Interactiuni

Archive for the ‘Limba noastra de toate zilele’ Category

Cuvinte defaimatoare, tacere academica

with 3 comments

Ieri, Academia Romana a acceptat cererea unor organizatii non-guvernamentale, hotarind sa modifice in DEX definitiile a doua cuvinte, ‘tigan’ si ‘jidan’, in sensul ca noua editie a dictionarului va consemna ‘caracterul peiorativ’ al acestor termeni (sursa). Cred ca usurinta dovedita de sus-numita institutie in tratarea problemei ridicate tradeaza mai mult teama fata de urmarile juridice ale unui posibil refuz (ONG-urile respective au amenintat cu actionarea Academiei in justitie intr-un asemenea caz) decit o judecata bazata pe argumente academice.

Conjectura de mai sus nu vrea sa spuna mai mult decit ceea ce exprima deschis. Personal nu am o opinie ferma in aceasta privinta: pe de o parte, nu sint un adept al schingiuirii unei limbi pe baza unor motive care tin de corectitudinea politica; pe de alta parte, nu pot sa nu recunosc covirsitoarea putere a unui cuvint – o putere care, folosita in scopuri imorale, poate avea consecinte catastrofale.

As fi dorit insa o dezbatere cu adevarat academica pe marginea acestui subiect. Pe de o parte, beneficiile unei asemenea schimbari par evidente: in primul rind, daca anumite cuvinte au un sens oficial recunoscut drept peiorativ, defaimator si discriminatoriu, se blocheaza posibilitatea folosirii lor in limbajul politic si administrativ. Pe de alta parte, orice individ care foloseste in mod public asemenea cuvinte poate fi actionat in judecata pentru defaimare. Ambele cazuri sint menite sa creasca nivelul de securitate al membrilor grupurilor desemnate de termenii respectivi prin inlaturarea discriminarii directe din discursul public.

Doresc insa sa ridic citeva probleme care ar fi meritat discutate. Sa luam termenul „tigan”: este el cu adevarat defaimator? Depinde: orice om obisnuit cu nuantele va accepta ca termenul are un caracter peiorativ redus fata de (iau doar un alt exemplu) „cioara” sau „cioroi”, insa este totusi defaimator fata de „rom”. Cine insa decide sensul negativ si care sint standardele dupa care este el recunoscut? De exemplu, in zona socrilor mei nu se foloseste nici termenul „tigan” si nici cel de „rom” pentru a desemna o persoana din etnia respectiva, ci (de multe ori lingvistic inadecvat) „şătrar / şătrăriţă”. Sint asemenea termeni defaimatori? La o prima ascultare am putea fi inclinati sa raspundem pozitiv, insa stiintific ar fi sa cercetam mai indeaproape contextul vorbirii, modul in care oamenii din zona respectiva folosesc acest cuvint, si abia apoi sa decidem daca are el un sens pozitiv sau negativ. Sau cel putin asa ne-ar fi cerut Wittgenstein. Iar daca hotarim ca sensul este negativ, probabil cuvintul „şatră”, din care prima notiune este derivata, este si el defaimator? Atunci orice traducator al filmului Tabor ukhodit v nebo (mai cunoscut la noi sub titlurile „Şatra”, „Vremea tiganilor”, sau „Şatra merge spre cer”) ar putea fi acuzat de discriminare. Sau, cum spunea cineva la o emisiune TV, e de vazut ce se va intimpla cu titlul „Tiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu. Iar cintecele tiganesti sau romantele Allei Bayanova ar trebui „curăţate” de termenul considerat defaimator, care apare relativ des in versurile melodiilor sale.Si ma intreb (luind in discutie celalalt termen considerat defaimator) daca vom mai putea vorbi in public despre parabola lui Ahasverus, „jidovul ratacitor” – caci „evreul ratacitor” suna aproape barbar.

Chestiunea este complicata de faptul ca unul si acelasi termen poate fi folosit, in functie de context, atit in sens pozitiv (laudativ) cit si negativ (defaimator). De pilda, in cercul cunoscutilor mei expresia „la voi e ca la tigani” are evident un caracter negativ – dar sintagma „muzica tiganeasca” (vezi aici sau aici), folosita in primul rind pentru a deosebi acest gen de muzica manelistilor, are un pronuntat caracter pozitiv, in sensul ca adevarata muzica tiganeasca, simbolul prin excelenta al culturii rome, are o valoare mult superioara manelelor, ultimele fiind etichetate gresit drept „melodii tiganesti”.

Nu in ultimul rind, a fost eludata complet problema caracterului pur sociologic si istoric al sensului defaimator al unui termen. Sa nu uitam ca unii tigani se autodefinesc astfel, respingind in acelasi timp denominatia „rom”; a le aplica o eticheta straina, chiar daca argumentele politice si academice sint de partea acesteia din urma, s-ar reduce la impunerea deloc respectabila a intereselor unui grup elitist asupra altor grupuri sociale. Mai mult, sa nu uitam ca atit termenul de „tigan” cit si cel de de „jidan” difera in intensitatea caracterului pozitiv sau negativ de-a lungul timpului: bunicii mei, de pilda, foloseau cuvintul „jidan” fara nici o conotatie negativa, iar vecinii lor, evrei sadea, spuneau deseori „la noi, la ovrei….” sau „la noi, la jidani…”.

In final, poate ar trebui sa vedem daca nu cumva o asemenea modificare a definitiilor din DEX ar putea face mai mult rau decit bine. Atitudinile extremiste si discriminatoare, departe de a fi stavilite prin asemenea actiuni, pot cunoaste o noua resurgenţă. Si ar fi pacat.

Evident, cele spuse mai sus nu trebuie vazute ca inclinind balanta spre o rezolvare aspecifica a situatiei date. Am incercat sa ridic unele probleme care nu au aparut, sau au aparut doar tangential, in dezbaterea publica din Romania. Cam singura dezbatere, de altfel, intrucit cea academica a lipsit cu desavirsire.

Despre hibridizarea lingvistică

with 14 comments

Tocmai am avut o dezbatere (în sensul obişnuit al cuvîntului) despre lingua valachica cu Ion pe bookface şi m-am gîndit să o transplantez pe pressword pentru a o face vizibilă audienţei blogului nostru.

Eu susţin că hibridizarea lingvistică reprezintă un fenomen inevitabil, ba mai mult, descrie chiar mecanismul prin care limbile evoluează benefic (în sensul că îşi îmbogăţesc puterea de expresie). Cînd mă refer la „hibridizare lingvistică” am în vedere hibridizarea care are loc în mod natural în intermundii (adică în acele spaţii de contact între două culturi ori comunităţi ce diferă cel puţin prin limba pe care o practică). Evident, există o dimensiune politică inerentă practicii lingvistice a unei comunităţi, dar nu cred că afectează argumentul în mod decisiv.

Cred că cele mai multe împrumuturi de cuvinte străine în limba română de-a lungul timpului au avut loc prin fenomenul de hibridizare lingvistică, în contextele varii în care valahii noştri au interacţionat cu sîrbi, bulgari, turci, greci, ruşi, polonezi, unguri, germani, şi alte seminţii. O situaţie aparte o reprezintă importul de cuvinte din limba franceză pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dar şi în acel caz vorbim de o interacţiune a intelectualilor valahi cu intelectuali vest-europeni în deplasare,  de data asta.

Hibridizarea lingvistică se produce, cînd se produce, pentru că există un soi de familiarizare a fiecărei comunităţi lingvistice cu limba celeilalte cu care se află în contact. O familiarizare cu limba celuilalt nu se produce niciodată pe deplin, dar aceasta nu reprezintă o condiţie necesară a hibridizării. Ceea ce se întîmplă, cred, e că unele cuvinte (dintr-o limbă sau alta) ajung să fie percepute ca avînd o forţă expresivă aparte de către ambele comunităţi. Această forţă poate să provină din faptul că acele cuvinte surprind anumite realităţi care sunt fie străine, fie prea puţin prezente în cultura „limbii care împrumută”. Să ne amintim tot lexicul ingineresc pe care limba română l-a preluat din germană sau maghiară. Sau lexicul culinar preluat din turcă. În această situaţie, „limba care împrumută” preia lexemul cu pricina şi-l adaptează, în cele mai multe cazuri, sistemului fonetic ori structurilor gramaticale proprii. Acest mecanism de împrumut imprimă unei limbi un dinamism care o transformă radical în decursul timpului. Să ne gîndim ce-ar înseamna să conversăm cu un valah din secolul al XIX-lea. Am constata cît de mult s-a schimbat limba între timp.

Ion susţine că e important să vorbim corect limba maternă. Nimic mai adevărat, dacă asta înseamnă să respectăm regulile limbii. Regulile îşi au utilitatea lor evidentă. Dar dacă prin „vorbire corectă” înţelegem rejectarea oricărui posibil hibrid lingvistic, atunci asumăm o concepţie puristă cu privire la limba maternă. Cu alte cuvinte, asumăm că o limbă e un fenomen bine definit, fără ambiguităţi ori porozităţi la frontieră, şi care evoluează, dacă evoluează, printr-o necesitate internă misterioasă, adică generează auto-schimbare fără să fie nevoie să interacţioneze cu alte limbi. Or ştim că lucrurile nu stau tocmai aşa.

A vorbi corect o limbă nu înseamnă că nu poţi devia de la „corectitudinea” ei ori inova în cuprinsul ei, în special atunci cînd situaţia o impune. Evident, asemenea mişcări presupun că perpetratorul limbicidului simbolic are sau a avut şansa unei ieşiri înspre un „afară” (interesantă asemănarea cu englezescul afar, deşi etimologia celor două cuvinte diferă), anume un „afară” de tipul celui discutat de Andrei Codrescu (în a sa carte intitulată The Disappearance of the Outside). În cazul nostru, avem de-a face cu un exil în afara sistemului limbii proprii. Şi mai cred că, în măsura în care aceste devieri ori inovaţii nu sunt încă naturalizate, oamenii le percep ca Frankensteini lingvistici. Spre exemplu,  folosirea cuvîntului „naezd” în loc de „asalt” are mult mai multă forţă atunci cînd vrem să conotăm un anumit tip de violenţă, legat de lumea interlopă din spaţiul ex-sovietic, care are individualitatea ei incontestabilă. Ne sună a „străineză”, deşi e foarte sugestiv. La fel am vrea să folosim cuvîntul „dubloni” în loc de „bani”, dacă am vrea să sugerăm universul pirateriei. Între timp, cuvîntul, preluat din franceză, a fost naturalizat, ceea ce ne face să-l percepem ca neaoş şi neproblematic în acest moment. Cînd Paul Goma foloseşte cuvîntul „ciolovec” pentru a se referi la omul de rînd, simţim în mod clar forţa pe care acest cuvînt o aduce în discursul său critic cu privire la valahi. Nu ne sună pur românesc, dar succesiunea de vocale şi consoane mai că ar aduce a cuvînt autohton. Sau cînd Luca Piţu forjează acel superb cuvînt, „juiţare”, realizăm că nici un cuvînt băştinos n-ar putea surprinde mai bine ideea din spatele acestuia. Mă gîndesc şi la acele calchieri  precum „obvios” ori „subreptice”, mă gîndesc că H.-R. Patapievici le produce cu intenţia de a disloca structuri discursive lignificate din limba română.

Aşadar, mă întreb ce înseamnă să vorbim o limbă cu adevărat. Trebuie să rămînem în graniţele imaginare pe care le trasăm artificial în jurul ei, ca şi cum ea ar fi un obiect delimitabil în mod clar, precis şi definitiv, sau e mai bine să adoptăm o atitudine ludică în privinţa ei şi să-i explorăm posibilităţile combinatorice, date fiind situaţiile de interacţiune cu alte culturi, comunităţi şi limbi? Nu e întîmplător faptul că cel mai expresiv scriitor în limba engleză din secolul al XX-lea, James Joyce, a produs o mulţime de hibrizi lingvistici.

Written by iulian

Septembrie 25, 2009 at 1:58 pm

Naezdul

with 5 comments

Deschid, cu acest nou post, o serie de texte despre „limba noastră”, mai precis, despre exilurile acesteia şi exhilaraţiile celor care se scaldă în mediul ei. Vorbind eu, printre altele, despre zatocenie lingvistică (da, cuvîntul „zatocenie” e neaoş), mă refer la întîlnirile graiului român cu alte limbi, în urma cărora au apărut şi apar încă vocabule hibride. Nu ascund că sunt fascinat faţă de aceşti hibrizi lingvistici. Probabil că aceeaşi exhilaraţie au experimentat cei care, pe la 1850, au asistat la importul de cuvinte din limbile moderne ale Europei.

Spaţiul transprutic e un adevărat creuzet lingvistic. Cînd vorbesc de creuzet, am în minte exact rolul pe care îl joacă un creuzet în metalurgie: în acesta metalele topite fuzionează miraculos. La fel cum se produc aliaje, la fel se produc, în creuzetul figurat, fuziuni lingvistice dintre cele mai interesante.

Exemplul pe care l-am ales pentru acest episod pilot e NAEZD, cu pluralul firesc NAEZDURI. Potrivit lui Volkov (2002)*, NAEZD designează „orice tip de demonstraţie de forţă care implică ameninţări explicite şi daune posibile sau concrete” (p. 89, traducerea mea). Volkov citează pe un anume Andrei Konstantinov care, în cartea intitulată Bandiţii din Sankt Petersburg, susţine că NAEZDUL e o formă de asalt psihic sau chiar fizic (la nevoie) cu precădere la adresa afaceriştilor, în scopul de a obţine sincere declaraţii de avere de la aceştia şi de a-i demoraliza. Asaltul poate lua varii forme, cele mai frecvente fiind vizite ale unor huidume, în urma cărora echipamentul de birou al nefericitului afaceris este distrus, personalul este harasat (ca să folosesc un alt hibrid), ori podeaua este acoperită cu gazolină în anticiparea unui scenariu ekpirotic nedorit. Efectul scontat al unui NAEZD performat ca la carte este acela de a restabili o relaţie paşnică în care tributul e plătit la timp ori potenţialul competitor înţelege că trebuie să renunţe la investiţii, cel puţin în zona controlată de perpetratorul NAEZDULUI (p. 90, traducerea mea).

Am întîlnit cuvîntul NAEZD, în forma sa pluralizată, în declaraţia unui transprutean care ameninţa pe un forum că, dacă se „aprochie” cineva de domnia sa cu NAEZDURI, degrabă îi „dezbate rărunchii”. Mi s-a părut la fel de interesant uzul cuvîntului „a dezbate” (cu sinonimul învechit „a tratarisi”), care, după cum bine stim, înseamnă schimb de argumente între mai multe părţi, cu intenţia de a ajunge la o înţelegere (în ambele sensuri, intelectual şi pragmatic). În cazul menţionat de mine, însă, „dezbatere” are conotaţii mai contondente, vizînd cu precizie anumite organe. Scrutînd eu dicţionarul explicativ al limbii noastre (în forma electronizată la dexonline.ro), am reperat un uz popular mai puţin cunoscut al acestui cuvînt:

A dezbate = „A desface ceva care fusese bătut, fixat, prins în cuie; a desprinde ceva de unde fusese bătut, înţepenit (în cuie)”**

Cu alte cuvinte, domnul cu pricina intima că, dacă se va apropia cineva de el cu NAEZDURI, nu va avea altă soluţie decît să procedeze la o operaţiune cvasi-chirurgicală în care va desprinde rinichii NAEZDATORULUI din locul în care natura, în geniul ei ingineresc, l-a fixat pentru totdeauna.

*Volkov, V. (2002). Violent entrepreneurs: The use of force in the making of Russian capitalism. Ithaca NY: Cornell University Press.

** Pagină de web: http://dexonline.ro/search.php?cuv=dezbate

Written by iulian

Septembrie 24, 2009 at 1:40 pm