervina in optiunile religiose ale individizilor, si un nou fel de neutralitate, prin care statul intervine sa sprijine un concept de neutralitate considerat laic si progresist(sursa).

(8) Argumentul tolerantei si al invatarii ei. Un alt argument impotriva eliminarii icoanelor se bazeaza pe o observatie destul de interesanta: daca dorim sa invatam copiii sa fie toleranti, atunci toleranta se invata mai curind prin expunerea copiilor la identitatile diferite fata de identitatea lor, decit prin eliminarea totala a simbolurilor acestor identitati. Un alt participant la dezbaterea de la clubul “Prometheus” declara ca “Toleranta se învata înca de pe bancile scolii. De aceea admit ca, asa cum o icoana nu perturba cu nimic credinta unuia care nu crede în ea (decât daca este “montat” sa lupte contra acesteia: fapt care face parte din cu totul alt joc), la fel de adevarat este ca atitudinea cu care aceasta icoana este expusa poate aduce prejudicii. Nu mai vorbesc despre acei profesori teologi care fac exces de zel, nu mai amintesc despre avalansa de kitsch-uri puse pe pereti drept icoane etc; (…) Am avut sansa sa predau în Bucuresti într-un colegiu unde coexistau si una-doua clase cu ceva mai multe icoane, dar si altele unde acestea lipseau cu desavârsire. Nimic grav. Icoanele proveneau de la parinti sau copii: profesorul, fie el si de religie, ar trebui sa aiba doar rolul de moderator, si nu cel de activist. Sa-si exercite expertiza asupra calitatii, si nu a prezentei / absentei unui simbol religios într-o sala de clasa (fapt care poate fi hotarât numai de comunitatea parinti-copii, în respectul oricarei minoritati). Tot acolo am întâlnit, pe lânga crestinii ortodocsi ori catolici, pe lânga adeptii diferitelor forme de protestantism ori neoprotestantism, si câtiva tineri de credinta islamica. În functie de cum stii, ca profesor, sa evidentiezi partea luminoasa a fiecarei religii si confesiuni, acesti tineri sunt atenti si mai toleranti fata de colegul de o alta credinta(sursa). Daca insa cel mai interesant argument in tabara impotriva icoanelor a fost pentru mine cel oferit de Mihaela Miroiu, atunci cel mai interesant argument in tabara celor ce doresc pastrarea icoanelor mi se pare cel avansat de Andrei Cornea, in revista “22”. In fapt, Cornea militeaza pentru ceea ce am numit “spatiu public inclusiv”, si impotriva celui “exclusiv”; Imi permit sa citez pe larg, incit chiar merita: “Inainte de a decide daca ele (icoanele – n.m.) trebuie scoase sau nu din clase, trebuia pusa intrebarea esentiala: ce anume, sub raport vizual, trebuie in general sa existe (e bine sa existe) in scolile publice (in afara de tabelul lui Mendeleev si harta României)? Fiindca, daca scot icoanele pe motiv ca sunt ‘simboluri religioase’, mai am voie, de pilda, sa expun o reproducere cu o Madona de Rafael sau cu o Buna Vestire a lui Fra Filippo Lippi? Iar daca le las, am voie sa completez vizual peretele clasei cu imagini ca acestea sau altele: de pilda, pot sa alatur unei reproduceri de buna calitate a epitafului de la Cozia o menora dintr-un manuscris medieval? Sau o imagine cu ‘Allah Akbar’? Sau cu simbolul taoist Yin-Yang? Sau cu o reprezentare a lui Shiva cu multiple brate? Toate acestea sunt ‘simboluri religioase’ ale diferitelor religii, unele ale unor religii sau culte prezente si in Romania. Da, sustin eu! Nimic nu ar trebui sa impiedice prezenta lor imagistica, si nu numai la orele de religie. Ba chiar acest lucru sau ceva asemanator mi se pare necesar si benefic pentru procesul educational, la modul general. (…) Realitatea e ca prezenta icoanelor ca ‘simboluri religioase’, ca documente de spiritualitate, pentru a nu mai vorbi de valori artistice, nu are de ce deranja; mai degraba absenta ar putea deranja. In schimb, prezentarea lor ostentativa ca ‘obiecte de cult’, sugestia din partea invatatorului, profesorului ca ele trebuie tratate in acest fel, fie la scoala, fie in alte ocazii, si ca cel care nu o face este pacatos (asa cum am auzit ca se mai intampla) e de evitat cu hotarare, caci ea poate deranja si nu e la locul ei intr-o scoala publica. (…) Dar, pana la urma, atitudinea fata de icoane – anume daca ele sunt vazute ca ‘obiecte de cult’, sau ca ‘simboluri religioase’, sau poate doar ca ‘valori de arta’ e o atitudine subiectiva. (…) Solutia – relativa, ca toate solutiile in astfel de cazuri – ar fi tocmai ‘decontextualizarea’ icoanei: mai intai, ar trebui preferate reproducerile de calitate unor icoane total indoielnice ca gust, cumparate din targ cu cativa lei. Nu-i mai bine ca elevul sa aiba sub ochi, in loc de acestea din urma, Treimea lui Rubliov sau Pantocratorul de la Nea Moni? Apoi, alaturarea altor imagini ce apartin unor spiritualitati diferite (…) Copiii vor putea cel putin sa respecte articolul 13 al Legii cultelor, care pedepseste ‘ofensa adusa simbolurilor religioase’. Dar cum sa respecti ceea ce nu cunosti? Cum sa respecti o menora ca ‘simbol religios’, daca imaginea ei nu o vezi, uneori, alaturi de o icoana? Cei care cer eliminarea icoanelor pur si simplu par sa ignore valoarea de document spiritual a imaginilor, dar si vocatia educativa a spatiului scolar, care nu se poate lipsi de aportul vizualului. Cei care cer pastrarea icoanelor pur si simplu ignora distinctia dintre ‘obiect de cult’ si ‘simbol religios’, uitand, voit sau involuntar, ca religia ortodoxa nu are nici un fel de precadere legala in România, iar faptul ca e majoritara numeric nu-i da vreun drept legal, constitutional, de dominatie nici asupra altor culte, nici asupra celor fara cult. Libertatea de opinie nu se pune la vot. Dar daca, practic, ortodoxul e dispus sa accepte alaturi de o Hodighitria o Madona catolica – asa cum pe strada el accepta existenta unei biserici catolice in proximitatea vizuala a uneia ortodoxe -, atunci si baptistul, adventistul sau ateul vor trebui sa accepte toate aceste imagini, si inca multe altele, in clase. Caci cei care resping icoanele pe considerente teologice (protestantii) nu au de ce obiecta impotriva prezentei lor ca ‘simboluri religioase’. Iar daca tot obiecteaza, le raman scolile confesionale. De asemenea, cei care le resping pe considerente de corectitudine politica nu mai au voie sa obiecteze atunci cand, prin decontextualizare, ele apar in mod vadit ca ‘simboluri religioase’. Nu au voie sa conteste valoarea cunoasterii, recunoasterii si intelegerii acestor simboluri, intr-o lume multiculturala si care pune la grea incercare capacitatea noastra de a convietui cu Celalalt, deoarece astfel si-ar pune in discutie propriile principii. (…) Problema nu este sa ‘albim’ peretii, ca sa traim fara sa ne enervam, ci sa-i ‘coloram’ in chip divers pentru a face educatie. Dar nu vor risca sa-si piarda copiii identitatea religioasa si spirituala in acest mod excesiv de ‘multicultural’? Nu cred ca respectul pentru diversitate te impiedica sa tii la traditiile proprii, bine intelese. Iar daca, in acest fel, totusi, capeti o mica doza acceptabila de relativism rezonabil nu e chiar rau. Ca pregatire pentru viata pe care acesti copii, ca cetateni europeni, o vor avea e tocmai ce trebuie(sursa).

(9) Argumentul spatiului (public sau privat) inclusivist. Un alt exemplu, de data asta din afara scolii, vine sa sustina argumentul de la punctul (8), conform caruia inveti mai repede si mai usor sa fii tolerant cu persoana de linga tine (care are o alta identitate religioasa), daca accepti principiul incluziunii, si nu cel al excluziunii. In comuna Magureni, aflata la citiva kilometri de drumul care face legatura intre Ploiesti si Cimpina, exista patru biserici: doua ortodoxe si doua adventiste. Interesant este ca o troita ortodoxa se afla chiar in curtea uneia dintre bisericile adventiste, iar credinciosii ortodocsi sint liberi sa se roage la aceasta troita. “Eu când intru nu mă închin, dar am lăsat troiţa aşa, ca să fie bine pentru toţi oamenii din comună”, spune adventistul Paul Vintiloiu (sursa).

(10) Argumentul pantei alunecoase (“slippery slope”). Acest argument a fost adus, in mod surprinzator, chiar de calugarul Iustin Parvu. El considera ca “nu trebuie sa ingaduim un precedent primejdios, fiindca maine, poimaine, cativa atei obraznici ne vor cere sa scoatem si crucile de pe morminte” (sursa). Si in alt interviu: “Mâine scot icoanele, poimâine troitele si mai urmeaza bisericile(sursa). Acelasi argument este sustinut de Constantin Balaceanu-Stolnici: „Am trait sa vad ca la 16 ani dupa caderea comunismului ateu, sunt 'romani' si organizatii 'romanesti' care reiau, cu un nou discurs ipocrit, ofensiva impotriva spiritualitatii noastre, incepand prin a cere scoaterea icoanelor din scoli, dar care sigur vor continua cu cererea scoaterii troitelor si crucilor de pe marginea drumurilor, din gradinile publice si cimitire, interzicerea trasului clopotelor, spoirea bisericilor cu picturi exterioare, eventual ascunderea lor dupa blocuri-ecran si, de ce nu, demolarea lor. Sper ca nu vom ceda la aceasta agresiune a dusmanilor dinauntru si din afara tarii, angajati impotriva credintei noastre, a parintilor, bunicilor si inaintasilor nostri” (sursa). Pe site-ul www.liberalism.ro, Ionut Sterpan pune problema putin diferit, din perspectiva libertariana: „Să presupunem ca dreptul de decizie nu va fi cedat indivizilor locali. Să zicem că se va decide secularizarea uniforma. Un elev ingenios îşi va putea comanda la un preţ accesibil un tricou personalizat cu figura lui Hristos. La fel va putea face eleva băncii a doua cu Freud, Marx, Dracul, Mahomed, Elvis Presley, Gregorian Bivolaru. Curând însă, noul teren al manifestării libertăţii va fi cucerit de stat pentru că efectul 'discriminatoriu' va fi acelaşi, deşi condiţia pereţilor goi va fi îndeplinită. Curând, o nouă petiţie împotriva discriminării va fi înaintată şi statul se va grăbi din nou să rezolve situaţia prin prohibirea costumaţilor cu efect discriminatoriu. Următoarea egalizare în jos va fi - precum la vecinii 'civilizaţi' francezi – prohibirea unora dintre aceste costumaţii nocive între zidurile şcolii (a valurilor mahomedane purtate de fetele musulmane si a tricourilor cu Hristos). Dar de ce doar a acestora? Noua situaţie asimetrică creată de manifestarea libertăţii de exprimare a adepţilor cultului lui Elvis sau Bivolaru va trebui “corectată”. Ne vom întoarce deci la uniforme în şcoli. Dar discriminarea va apărea din nou: de ce doar în şcoli?” (sursa).

(11) Argumentul impotriva separarii Bisericii de Stat. Din nefericire, Iustin Parvu nu s-a limitat la argumentul (inteligent si foarte puternic, al) pantei alunecoase. Tot el a avansat si argumentul uniunii radicale dintre Biserica si Stat. Conform opiniei sale, “Se tot vorbeste de statul laic. Dar statul e o vorba goala, daca ignoram oamenii care il alcatuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la suta ortodocsi(sursa). Si in alt interviu: „Trebuie, mai ales, sa aratam importanta Bisericii in Stat, aceasta simfonie care a existat intre Biserica si Stat (...) Biserica naste natiunea. Or, acest nou iconoclasm este intr-adevar un atac la fiinta neamului. Pai cum sa nu fie legatura intre icoana si neamul acesta? A fi ofensat de icoana inseamna a fi ofensat de traditia si de sensibilitatea sufleteasca a acestui neam. Nu poti vorbi de familie pâna nu te gândesti la neamul de unde esti, nu poti vorbi de neam pâna ce nu revii la familie. Nu facem o deosebire, crestineste vorbind, intre Societate, Familie, Stat…. Au existat in istorie forme de coexistenta foarte firesti intre Biserica si Stat, dar aceasta simfonie a fost posibila numai atunci când s-a dovedit ca Statul a fost credincios(sursa). Comentariile sint, evident, inutile...

(12) Argumentul multisimbolismului icoanei. In aceeasi zi in care a fost audiat Emil Moise la sediul CNCD din Bucuresti (14 noiembrie 2006), Secretarul de Stat pentru Culte, Adrian Lemeni, a depus un document la aceeasi institutie prin care cerea ca simbolurile religioase sa fie pastrate in scoli. El a declarat ca icoanele religioase nu sint atit un obiect de cult, cit mai curind un simbol al libertatii: ele nu au „o destinaţie cultică, nefiind obiect al venerării din partea prezumtivilor credincioşi. Ele au avut, după cum am arătat, o simbolistică legată de libertate, precum şi o puternică simbolistică naţională, fiind considerate expresii ale patrimoniului spiritual şi cultural al României.” (sursa; via). Conform acestui argument, icoana nu este doar un simbol religios or obiect de cult, ci in acelasi timp ea constituie un element cultural definitoriu al natiunii romane. Acest argument nu pare unul forte puternic: chiar daca acceptam ca icoana ortodoxa este un simbol cultural specific Romaniei (si altor tari ortodoxe), acesta nu este un motiv destul de intemeiat pentru a o pune pe peretii scolilor; de ce nu am pune, sa spunem, in locul icoanelor, reproduceri ale sabiei lui Stefan cel Mare, sau stema monarhiei de Hohenzollern? Totusi, argumentul respectiv ofera un indiciu asupra unui alt aspect important, care nu a aparut in cadrul dezbaterilor: de ce prezenta icoanelor in scolile de clasa discrimineaza pe atei si pe cei de alte confesiuni religioase, iar prezenta stemei Romaniei sau a drapelului national in scoli nu ar avea un efect la fel de discriminatoriu asupra celor de alta etnie sau nationalitate? Daca icoana ortodoxa exercita o presiune asupra non-ortodocsilor sa se converteasca, de ce prezenta steagurilor si stemelor romanesti in scoli nu ar exercita asupra non-romanilor (copii maghiari, copii ai diplomatilor straini, etc.) o presiune similara, sa isi schimbe cetatenia?

(13) Argumentul conflictului dintre majoritate si minoritati. Acest argument a mai aparut pina acum, acompaniind unul au altul din celelalte argumente avansate. Totusi, el este structural de sine statator, si merita discutat separat. Pe scurt, poate fi exprimat prin cuvintele purtatorului de cuvint al Patriarhiei Romane, preotul Constantin Stoica: „Asa cum majoritatea trebuie sa respecte drepturile minoritatilor, tot asa si minoritatile trebuie sa respecte drepturile majoritatii” (sursa; via). Desi argumentul pare logic (si el a fost invocat in toate precedentele discutate in serialele anterioare), de multe ori este dificil sa oferi o solutie corecta in cazul unui conflict intre dreptul unei parti si exact acelasi drept al altei parti. De ce sa impui unei majoritati o constringere pe care o refuzi minoritatilor? De pilda, pe data de 11 septembrie 2008, un mic grup de 15 persoane (printre care si Remus Cernea) a protestat în faţa Ministerului Educaţiei împotriva oficierii slujbelor religioase la începutul anului şcolar. Intrebat de un reporter, „Cernea nu a putut să dea un exemplu de şcoală în care măcar 80% dintre părinţi nu sunt de acord cu oficierea unei slujbe religioase la începutul anului” (sursa). Asupra acestui conflict dintre drepturile majoritatii si cele ale minoritatilor voi reveni la finalul serialului, in episodul destinat concluziilor.

In loc de concluzie. Asa cum virful de lance al taberei favorabile eliminarii icoanelor din scoli a fost Remus Cernea, virful de lance al taberei adverse, militind pentru pastrarea icoanelor in scoli, a fost (cel putin la nivel mediatic, de vizibilitate publica) regizorul si actorul Dan Puric. O greseala tactica a acestei tabere, din punctul meu de vedere, intrucit BOR – cu pozitia ei oficiala moderata – ar fi fost mai usor digerabila decit prezenta in zona radicalismului nationalist-ortodox a lui Dan Puric. Puteti asculta o inregistrare audio cu Dan Puric pe tema eliminarii icoanelor din scoli. Subiectele abordate sint cele deja cunoscute in aceasta zona destul de tulbure: (a) pe noi nu ne intereseaza si nu avem de gind sa „importam” problemele altora (trimiterea este la problemele statelor occidentale privind acomodarea multiculturalismului si manevrarea conflictului dintre drepturile majoritatii si cele ale minoritatilor); (b) a scoate icoanele din scoli echivaleaza cu reintoarcerea la practicile comuniste (nu se recunoaste insa ca aceeasi practica poate fi catalogata morala sau imorala (si) in functie de motivele aplicarii ei; in acest caz, scoaterea icoanelor din scoli de catre comunisti si inlocuirea lor cu „icoanele” liderului suprem poate fi o practica imorala; in schimb, initiativa adeptilor secularismului poate avea ca fundament anumite ingrijorari privind relatia dintre Biserica si Stat si consecintele ei, ceea ce poate sa faca din ea o incercare corecta din punct de vedere moral, chiar daca nu este cea mai buna solutie posibila); (c) ortodoxia este un element sine qua non al identitatii nationale (argumentul este in sine acceptabil, insa luat de unul singur ignora teza de demonstrat, si anume nu atit oportunitatea pastrarii icoanelor in scolile publice – o teza pe care argumentul identitatii nationale o poate sustine – cit modul in care ideea pastrarii icoanelor trebuie aplicata – ma refer la intrebari precum: acceptam icoanele in toate salile de clasa ale unei scoli, sau doar in unele?; acceptam si alte simboluri religioase ale altor religii sau numai pe cele ortodoxe?; s.a.m.d.). Pentru cine doreste sa se documenteze mai mult asupra ideilor domnului Dan Puric, este disponibila integral o emisiune „Nasul” de pe B1 TV, unde acesta a fost invitat impreuna cu Dan Ciachir: urmariti aici prima parte (video); celelalte parti le gasiti usor, pornind de la aceasta prima parte.

[Bonus-uri: (1) Cititi aici raportul Ligii Pro Europa privind educatia religioasa din scolile publice romanesti; pe de alta parte, acest raport este extrem de controversat: cititi motivele in ziarul Ziua; (2) gasiti aici petitia Asociatiei Civic Media (din 20 noiembrie 2006) pentru sustinerea pastrarii icoanelor in scoli; veti vedea de asemenea pe acest link si documentele legale anexe pe care se bazeaza petitia, plus un tabel cu afilierea religioasa a romanilor, conform recensamintului din 2002; (3) o prezentare (partinitoare) a cazului si un istoric puteti citi tot pe site-ul Civic Media; (4) puteti vizita site-ul Asocietiei “Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta”, al carei presedinte este Remus Cernea, aici;]

[Cititi episoadele precedente ale serialului “Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia” aici. Urmatorul episod va fi publicat luni, 7 Decembrie si se va numi “Lautsie vs. Italia: cazul”]

[Note: 1) In cele doua parti ale acestui episod am incercat nu doar sa prezint descriptiv argumentele avansate de cele doua parti aflate in conflict, ci si sa comentez aceste idei, criticind sau laudind acolo unde am considerat de cuviinta. Am incercat sa fiu, in acest sens, cit de obiectiv posibil, dar sint convins ca o obiectivitate (sau, mai bine spus, o neutralitate) absoluta nu este posibila atunci cind incerci sa oferi o solutie unui astfel de conflict. Argumentele care nu au fost criticate in cele doua parti ale episodului dedicat Romaniei fac parte, probabil, din argumentele pe care le voi sustine la sfirsitul acestui serial – deci pot fi considerate, intr-un grad mai mare sau mai mic, argumente pe care sint pregatit sa le sustin; 2) Episodul privind Romania a fost mai lung decit celelalte intrucit, impreuna cu situatia creata in Italia in privinta eliminarii crucifixelor din scolile publice, constituie un interes academic personal pe care incerc sa il urmez in urmatorii ani. Totusi, pe de alta parte, sursele in privinta Romaniei – cel putin cele preluate de pe internet – se contrazic de multe ori in ceea ce priveste anumite date sau preluarea fidela a unei declaratii. Desi am facut tot posibilul sa compar sursele si sa evit erorile, este posibil ca ele inca sa mai existe. In cazul in care gasiti asemenea inadvertente, va cer ajutorul: va rog sa mi le comunicati de urgenta. Va multumesc anticipat.]

Decizia “Crucifixul” – episodul 6. Precedentul Romania: Prezenta icoanelor discrimineaza? (I)

with 6 comments

Spre deosebire de cazurile discutate in episoadele trecute, in Romania propunerea eliminarii icoanelor din scoli nu a reusit sa produca un dezacord profund in cadrul societatii: reactia cetatenilor a fost extrem de slaba, indiferent de pozitiile pe care acestia s-au situat. Am putea spune ca respectivul conflict s-a desfasurat mai curind la nivelul unor organizatii ale societatii civile, diverse personalitati publice luind atitudine pro sau contra propunerii respective.

Cazul

In anul 2004, profesorul de filosofie Emil Moise a cerut Liceului de arta “Margareta Sterian” din Buzau (unde invata fiica sa, Teodora Moise) si Inspectoratului Scolar Judetean Buzau scoaterea icoanelor ortodoxe din salile de clasa (sursa). In sprijinul cererii sale, parintele a sustinut ca prezenta simbolurilor religioase in scolile publice incalca neutralitatea statului fata de celelalte confesiuni, altele decit cea ortodoxa, afectind astfel egalitatea de sanse a copiilor apartinind altor religii sau atei (sursa). Cum atit liceul respectiv, cit si Inspectoratul scolar teritorial au refuzat satisfacerea doleantei sale, profesorul a apelat la justitie. In luna martie a anului urmator, Tribunalul Buzau, prin decizia nr. 157/27.03.2005, a respins cererea lui Emil Moise motivind hotarirea astfel: “prin existenta simbolurilor religioase pe peretii cancelariilor, holurilor si salilor de clasa din invatamant nu sunt incalcate drepturile fundamentale la libertatea de constiinta, gandire si libertatea credintelor religioase, respectiv egalitatea in drepturi a elevilor si nu reprezinta o situatie discriminatorie pentru fiica reclamantului, eleva la Liceul de Arta ‘Margareta Sterian’ din Buzau, care frecventeaza orele de religie predate. Se retine ca in cazul acestei unitati de invatamant exista o situatie speciala in raport cu celelalte scoli de pe raza I.S.J. Buzau, intrucat majoritatea icoanelor expuse in aceasta institutie sunt lucrari elaborate de elevii liceului sub indrumarea profesorilor de specialitate, fiind considerate obiecte de arta” (sursa).

In consecinta, reclamantul a recurs la Curtea de Apel Ploiesti, care prin decizia nr. 1917 pronuntata in sedinta publica din data de 20 iulie 2006 a mentinut hotarirea Tribunalului Buzau. In luna urmatoare, pe 12 august 2006 (sursa), Emil Moise a facut plingere la Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) care, pe data de 21 noiembrie a aceluiasi an (decizia 323/21.11.2006), a hotarit sa ii dea dreptate reclamantului si a cerut Ministerului Educatiei si Cercetarii reglementarea prezentei simbolurilor religioase in scolile publice, somind institutia “sa asigure exercitarea dreptului la invatatura si accesul la cultura in conditii de egalitate; sa respecte dreptul parintilor de a asigura educatia copiilor potrivit convingerilor lor religioase si filosofice; sa respecte caracterul laic al statului si autonomia cultelor; sa asigure libertatea de religie, constiinta si convingeri a tuturor copiilor in conditii de egalitate; sa afiseze simbolurile religioase doar in cursul orelor de religie sau in spatiile destinate exclusiv invatamantului religios” (sursa 1, sursa 2, sursa 3).

Decizia CNCD a fost atacata de catre Ministerul Educatiei si Cercetarii (MEC), impreuna cu alte 150 de organizatii ale societatii civile, la Curtea de Apel Bucuresti – care, pe data de 18 iunie 2007, a considerat ca cererea CNCD de scoatere a simbolurilor religioase din scoli este “legala si demna de a fi pusa in aplicare” (sursa). MEC a facut apel la instanta suprema, Inaltea Curte de Casatie si Justitie (ICCJ) – care, prin sentinta nr. 2393/11.06.2008, a admis recursul impotriva Curtii de Apel Bucuresti si a declarat drept legala pastrarea icoanelor in scolile publice. Emil Moise a folosit ultima cale extraordinara de atac, contestatia in anulare, insa a doua decizie a ICCJ (nr. 2794/22.05.2009) a fost identica cu cea dintii (sursa si istorie). Epuizind toate caile de atac in instantele din Romania, in august 2009 Emil Moise a intentat proces Romaniei la Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Desi procesul este inca pe rol, tinind cont de decizia CEDO data la inceputul lunii noiembrie 2009 intr-un proces asemanator in care statul pirit a fost Italia, rezultatul va fi probabil in favoarea reclamantului (sursa1; sursa 2).

Reactii in favoarea eliminarii icoanelor

Profesorul Emil Moise nu a fost singur in lupta sa pentru eliminarea icoanelor din scoli. Cu doar citeva zile inainte de decizia CNCD, pe 13 noiembrie 2006, un mare numar de asociatii neguvernamentale s-au unit pentru a trimite o scrisoare CNCD, cu scopul de a sustine actiunea profesorului Moise. Este vorba de Asociatia Pro Democratia, Societatea Culturala Noesis, Centrul Educatia 2000+, Centrul de Studii Internationale, Fundatia ACCEPT, Agentia pentru Monitorizarea Presei, Liga Pro Europa, Centrul de Resurse Juridice, Centrul pentru Jurnalism Independent si Asociatia Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta. Alte personalitati publice au sustinut actiunea: analistul politic Cristian Pirvulescu, activista pentru drepturile omului (si viitorul parlamentar european) Renate Weber (sursa), Remus Cernea, Ioana Avadani (sursa), Ovidiu Simonca (sursa), Mihaela Miroiu (sursa), Smaranda Enache (sursa), Mircea Toma (sursa), Florin Iaru (sursa).

Incerc sa sintetizez si sa comentez mai jos, din perspectiva proprie, argumentele aduse pentru scoaterea icoanelor din scoli:

(1) Argumentul caracterului ofensator si al drepturilor copilului. Cererea de eliminare a icoanelor din Liceul de arta “Margareta Sterian” din Buzau a fost motivata de catre Emil Moise prin faptul ca prezenta lor este ofensatoare pentru fiica sa, Teodora Moise. Insa dintr-o emisiune TV din februarie 2008 aflam ca atit sotia domnului Moise, cit si fiica sa (care are nota maxima la ora de religie) nu sint de acord cu cererea lui (sursa). Mai mult, in liceul respectiv icoanele erau considerate obiecte de arta, nefiind omologate de Biserica Ortodoxa Romana (BOR) ca obiecte de cult. Conform inspectorului scolar din Buzau Paul Negoita, „in Liceul de Arta, care a fost reclamat, pe pereti sint doar lucrarile de diploma ale elevilor de la cursul de iconografie si nu icoane sfintite de Biserica Ortodoxa” (sursa). In cazul de fata, realitatea pare a fi ca obiectele de arta (si nu simbolurile religioase) ar avea un caracter ofensator. Moise si-a mai motivat actiunea declarind ca „Demersul meu este în interesul copilului şi pentru respectarea drepturilor lui”; instrumentul legal de baza al reclamantului a fost constituit de legea privind drepturile copilului, intrata in vigoare la 1 ianuarie 2005 (sursa). Nu se spune insa cine decide care este „interesul copilului”, nici nu se argumenteaza de ce scoaterea icoanelor ar fi mai in interesul copilului decit pastrarea lor (argumentul indoctrinarii religioase, daca acesta este subiectul in cauza, va fi discutat mai jos, la punctul 4).

(2) Argumentul trivializarii (uzului) icoanelor. Moise aduce si un alt argument, pe care nu stiu cit de mult am putea sa il luam in serios: la nivel declarativ el se considera crestin-ortodox (unul „chiar bun” – sursa), iar in aceasta calitate, de bun creştin ortodox, este suparat ca „statul îmi devalorizează simbolul meu religios, pune icoane unde vrea el” (sursa). Daca inteleg bine, ca un bun crestin domnul Moise este deranjat de faptul ca statul roman ii trivializeaza simbolul credintei sale, folosindu-l si in alte zone decit acolo unde-i este locul, adica in biserica. Chiar daca il credem pe profesorul roman, argumentul ramine unul fals, intrucit nu statul a pus icoane in scoli (nu exista nici o lege prin care sa se fi impus prezenta icoanelor in scoli, precum in landul Bavaria din Germania sau in Grecia). Cel mult putem spune ca statul a tolerat introducerea icoanelor in scoli de catre profesori, parinti si elevi – dar atunci acuza conform careia statul trivializeaza icoana tolerind introducerea ei in scoli este cel putin discutabil (de ce i-ar pasa statului secular ca uzul icoanei ortodoxe este trivializat de credinciosii ortodocsi?).

(3) Argumentul secularist. Argumentul principal pentru eliminarea icoanelor din scoli a fost dezvoltat pe directia urmatoarelor linii: spatiul public este un bun al tuturor cetatenilor Romaniei; scolile publice sint parte a spatiului public; conform Constitutiei, statul este laic si nu discrimineaza intre diversele religii recunoscute in Legea Cultelor; acceptind insa in scolile sale icoanele ortodoxe, statul devine suporterul implicit al Ortodoxiei; in consecinta, membrii celorlalte religii si ateii sint discriminati de catre stat. In cuvintele reclamantului: „Este o discriminare (pastrarea icoanelor in scoli – n.m.) fata de copiii de alte confesiuni, dar si o amenintare la dreptul la libera constiinta si la optiune religioasa” (sursa). Doua lucruri sint de spus aici. In primul rind, mi se pare foarte interesant faptul ca nici una din confesiunile religioase minoritare nu s-a plins ca ar fi discriminata. Mai mult, liderii celorlalte religii nu numai ca au refuzat sa sustina demersul, dar s-au situat de partea aparatorilor prezentei icoanelor in scoli. Astfel, Arhiepiscopul Romano-Catolic al Bucurestiului a declarat ca decizia CNCD este „abuziva si discriminatorie”; Biserica Ortodoxa Armeana din Romania a subliniat ca Emil Moise, daca doreste sa apere drepturile copiilor atei, atunci ar trebui sa fie indiferent fata de prezenta iocoanelor: „ateul este indiferent, neutru fata de subiectul simbolurilor divinitatii; el mai curind neaga existenta lui Dumnezeu, nu se razboieste cu El”; Murat Yusuf, muftiul comunitatii islamice din Romania, s-a opus deciziei CNCD, spunind ca Romania este un exemplu al tolerantei si co-existentei religioase si ca atare o asemenea lege nu este necesara. El a aratat cum comunitatea musulmana traieste „de mai mult de opt secole pe aceste paminturi” si ca „existenta altor simboluri religioase in institutiile publice nu ne-a deranjat niciodata si nu ne deranjeaza nici acum”. Aurel Vainer, reprezentantul in Parlament al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, a declarat ca „poporul roman este in mare parte un popor crestin”, si a caracterizat dezbaterea ca fiind una care „nu serveste nici unui scop in tara noastra”. In viziunea sa, prezenta icoanelor este „un drept cistigat de crestinii Romaniei” si nu exista nici un impediment impotriva pastrarii lor in scoli (sursa). Pe site-ul www.misiune.ro, Marius Birgean, de confesiune baptista, spune ca este primul care sa se declare impotriva icoanelor (baptismul fiind o confesiune iconoclasta) si care sa reclame dreptul la libertatea constiintei fata de indoctrinarea coordonata de o „biserica nationala”; totusi se declara impotriva deciziei CNCD, spunind ca „Imi este teama ca nu cumva, sub paravanul unei pretinse lupte anti-discriminare, sa stea o agenda atee sau seculara, cu bataie pe termen lung. La urma urmei, copii apartinand unor culte minoritare nu s-au aratat deranjati de prezenta icoanelor in clasa” (sursa). Inseamna acest lucru ca profesorul Emil Moise s-a autoproclamat aparatorul unor victime inexistente? Nu neaparat. Conform recensamintului din 2002, in Romania exista 9271 de atei declarati (sursa). Presupunind ca toti sint de acord cu cererea lui Moise, putem vorbi totusi de o minoritate careia buzoianul doreste sa-i apere drepturile. Ca atare, faptul ca nici o confesiune religioasa nu s-a declarat discriminata si nici nu l-a sustinut pe reclamant nu stirbeste cu nimic structura logica a demersului sau; insa, cu siguranta, distruge o mare parte din forta argumentului. In al doilea rind, trebuie discutata chestiunea secularizarii spatiului public. Cristian Pirvulescu ofera una din interpretarile posibile ale principiul secularismului: „Prin simbolurile religioase, aduci un subiect privat, confesiunea religioasă – care nu poate fi niciodată obiect de consens – într-un spaţiu public, care este al tuturor (…) Nu este o atitudine antireligioasă, cum vor unii să o prezinte. Problema este în ce măsură spaţiul public poate fi invadat de probleme private. (…) Statul trebuie să fie laic pentru a fi neutru” (sursa). Doua lucruri trebuie mentionate cu privire la aceasta declaratie. Pe de o parte, delimitarea dintre spatiul public si spatiul privat este departe de a fi atit de stricta si clara cum pare a crede domnul Pirvulescu (amintesc aici doar celebrul argument conform caruia „the personal is political”). Pe de alta parte, domnul Pirvulescu crede ca si definitia secularismului este neambigua si clara – insa exista multe alte interpretari ale conceptului de secularism, pe care presedintele Asociatiei Pro Democratia le trece sub tacere. Am aratat in episodul 4 al acestui serial ca in Franta sint cel putin doua interpretari ale „secularismului” care doresc sa atraga adepti: secularismul militant (care urmareste eliminarea oricaror simboluri religioase din spatiul public) si secularismul pluralist (care accepta manifestarea identitatilor religioase in spatiul public). De asemenea, intr-un articol mai vechi (Religie si Secularism) am aratat ca un secularism „absolut” (adica ruptura radicala dintre stat si biserici) este deopotriva indezirabil si imposibil. Daca acceptam aceasta pozitie, atunci putem vorbi doar despre grade si tipuri de secularism. Ramine de demonstrat faptul ca tipul de secularism sustinut de domnul Pirvulescu este cel mai dezirabil (atit la nivel de argument rational, cit si la nivelul contextual, al aplicarii sale in cazul statului roman). In sfirsit, in unul dintre primele posturi ale acestui blog, am aratat ca „neutralitatea” statului nu este ceva definit clar, dimpotriva, neutralitatea se negociaza zilnic in spatiul public (vezi Scoatem icoanele din scoli?).

(4) Argumentul indoctrinarii ideologice a elevilor. In cuvintele profesorului Moise, se poate vorbi de „incalcarea drepturilor la libertatea de gindire a tuturor copiilor din Romania, scopul scolii fiind acela de a forma personalitati autonome, care, la majorat, sa poata alege, fara a fi influentate, daca pastreaza religia, devin atei sau trec la alta confesiune”. De asemenea, jurnalistul Mircea Toma a afirmat ca „efectul icoanelor ortodoxe de pe pereti este similar cu cel al unui panou publicitar la o bautura racoritoare agatat toata ziua pe peretii scolii”. In plus, el crede ca, in primele clase, copiii carora li se preda religie nu au o gindire critica, suficient de dezvoltata, ajungindu-se la „indoctrinare” (sursa). Totusi, exista doua probleme cu aceasta abordare. In primul rind, e greu de inteles de ce predarea principiior religioase constituie indoctrinare, iar predarea principiilor ateiste nu constituie o astfel de indoctrinare a mintilor copiilor. In definitiv, si religia si ateismul sint ideologii. Aceste ideologii se lupta pentru putere, si din nefericire arena in care se duce respectiva lupta este chiar scoala, si mai ales creierul copiilor. Gabriel Mândrilă (doctor al Facultăţii de Teologie din Thessalonic, Grecia, cu teza de doctorat cu titlul „Estetica în arta discursului Bisericii. Referire la opera imnologică a Sfântului Ioan Damaschin”) observa subtil faptul ca avem nevoie de „icoane” (in sensul de „imagini”) in spatiul social – problema este ce tip de icoane: „Deşi icoana este mai mult decât simbol, ea funcţionează şi ca simbol. Scoaterea icoanei din spaţiile publice este la rândul ei simbolică şi are calităţi simbolice care construiesc sau deconstruiesc spaţiul social. Cu alte cuvinte, scoaterea icoanei lasă loc unui alt simbol, al lipsei, al nimicului. Lipsa icoanei este, ca şi prezenţa ei, simbolică, astfel că, în cazul în care va fi scoasă icoana, iconoclaştii îşi vor promova propriul lor simbol al distrugerii icoanelor. (…) societatea, pentru a funcţiona, are nevoie de legi şi principii care se activează la nivel simbolic. Astfel că atât prezenţa icoanei cât şi lipsa ei au efect imediat asupra vieţii sociale. Ceea ce trebuie să alegem nu este dacă scoatem sau păstrăm icoanele, ci doar care icoană, ce tipuri de icoane trebuie să fie expuse. De fapt, noi nu putem exista şi funcţiona nici din punct de vedere psihologic, nici intelectual, nici social fără icoană, fără imagine. Astfel că ideea scoaterii icoanei / imaginii este absurdă: cei care pretind scoaterea icoanelor din şcoli sau spaţiile publice, acţionează pentru a-şi (im)pune în mod pervers propria lor imagine, (anti-)icoana, adică icoana (!) luptei împotriva icoanelor” (sursa). In al doilea rind, desi si alti lideri ai societatii civile au spus ca, fiind copii au fost deranjati de prezenta icoanelor in scoli (Andreea Marc, presedinta Ligii pentru Educatie, Cultura si Sport din Iasi: „Eu sint de alta religie. La scoala eram fortata sa vad zi de zi in fata ochilor mei aceste simboluri” – sursa), alte doua probleme apar. Pe de o parte, o problema de exactitate istorica: cum membrii unor astfel de asociatii au in jur de 40 de ani, este greu de crezut ca exemplul strict personal e unul real: cu 20 de ani in urma, pe vremea comunismului, nu existau icoane in scoli. Pe de alta parte, se pune problema capacitatii reale a icoanei sau a oricarui simbol de a face publicitate: de exemplu, prezenta „icoanei” lui Ceausecu in salile de clasa pe mine unul m-a lasat rece (daca tot e sa vorbim de experiente personale); ceea ce am invatat acasa a contat mai mult decit ce mi se spunea la scoala, asa ca prezenta tabloului conducatorului iubit imi era indiferenta, nu afecta cu nimic ceea ce gindeam. Nu cred intr-o capacitate publicitara puternica a simbolurilor: ele nu au forta decit dupa ce le accepti sistemul pe care il reprezinta, nu inainte. Daca as trai in Haiti si as vedea pe peretii administratiilor locale simboluri Voodoo nu le-as lua ca pe un indemn sa ader la aceasta religie, ci ca pe un simbol religios local, poate in acelasi timp un simbol cultural.

(5) Argumentul obligativitatii si al lipsei de alternativa. Una dintre justificarile actiunii privind eliminarea icoanelor din scoli se bazeaza pe ideea ca discriminarea copiilor ar surveni si din cauza faptului ca icoanele ar fi prezente in toate salile de clasa (deci copiii nu pot invata intr-o clasa in care nu sint icoane), la fel cum prezenta la orele de religie ar fi obligatorie (deci copiii de alte confesiuni sau atei nu pot sa refuze participarea la aceste ore). Argumentul mi se pare insa unul relativ slab. In liceele din Bucuresti unele sali de clasa au icoane atirnate pe pereti, altele nu (sursa). Aceeasi situatie se inregistreaza, de pilda, si la Iasi: Cristina Valcu, directoarea Colegiului National din Iasi, declara ca „Din punctul nostru de vedere, se exagereaza putin. La noi in scoala sint clase care au astfel de simboluri si altele care nu au. Insa, decizia amplasarii acestora a apartinut in exclusivitate elevilor si parintilor, iar prezenta lor nu a stirnit niciodata reactii negative” (sursa). De asemenea, se pare ca „fiecare elev are dreptul de a i se preda religia in care crede, sau daca se declara ateu are dreptul de a nu participa la orele de religie, de a nu merge la Biserica cu clasa sau de a nu participa la diferite ritualuri crestine cum ar fi deschiderea anului scolar cu slujba sau la sfintirea unei scoli, clase sau obiecte” (sursa). De exemplu, Rodica Egner, director al Liceului Pedagogic „Nicolae Iorga” din Botosani, declara ca „In şcoală avem şi elevi de alte confesiuni. Le respectăm dreptul la credinţa lor. În momentul în care se ţine ora de Religie ei au libertatea de a rămâne în clasă sau de a părăsi clasa. Fiecare elev de altă confesiune beneficiază de orele specifice confesiunii din care face parte. De altfel în rubricaţia din catalog, la Religie, fiecare copil este evaluat de către profesorul delegat de confesiunea respectivă” (sursa).

(6) Argumentul supunerii fata de deciziile institutiilor Uniunii Europene. Emil Moise declara ca instantele romanesti trebuie sa se supuna deciziilor Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Cum in noiembrie 2009 CEDO a condamnat Italia intr-un proces similar, romanul este sigur „suta la suta” ca aceeasi Curte Europeana ii va da dreptate in lupta sa cu statul roman (sursa). Ceea ce nu spune insa domul Moise este ca decizia CEDO a hotarit doar ca reclamanta Lautsie are dreptate sa declare ca a fost discriminata de catre statul italian (ale carui instante au refuzat eliminarea crucifixelor din scoli), si ca atare Italia a fost obligata sa-i plateasca despagubiri in valoare de 5000 de euro. Insa CEDO nu a obligat statul italian sa elimine crucifixele din scoli (sursa). Ca atare, instantele romanesti nu pot fi obligate sa elimine icoanele din scoli, chiar daca domnul Moise va cistiga la CEDO.

(7) Argumentul limitarii prezentei icoanelor in scoli. Smaranda Enache, presedinta Ligii Pro Europa si semnatara a scrisorii de sustinere a demersului profesorului Moise, a declarat ca “icoanele pot fi prezente numai in salile in care se preda religia”, insa “in toate salile nu e normal” (sursa). Se poate deduce de aici ca sustinatorii eliminarii icoanelor din scoli sufera de o incoerenta logica a discursului, din cel putin doua puncte de vedere: (a) daca scolile sint publice si ca atare icoanele nu au ce cauta in ele, de ce totusi sustinatorii secularismului militant accepta totusi icoane in cel putin o clasa a acestor scoli publice (i.e., in sala in care se preda religia)?; (b) daca scolile sint publice iar principiul secularismului nu permite prezenta religiei sau a simbolurilor religioase in scoli, atunci de ce este permisa (cel putin in opinia doamnei Smaranda Enache) predarea religiei in scolile publice?

(8) Argumentul comportamentului inadecvat al BOR, confruntata cu pierderea influentei sale. Argumentele legate de secularism au fost suplimentate si de acuzatii privind modul in care Biserica intelege sa se confrunte cu propria-i slabiciune. Astfel, Ovidiu Simonca declara: „s-ar putea ca toata aceasta reactie disproportionata impotriva celor care au propus scoaterea icoanelor din scoli sa ascunda un lucru mai grav: biserica ortodoxa e mult mai atenta la ritual decit la sufletul credinciosului. (…) unde dispare credinta ortodoxa prin scoaterea icoanelor din scoli? Este biserica atit de subreda in legaturile sale cu enoriasii ca sa se simta amenintata?” (sursa). Este greu de inteles insa unde vede Ovidiu Simonca o „reactie disproportionata” din partea BOR. Impresia mea este ca, daca putem vorbi de o „reactie disproportionata”, atunci ea vine mai curind din partea unui segment ortodox radical al societatii civile (Dan Puric, Altermedia, Iustin Parvu etc.) decit din partea BOR, care la nivel oficial a sustinut de fiecare data ca, desi este ingrijorata de decizia eliminarii icoanelor din scoli, sustine dreptul comunitatilor locale de a hotari in aceasta problema. Spre surprinderea mea, reactia BOR a fost chiar una moderata, pentru aceasta pozitie fiind chiar criticata de unii lideri religiosi neoficiali (si radicali) precum preotul Iustin Parvu (staretul Manastirii „Petru Voda” din Neamt), care declara ca „pentru ca sa-si pastreze creditul Biserica ar trebui sa se implice mai mult si sa se explice, sa se puna pe un studiu foarte amanuntit si sa dezvolte problema aceasta de teologie a icoanelor… S-a ajuns la situatia ca bietul crestin nu cunoaste care e linia Bisericii si pozitia ei, care este raspunsul Bisericii fata de toate intrebarile si provocarile din afara”. Mai mult, Iustin Parvu acuza ca, la ora actuala, institutia Bisericii (ca si statul, de altfel) este o „forma goala” (sursa).

(9) Argumentul socului. O mare parte din bogosfera a fost socata la un moment dat de modul in care arata o sala de clasa din Scoala Nr. 19 „Tudor Arghezi” din Bucuresti, sectorul 2 (sursa pentru fotografii). Desigur, nu este normal sa transformi o clasa intr-un templu ortodox. Insa, daca avem in vedere argumentul limitarii prezentei icoanelor in scolii la o singura clasa unde se preda religia (argument sustinut de doamna Smaranda Enache, presedinta Ligii Pro Europa), atunci urmind firul logic al acestui argument putem ajunge exact la multiplicarea unor astfel de sali de clasa. Sala de clasa unde se preda religia, fiind singura din scoala in care prezenta icoanelor este acceptata, poate deveni un fel de „laborator de religie”: cum in laboratorul de chimie este normal sa existe o sumedenie de eprubete, de pilda, in laboratorul de religie pot exista multe icoane. Argumentul doamnei Smaranda Enache se intoarce impotriva sustinatoarei sale. [bonus: in orice caz, copiii de la scoala respectiva par ca nu sint de acord cu scoaterea icoanelor din clasa (sursa)].

(10) Argumentul imposibilitatii punerii in practica a “variantei ecumenic-umaniste”. Poate argumentul cel mai interesant, din punctul meu de vedere, care a provenit din tabara opozantilor prezentei icoanelor in scoli i-a apartinut Mihaelei Miroiu. Ea a declarat ca “Personal aş adera mai degrabă la varianta ecumenic-umanistă: oricare i-ar fi credinţa, o persoană trebuie să îşi regăsească simbolurile religioase în spaţiul public. Dacă acest lucru este foarte dificil, cred că este de preferat varianta neutră, nu impunerea simbolurilor majorităţii. Mie mi-e drag să văd icoane şi să le sărut. Pe scurt, sunt iconofilă. Lângă biroul meu de acasă este icoana de la străbunica. Dar este problema mea privată, cum altul poate avea Steaua lui David sau Semiluna ori statuia Raţiunii (sursa). Din nefericire, doamna Miroiu nu merge pina la capat si nu explica de ce “varianta ecumenic-umanista” este imposibil de aplicat; altfel spus, de ce ar fi greu ca, pe linga icoanele ortodoxe, sa existe in scoli si simboluri ale altor religii, sau chiar statui ale Ratiunii. La finalul acestui serial voi sustine aceasta varianta, aratind atit ca ea este fezabila din punct de vedere practic, cit si ca o asemenea solutie nu incalca deloc principiul separarii Statului de Biserica, intelegind secularismul in sens inclusivist, nu exclusivist.

In loc de concluzie. Desi Emil Moise a fost personajul care a declansat acest conflict privind eliminarea icoanelor din scoli, probabil “virful de lance” al taberei sustinatorilor acestei propuneri a fost Remus Cernea, presedintele Asociatiei “Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta”. Puteti urmari o inregistrare video in care Remus Cernea este invitat la o emisiune a postului TV “The Money Channel”, si in care reia majoritatea argumentelor taberei sale, din nefericire impreuna cu erorile lor: (a) decizia CNCD este un pas inainte pentru pastrarea neutralitatii institutiilor publice („neutralitatea” institutiilor publice si „secularismul” sint insa concepte cu diverse interpretari, si domnul Cernea nu ne da argumente pentru a ne lamuri de ce interpretarea domniei sale este mai buna); (b) scolile nu sint neutre fata de alte culte si ii discrimineaza pe copiii apartinind acestora (nu ni se da insa nici o explicatie privind lipsa reactiei membrilor celorlalte culte, in al caror aparator domnii Moise si Cernea se erijeaza); (c) prezenta unui simbol religios in scoli reprezinta un tip de reclama si presiune (si atunci cum se face ca in scoli interesul elevilor fata de religie este atit de scazut?); (d) statele europene nu permit propaganda religioasa in scoli (daca aceasta idee se refera strict la prezenta simbolurilor religioase in scoli, atunci afirmatia este categoric falsa, din moment ce Italia si Grecia sint doua contra-exemple care vin imediat in minte oricui); (e) nu exista doar o religie in lume ci 10.000 si o democratie nu trebuie sa trateze una preferential (normativ vorbind, pina la un punct este posibil, atita timp cit o religie se confunda cu identitatea nationala si culturala a unui popor – vezi aceleasi cazuri ale Italiei si Greciei, care singularizeaza in constitutiile lor religiile nationale); (f) argumentul drepturilor minoritatilor (insa din nou, minoritatile religioase nu s-au plins!); (g) Remus Cernea se declara impotriva „argumentului majoritatii” (sursa) (dar in acelasi timp, in alt interviu, spune ca admira modelul laic francez, care exact pe argumentul valorilor majoritatii si-a justificat interzicerea purtarii valului de catre fetele musulmane, asa cum am vazut intr-un episod anterior); (h) de asemenea, Remus Cernea este impotriva transferarii deciziei de a pastra sau nu icoanele in scoli comunitatilor locale; motivul e simplu: daca fie si o singura persoana nu este ortodoxa in comunitatea respectiva, ea va fi oricum discriminata (domnia sa insa nu ia in calcul si o alta varianta, cea a lasarii deciziei fiecarui individ in parte, despre care voi vorbi in partea a doua a acestui episod).

(Va urma)

[P.S.: Cititi episoadele precedente ale serialului „Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia” aici. Urmatorul episod va fi publicat simbata, 5 Decembrie si va fi de fapt partea a doua a episodului inceput astazi privind precedentul Romaniei. In aceasta a doua parte voi discuta argumentele aduse de catre tabara suporterilor prezentei icoanelor in scoli]

[Note: 1) In cele doua parti ale acestui episod am incercat nu doar sa prezint descriptiv argumentele avansate de cele doua parti aflate in conflict, ci si sa comentez aceste idei, criticind sau apreciind acolo unde am considerat de cuviinta. Am incercat sa fiu, in acest sens, cit de obiectiv posibil, dar sint convins ca o obiectivitate (sau, mai bine spus, o neutralitate) absoluta nu este posibila atunci cind incerci sa oferi o solutie unui astfel de conflict. Argumentele care nu au fost criticate in cele doua parti ale episodului dedicat Romaniei fac parte, probabil, din argumentele pe care le voi sustine la sfirsitul acestui serial – deci pot fi considerate, intr-un grad mai mare sau mai mic, argumente pe care sint pregatit sa le sustin; 2) Episodul privind Romania a fost mai lung decit celelalte intrucit, impreuna cu situatia creata in Italia in privinta eliminarii crucifixelor din scolile publice, constituie un subiect de interes academic personal pe care incerc sa il aprofundez in urmatorii ani. Totusi, pe de alta parte, sursele in privinta Romaniei – cel putin cele preluate de pe internet – se contrazic de multe ori in ceea ce priveste anumite date sau preluarea fidela a unei declaratii. Desi am facut tot posibilul sa compar sursele si sa evit erorile, este posibil ca ele inca sa mai existe. In cazul in care gasiti asemenea inadvertente, va cer ajutorul: va rog sa mi le comunicati de urgenta. Va multumesc anticipat.]