Interactiuni

Archive for the ‘Acum pe bune!’ Category

Din nou, despre libertatea de expresie. Cazul Szegedi Csanád

with 5 comments

In ultimele zile am avut o discutie interesanta cu o prietena – si din acest motiv o continui aici. Se pare ca deputatul european Szegedi Csanád doreste sa-si deschida un birou parlamentar la Tirgu Mures. Toate bune si frumoase, numai ca domnul respectiv face parte din partidul extremist Jobbik, a declarat ca Transilvania trebuie sa apartina Ungariei si alte mascari de genul asta. Ca atare, vigilentii atitudinii civice din Romania s-au gindit ca e de bon ton s-o puna de-un protest. Prietena mea spune ca semnarea unei asemenea petitii (vezi aici) ar fi un lucru bun. Eu cred ca e un gest grav, indreptat impotriva dreptului fundamental la libera exprimare – iar faptul ca aceasta petitie nu cere o actiune legala din partea autoritatilor statului roman nu diminueaza gravitatea faptului.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Imi repugna pina si ideea ca unii oameni pot adopta sentimente, atitudini si discursuri de genul celor proferate de membrii Jobbik. Si totusi, nu uit doua vorbe de duh, care mi-au calauzit intotdeauna actiunile. Prima ii apartine lui Voltaire: ‘Nu sint de acord cu ceea ce spui, dar voi apara pina la moarte dreptul tau de a o spune’. Si ca sa-i ofer bunului francez o companie placuta, i-l alatur pe Larry Flint: ‘Freedom of thought is not freedom of the though you love, but freedom of the thought you hate – hate the most’.

Din punctual meu de vedere, lucrurile sint simple: domnul Szegedi Csanád este un parlamentar european, face parte dintr-un partid recunoscut si inregistrat legal, ca atare a protesta impotriva dreptului sau de a-si deschide un birou intr-una din tarile Uniunii Europene echivaleaza cu a protesta impotriva libertatii de constiinta, a libertatii de exprimare, a libertatii de miscare si a libertatii de asociere.

Desigur, se poate pune problema daca Jobbik ar trebui scos in afara legii. Sint sceptic in ceea ce priveste un raspuns afirmativ. Ar trebui scoase in afara legii toate partidele extremiste din Europa? Exista obstacole morale, legale si practice impotriva unei asemenea actiuni. Moral si legal, nu poti ingradi nici libertatea de constiinta, nici pe cea de exprimare, nici pe cea de asociere – doua drepturi fundametale, recunoscute prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului (articolele 18, 19 si 20). Practic, este imposibil sa interzici unei imense mase de indivizi europeni dreptul de a exprima ceea ce gindesc. Sa nu uitam ca vorbim de un partid politic extremist (Jobbik) si nu de o miscare paramilitara (Garda Maghiara). Primul nu poate fi interzis, a doua poate fi foarte usor scoasa in afara legii, intrucit libertatea de exprimare si asociere reprezinta drepturi fundamentale, in timp ce nu exista un drept de a te ‘exprima’ prin actiuni paramilitare, violente.

Desigur, doua argumente pot fi oricind ridicate impotriva apararii dreptului la exprimare al persoanelor extremiste. Primul argument spune ca discursul poate face rau, poate rani. Desigur: e destul de dificil sa negi asa ceva si ca atare nici nu am degind sa o fac. Prin discurs poti rani – intrebarea care se pune insa este daca acest tip de ofensa poate fi scos in afara legii, iar practicantii sai pedepsiti. Sustin cu tarie ca moral si legal asa ceva e absurd. Evident, daca eu spun pe toate drumurile ca toate femeile sint proaste si ca toti evreii sint rai nu fac altceva decit sa ranesc. Dar pot fi condamnat pentru acest tip de rau? Imi aduc aminte ca in liceu uram celebrele oracole ale fetelor, incit la intrebarea ‘Ce baiat preferi, blond sau brunet?’, fara exceptie raspunsurile erau: ‘urasc blonzii’. Evident ca eram frustrat in calitatea mea de blond, si un timp am crezut ca n-am nici o sansa sa am o prietena din cauza acestui handicap. Cine nu intelege unde poate duce o asemenea frustrare nu a trecut prin adolescenta… Inseamna insa ca ar trebui sa interzicem femeilor sa spuna ca prefera brunetii doar pentru ca blonzii se simt ofensati? Desigur, e absurd. Nu mai putin absurd este sa interzici barbatilor sa spuna ca femeile sint proaste, sau albilor sa spuna ca albii sint rasa superioara, sau negrilor sa spuna ca ‘black is good, white is bad’.

Exact in acest punct intervine al doilea argument, conform caruia raspunsul la primul argument ‘misses the point’: problema nu este ca discursul ar putea rani pe cineva in sentimentele sale – problema adevarata e ca discursul poate convinge, ideile xenofobe pot fi diseminate, ura este contagioasa si astfel raul poate deveni fizic: exemplul cel mai bun pare, evident, Holocaustul. Un asemenea argument este gresit pentru simplul fapt ca face o confuzie intre un drept fundamental si posibilele sale consecinte negative in cazuri extreme. Sa nu uitam ca nu exista drepturi absolute. Libertatea de miscare, de pilda, e considerata un drept in cadrul oricarei democratii liberale; totusi, acest drept poate fi ingradit in diverse cazuri – cum ar fi de pilda catastrofe naturale, epidemii, si asa mai departe. De asemenea, aceeasi libertate de miscare care sta la baza cetateniei europene este un drept in masura in care nu este exercitat de prea multi oameni (!): de pilda, dreptul romanilor de a calatori, ca cetateni europeni, in tarile UE poate fi legitim suspendat daca 90% din populatie, printr-o miscare spontana, s-ar hotari sa emigreze in Luxemburg, de pilda (motivele morale si legale tin de apararea capacitatii tarii de destinatie de a mentine justitia sociala, ordinea publica, etc.). In aceeasi maniera, dreptul la libera exprimare poate fi confruntat cu o limita: atunci cind aceasta limita ameninta sa fie depasita, el poate fi suspendat temporar. Insa ‘the burden of proof’ este in terenul celor care vor sa il limiteze. Nu eu, sustinator al libertatii de expresie, trebuie sa demonstrez de ce ea trebuuie mentinuta si trebuie sa fie neingradita: dimpotriva, intrucit e vorba de un drept fundamental, cei care vor sa limiteze acest drept sint chemati sa demonstreze de ce trebuie limitat – altfel spus, sa arate cind o asemenea limita a fost atinsa. Deocamdata, in ultimii 60 de ani in Europa niciodata nu s-a atins aceasta limita: chiar in Romania si Franta, tari in care liderii extremisti Corneliu Vadim Tudor si Jean Marie Le Penn au ajuns in turul doi al alegerilor prezidentiale, de fiecare data sistemul democratic s-a dovedit destul de puternic pentru a nu atinge limita de care vorbesc. La fel in Austria, unde desi liderul extremist Jorg Haider si partidul sau au facut parte din coalitia de guvernamint in anul 2000, nici o politica ‘extremista’ nu a putut fi pusa in practica – inca o data, sistemul s-a dovedit destul de sanatos! Ca atare, nici acest al doilea argument impotriva libertatii de expresie nu poate fi sustinut. Cit timp hate-speech-ul nu atinge o limita a practicarii sale el este un drept, oricit de multi oameni s-ar simti ofensati.

Si totusi, in pofida acestor evidente, ne aflam in fata unor tot mai mari limite impuse libertatii de expresie. Ingrijorarea mea privind viitorul dreptului la libera constiinta si libera exprimare a opiniei nu este nefundamentata. Ipocrizia corectitudinii politice ne impinge catre un sistem absolutist si abuziv, unde ‘libertatea de expresie’ devine, contra lui Larry Flint, ‘freedom of the though we love’. Cu alte cuvinte oricine are dreptul sa spuna orice atita timp cit ne place noua – nu si ceea ce ne displace.

Un bun studiu de caz este ipocrizia feminista si cea ‘gender’. Cind am fost primit la o universitate americana din Budapesta, am fost obligat sa semnez o declaratie conform careia ma angajam sa nu am atitudini sau discursuri rasiste, xenofobe, in general – ‘hate speech’. Asta era politica universitatii, o acceptai – erai primit; nu o acceptai – nu erai primit, sau erai dat afara ulterior. Numai ca in curind aveam sa aflu ca nu totul se masoara cu aceleasi ustensile. Existau evident diferente: elementele cretinoide din Departamentul de Gender puteau foarte bine sa foloseasca hate speech-ul, un discurs anti-masculin, sa spuna ca barbatii sint asa si pe dincolo, sa celebreze operele de arta in care prin fata penisurilor se miscau lasciv foarfece sau penisurile insele erau spinzurate de pereti. Nimeni, insa, nu avea dreptul sa sustina un discurs ‘masculinist’, sa spinzure vaginuri, sa spuna ce naspa e femeia si ce slaba e ea. Ca atare, un tip de hate speech (al feministelor) este aprobat ca politica oficiala; tipul echivalent de hate-speech (masculin, sa spunem) este pur si simplu interzis, iar practicarea lui te putea da afara din universitate. Argumentele istorice privind asuprirea sint, evident, nesustenabile. Nu e un lucru nou, desigur, si am putea continua cu multe exemple: si in Franta a fi de stinga e considerat de la sine inteles; a te declara de dreapta iti inchide clar orice posibilitate de acces in universitati.

Ipocrizia se poate observa insa foarte usor atunci cind avem de a face si cu alte discursuri care nu le plac feministelor, deci nu numai cu discursul masculin: in acest caz, din senin, feministele uita ca discursul nu le poate rani doar pe ele. Un alt tip de discurs al urii este indreptat impotriva diverselor religii. Scandalul caricaturilor din ziarele daneze tocmai asta a subliniat: poti rani prin discurs, iar comunitatea musulmana a cerut dreptul de a nu fi ‘ranita’ – asa cum si feministele si alte grupuri gender cer dreptul de a nu fi ‘ranite’. Totusi, a vazut cineva vreo feminista aparind acelasi drept pe care il invoca respectiva comunitate musulmana? Evident ca nu; dimpotriva! Pe noi nimeni nu are voie sa ne raneasca! Pe altii, da! Ipocrizia e la ea acasa, carevasazica. Din nou, impotriva lui Flint, ‘freedom of though is freedom of the thought we love’.

Imi e teama ca spre o astfel de societate ne indreptam, si imi e teama ca ea nu va fi cu nimic mai libera decit sistemul comunist din care am iesit in urma cu 20 de ani. Nu cred intr-o societate in care libertatea constiintei si cea a expresiei se rezuma la libertatea gindului care ne place noua. Singura societate in care cred este aceea in care oamenii nu se pun de acord cu ceea ce cred si spun – dar apara pina la moarte dreptul fiecaruia de a o spune. Pun punct acestui post prea lung, cu o adinca reverenta in fata memoriei lui Voltaire.

Reclame

Graduate Conference in European History (GRACEH) – 2010

leave a comment »

More than 35 scholars and researchers from Europe and the United States gathered last weekend at CEU for the 4th Graduate Conference in European History (GRACEH) to discuss challenges of biographical writing and scholarship. The conference, “Biography and Identity: Identity: Dilemmas and Opportunities,” featured a series of seminars and speakers, including OSA director and CEU professor Istvan Rév and CEU Medieval Studies professor Niels Gaul.

Professsor Rev presented a paper on the relationship of biography and politics in accounts of Laszlo Rajk, top party official executed by Hungary’s communist dictator Mátyás Rákosi in the late 1940’s. Professor Gaul’s lecture, “Of Hands and Souls: Mimesis and the Writing of ‘Byzantine’ Identity,”addressed medieval attitudes toward biographical writing. Professor Biljana Kasic of the University of Zadar and the Centre of Women’s Studies in Zagreb presented a feminist and post-colonial approach to the biographer’s ethical role in writing accounts of oppressed people. Willem Frijhoff, Professor Emeritus at the University of Amsterdam, discussed the challenges of writing historical biographies.

The conference was organized by CEU’s history and medieval studies departments and the European University Institute in Florence.

Press release, May 12, 2010

More information about GRACEH 2010.

Written by Caprescu

mai 15, 2010 at 11:51 am

Romii Rusi

with 2 comments

Am revenit la serialul „Roma Journey” si de data asta poposim in Rusia (in Rusia asa in general fara vreo localizare specifica).  Prima data cand am vazut tigani rusi a fost prin 80 si ceva cand cineva din familia mea (care lucra la o mare ferma de vaci) a adus cativa tigani lautari rusi acasa la cina. Erau trei: unul slab si tatuat puternic pe brate cu femei dezbracate pe jumate si doi mai durdulii care cantau la acordeon. Toti trei conduceau de fapt tractoare si alte combine „Gloria” si erau in Romania intr-un „schimb de experienta” (ca de la kolhoz la kolhoz).  Mi s-a spus ca sunt „baieti muncitori” si  ca nu au probleme chiar asa de mari cu bautura. Nu am reusit sa discutam cu ei in nici un chip dat fiind impasul lingvistic serios.  Desi  familia mea invatase rusa la scoala inca din clasa a cincea mai mult de „buna ziua”, „multumesc” si „bine” nu am mai auzit.

Fotografia de mai sus (cea cu samovarul) imi place foarte mult: incaperea devastata cu pereti darapanati  contrasteaza puternic cu masa „ingrijita”, cu samovarul aranjat cu grija pe tablaua metalica. Tiganul pare ca se roaga (sau asa ceva). In orice caz atmosfera mi se pare una solemna.  Asa cum arata fotografiile din „Roma Journey”, mi se pare ca romii lor seamana foarte mult cu ai nostrii (mai putin pasiunea pentru „Titanic”).

In ceea ce le priveste pe „ele”,  in fotografiile din „Roma Journey” mi se par ca sunt potrivite pentru rolurile dramatice din „Vremea Tiganilor” sau „Satra”. Cele tinere par visatoare si melancolice (adevarate „Primavera” si „Venera”, care desi nu au fost reprezentate in arta „high” de catre un mare artist precum Botticelli merita sa fie subiectul oricarei „capodopere” a artei universale).

Written by arankas

aprilie 11, 2010 at 11:59 am

Publicat în Acum pe bune!

Tagged with

Vagina Monologues

with 13 comments

Am fost si eu la “Vagina Monologues” dar nu pentru ca “I was worried about vaginas” (cum autoarea Eve Ensler se destainuie chiar de la inceput), ci pentru ca citisem in mai multe ziare cum ca ar fi cea mai diseminata si mai “effective” opera de arta politica contemporana (4000 de reprezentatii in 1500 de locuri de pe glob). Se pare ca autoarea acestei piese de teatru a performat pentru prima data de una singura (ca un one-woman show monologue) intreaga piesa intr-un subsol din cafeneaua SoHo (New York) in 1996. De atunci piesa s-a raspandit in intreaga lume si s-a jucat mai peste tot (de la campusurile universitatilor pana la institutiile catolice si cazinouri). Asa s-a nascut o miscare destul de cunoscuta –V Day (Miscarea pentru incetarea violentei asupra femeilor). Ensler povesteste cum dupa mai multe reprezentatii, femeile din public stateau la coada in fata usei cabinei ei pentru a se confesa cum au fost violate de catre straini sau de catre proprii lor soti sau parteneri; cum vaginul lor este “ceva” asupra caruia ele nu au nici un drept etc. Cred ca “Vagina Monologues” a inceput de la o mare “ingrijorare”: “I was worried about vaginas. I was worried about what we think about vaginas and even more worried that we don’t think about them…So I decided to talk to women about their vaginas, to do vagina interviews, which became vagina monologue. I talked with over two hundred women. I talked to old women, young women, married women, single women, lesbians, college professors, actors, corporate professionals, sex workers, African American women, Hispanic women, Native American Women, Caucasian women, Jewish women. At first women were reluctant to talk. They were a little shy. But once they got going, you couldn’t stop them”.

Ensler a declarat ca inainte ca piesa sa atinga popularitatea “nu se putea pronunta cuvantul vagin la televizor” si ca mai mult de atat “femeilor in general le era rusine sa vorbeasca despre vaginul lor, de parca ar fi fost ceva murdar si interzis …femeile nu au putere si nici drepturi asupra vaginului lor”. Drept sa spun nu stiu daca intr-adevar a fost interzis sa pronunti cuvantul “vagin” la televizor (pentru ca imi amintesc cel putin cateva ocazii in care era si cuvantul asta prin peisaj pe cateva canale importante gen BBC, Rai Uno etc). Daca se pronunta (sau nu) la televizor cuvantul “vagin” (si daca nu se pronunta de ce nu se pronunta etc) ma intereseaza mai putin (spre deloc). Ceea ce mi se pare remarcabil despre “Vagina Monologues” este impactul extraordinar pe care l-a avut (il are) in a trage semnale de alarma asupra violentei sexuale (care in unele zone precum Republica Democrata Congo a atins cote infricosatoare) asupra femeilor si copiilor. Cateva monolguri (Say It, My Vagina was my Village, A Teenage Girl’s Guide to Surviving Sex Slavery) spun povestea femeilor abuzate de catre soldati sarbi, congolezi sau japonezi pe “vreme de razboi sau pace”.  O poveste amara care le-a transformat in ruine. Faptul ca povestea lor este spusa in 1500 de locuri de pe planeta asta ii face pe spectatori sa “vada” cu ochii mintii pentru prima data “cat te cruda violenta sexuala poate sa fie!” …si sunt milioane de oameni care au ocazia sa mearga la “Vagina Monologues”! Normal ca am auzit/citit in presa despre atrocitatile comise asupra femeilor din Bosnia si despre asa-zisul “lagar al sexului” in care au fost fortate sa intre! Fireste ca mi-am spus ca “este groaznic!” dar participand la acest performance am “vazut” cu ochii mintii “cat de groaznic a fost de fapt!!!!!” (femei bosniace violate cu patul pustii!) Datorita campaniei V-Day s-au strans 70 mil de dolari pentru a ajuta victimele abuzului sexual sa aiba parte de tratament psihologic post traumatic, sa aiba un acoperis deasupra capului etc.  Asta ca sa nu mai spuna nimeni ca arta nu are nici o putere sa schimbe ceva. Asta ca sa nu mai spuna nimeni ca “puterea artei sta tocmai in faptul ca este total autonoma”- “Arta pentru arta”.

Au fost insa si parti in “Vagina Monologues” care (cel putin mie) mi s-au parut total deplasate (mai mult, mi s-a parut ca duc in derizoriu povestea si scopul piesei).  Enumar aici doar monologul “My Angry Vagina” (in care o femeie protesteaza: impotriva chilotilor tanga care “chinuie vaginul” numai ca sa faca placere “inamicului barbat” si propune ca femeile sa poarte doar chiloti din bumbac comozi; protesteaza impotriva lotiunilor si gelurilor intime cu miros de trandafir si levantica etc) si monologul “The Flood” (despre “drama” unei femei care este pusa de sot sa se epileze inghinal).  Mai sunt si alte “drame” de aceeasi factura presarate pe ici pe colo dar deja m-am intins prea mult. Mai mentionez doar in treacat ca de cam multe ori am avut impresia ca unele monologuri portretizeaza negativ relatiile sexuale dintre femei si barbati (un puternic anti-barbat bias). Daca tot iti propui sa “increase awareness” nu inlocuiesti o stereotipie cu alta. Inclin sa ii dau dreptate scriitoarei feministe Betty Dodson (autoare a catorva carti despre sexualitatea feminina) care gasea piesa “a blast of hatred at men and heteroxexuality”. Diferenta este ca, din punctual meu de vedere, nu toate monologurile din piesa conduc spre o astfel de concluzie radicala. Dupa cum am spus la inceput “I am not worried about vaginas” (in sensul in care unele dintre monologuri lasa sa se inteleaga), ci grija mea se refera la partea “cu adevarat importanta” si care conteaza intr-adevar, violenta sexuala si abuzul femeilor din unele zone ale lumii. In monologul “My Angry Vagina” se declama cu forta cum vaginul este “maltratat” de catre tampoane si examene ginecologice. Nu vad rostul acestei “plangeri” in economia piesei. Femeile din unele tari din Africa s-ar bucura sa aiba parte de asemenea “tratamente” in locul clitoridermiei sau a altor mutilari genitale. Pai in cazul acesta imi vine si mie sa-i urlu in fata “your vagina is not angry lady” in comparatie cu  cea a femeilor mutilate din Congo sau Camerun!

Sa trecem in incheiere la capitolul “rumors” despre “Vagina Monologues”: am auzit ca in Ucraina s-a jucat intr-un casino si biletul de intrare a costat nici mai mult, nici mai putin de 80 de dolari. Poate ca banii respectivi au intrat in conturile V-Day (asta nu era precizat in “zvon”). Mi s-a parut oarecum ciudat pentru ca de obicei banii s-au adunat din donatii si mai putin de pe pretul biletelor. In Budapesta s-a jucat gratis. La iesire era o urna in care oamenii (profesori si studenti) donau cat le permitea buzunarul.

Written by arankas

martie 30, 2010 at 11:37 pm

Pro si contra: „noua revolutie culturala”

with 8 comments

Incepem astazi un nou experiment pe blog: autorii sai vor prelua o tema si o vor dezbate, aducind argumente „pro” si „contra”. Pentru astazi, am ales articolul domnului Andrei Plesu, publicat in Adevarul: O noua revolutie culturala? „Pro” a scris Andruska, „impotriva” s-a pronuntat Arankas. Enjoy!

Andruska: pro

Inainte sa spun de ce sint de accord cu domnul Andrei Plesu, voi incepe cu o delimitare. Nu cred ca “inflatia” de proiecte privind “drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism…” este un lucru surprinzator, si cu atit mai putin unul revolutionar. Ca europeni raminem, totusi, socratici: ii amintesc autorului ca filosofia nu este tocmai un exercitiu inchis in sine; de la greci am invatat ca ea trebuie sa raspunda in primul rind problemelor practice, actuale, care chiar ne framinta ziua si nu ne lasa sa dormim noaptea. Socrate se intreba, printre altele, care sint calitatile unui bun cetatean si cum ar trebui organizat statul perfect – exact aceeasi intrebare pe care ne-o punem si noi astazi, mai ales in contextul fascinant al integrarii europene. Daca tinerii cercetatori se intereseaza tot mai mult de drepturile omului, de feminism, de ecologie, de integrare europeana, de cetatenie sau imigratie este tocmai pentru ca problemele respective sint urgente, si cu totii asteptam un raspuns. Filosofia este chemata astazi, mai mult decit oricind, sa ofere macar tentative ale unor solutii. A lasa asemenea subiecte exclusiv in voia tehnicienilor mi se pare profund gresit. “Inflatia” de care vorbeste domnul Plesu nu este, in acest context, decit un rezultat al inflatiei problemelor care ne apasa – mare parte din ele nefiind create de noi, dar asteptind, moral incorect, o rezolvare din partea noastra. Asa stind lucrurile, vad plingerea domnului Plesu incadrindu-se intr-un anti-socratism pe care il resping.

Pe de alta parte, sint de acord ca trecem prin inima unei “noi revolutii culturale”, o miscare pe care nu o pot valoriza decit in negativ. Cum domnul Plesu bine observa, factorii ei modelatori sint de natura economica: tinarul cercetator e nevoit sa faca un proiect care poate atrage fonduri, ori poate fi acceptat intr-un program doctoral la o universitate prestigioasa, ori poate asigura nu doar un job bun, ci o paleta destul de larga a ofertelor de angajare, pentru a avea spatele asigurat in cazul nefericit al unui esec in mediul academic. Nimic straniu pina aici. Insa proiectele viabile in sensurile mentionate sint dictate de politici ideologice foarte clar definite. In domeniile umaniste trendul este unilateral: dinspre comprehensiv spre analitic, dintre interpretare spre descriptie, dinspre metode calitative spre metode cantitative. In Statele Unite, de pilda, nu ai nici o sansa sa publici un articol intr-o revista peer-review de stiinte politice daca nu folosesti in articolul tau metode cantitative. Proiectele si articolele devin tot mai standardizate, in detrimentul imaginatiei si a creativitatii; intrebarea de care mi s-a facut greata la CEU era: “si care iti este argumentul?” Dar eu poate nu aveam un argument, poate voiam sa dezvalui o stare de fapt! Intrebarea pe care o aud invariabil la EUI este: “si care iti e variabila independenta, care cea dependenta?” Dar poate nu vreau sa folosesc asemenea tip de explicatie, poate doresc sa ofer un argument!

Standardizarea merge insa mina in mina cu mainstream-ul. Proiectul tau trebuie nu doar sa fie unul standard (indiferent de ce aduce nou, fapt absolut secundar!). El trebuie sa fie si mainstream: chiar in cadrul aceluiasi domeniu, teoria democratiei de pilda, e mult mai intelept sa-l urmezi pe Thomas Christiano decit pe Hardt si Negri. O teza pe o tema care nu este “mainstream” va intimpina dificultati in a-ti oferi mai tirziu argumentul pentru un job bun.

O ultima problema o constituie specializarea tot mai ingusta: deja pe feliuta ta de cercetare, care face parte dintr-un sub-domeniu al unui alt sub-domeniu, s-a scris enorm. Muncesti de dimineata pina seara, si este dificil sa fii tot timpul la curent cu ce se intimpla. Ca atare, asistam, in cadrul acestei adevarate noi revolutii culturale, la un proces de idiotizare intelectuala. Am colegi la stiinte politice care iti vor povesti o zi intreaga despre procentul de democratie existent in Franta si despre modul in care el poate fi cuantificat; daca ii intrebi insa despre tensiunea dintre principiile liberalismului si ale democratiei, se uita la tine ciudat. Daca aduci in discutie, in inima Florentei, pe Machiavelli – se crucesc. Cind ii intrebi daca valorizeaza pozitiv sau negativ modul in care conduce Berlusconi guvernul, raspunsul invariabil este ca nu sint interesati de aspectele normative. Iar daca vrei sa duci discutia dinspre domeniul stiintific spre film, fotografie, sau muzica sint total pierduti si te considera un freak. Personal, ma gindesc cit de fascinat as fi fost sa ii ascult pe Eliade, Cioran si Sebastian la dialogurile Criterion-ului; cit de interesat am fost sa ii ascult pe Afloroaei la Iasi, pe Kis la Budapesta si pe Bauböck la Florenta; si cit de plictisit voi fi sa ii ascult, in viitor, pe bunii mei colegi.

Sa recapitulam: de la comprehensiv la analitic; standardizarea proiectelor; obsesia “mainstream”-ului; si ingustarea intelectuala: toate acestea sint doar citeva aspecte ale noii revolutii culturale pe care domnul Plesu o observa perfect. Sa acceptam ca am identificat corect problema: care este solutia? Personal, nu vad decit una singura: oamenii cu punga plina si cu dare de mina trebuie convinsi sa sustina si tipul de cercetare de care vorbeste domnul Plesu. Ma refer, evident, nu la o biata bursa de un an, ci la universitati private care sa ofere joburi pe termen lung si salarii atractive pentru o teza pe Nietzsche, Gadamer  sau Kierkegaard. Aici intervine rolul diplomatului Plesu. Daca nu va incerca sa faca acest lucru, atunci consider ca plingerea domniei sale nu poate friza decit ipocrizia.

Poate s-or fi citit carti la lumina luminarii, intr-o cabana la Paltinis, domnule Plesu. Dar cultura mare, cea pe care o admiram astazi la italieni, francezi sau germani s-a facut la lumina candelabrelor, in palate de vis, in centre culturale urbane. Este decizia dumneavoastra daca doriti sa oferiti tipului de cultura pe care il sustineti candelabrele si palatele necesare – sau daca va multumiti sa ii deplingeti lenta disparitie, la lumina luminarii unui prohod jenant.

Arankas: contra

Andrei Plesu se intreaba cum s-a ajuns la pierderea “apetitului cultural” de catre tanara generatie de aplicanti la NEC. Domnia sa presupune ca noi nu mai “frisonam” cand citim Shakespeare sau Nietzsche, ca ne-am fi pierdut fiorul pentru “cultura autentica, de buna traditie europeana” si ca toata aceasta orientare pragmatica spre topicuri “hot” (gen drepturile omului, condamnarea comunismului, integrare europeana, minoritati, societate civila, feminism, probleme ecologice etc.) ar fi ingrijoratoare. Intrebarea mea este insa, “pentru cine este ingrijoratoare aceasta invazie masiva si agresiva de noutate?” Pentru cei cativa “filosofi de profesie” (atat de „cativa” incat ii numeri pe degete) care stau bine merci in turnul lor de fildes (tapat cu editiile de lux Kant, Hegel si Nietzsche), discutand la o cafea cu imaginea lor din oglinda de la baie despre Siegfried (bolidul metafizic BMW seria 3) si apoi sovaind dramatic pentru ca nu stiu ce gel de dus sa aleaga dintre mirosurile de ghimbir, ceai verde si lavanda de la Roger & Gallet?

Sau poate tinerii cercetatori (scuzati, “vietatea multicefala”, in limbajul onorabilului domn Plesu), palizi de foame si cu restante la plata caldurii pe ianuarie si februarie, ar trebui ca in numele asa-zisei “culturi autentice” sa nu-si risipeasca pretiosul timp dedicat cugetarii asupra “fiintei ca fiinta” (la lumina lumanarii fireste… ca sa respecte sfatul lui Noica!), cu incercari de a se “inregimenta” in temele actuale pe care finantatorii de oriunde le crediteaza (pentru ca au motive intemeiate sa le crediteze). Nu! Ei trebuie sa ramana “ceea ce au fost – romantici” (ca sa-l citez si pe neica Eminescu, acest depozitar al “culturii autentice si de buna traditie europeana”). Ei trebuie sa ramana cu burta goala dar cu “trairea candida cand se intreaba ‘ce este timpul’ ” (ca vorba aia “filosofica”, “mai fundamentala” este intrebarea “ce este timpul” – in toate variantele si scenariile: cascada, havuz si fluviu – decat statisticile despre violenta sexuala din Caucaz!)

Cat despre specialistii in Nietzsche care se re-orienteaza catre “reconciliere in discursul public” (ce infamie, domnule!)  am numai cuvinte de lauda. Bine ca s-au putut re-orienta si, poate cu putin noroc, vor putea si pune umarul la “reconcilierea” cu pricina (oricum ar fi, este preferabil decat sa stea acasa someri dupa ce cu doi ani in urma si-au luat doctoratul cu summa cum laude pe o teza cu titlul “ Conceptul de timp la Nietzsche”). Eh… si ar mai fi de spus ca, da, domnule Plesu, “frisonez” in continuare cand citesc Shakespeare, Nietzsche sau Baudelaire dar din cand in cand mai trebuie si sa iau cate un paracetamol ca nu pot sa traiesc intr-un frison continuu. Un “intelectual cu insemnele provocatoare ale unei bogate diversificari formative” (atat de pretuit de Plesu) se va chinui cum poate el mai bine sa interpreteze, filosofeze despre lume… dar asta nu este de ajuns (mai trebuie si sa faca ceva concret ca sa o schimbe). Daca reuseste sa o schimbe (chiar si folosindu-se de “retorica la moda”), eu cred ca ar fi un mare castig (nu va mai interesa pe nimeni “coeficientul de previzibil, redundanta si platitudine al acestor proiecte).

Written by Andrei Stavilă

martie 10, 2010 at 9:59 pm

Rusinea, Ieftin-ul, aproape gratis-ul…

with 11 comments

Astept sa treaca 2010 asa cum am asteptat sa treaca si 2000. Cred ca din 2020 se va produce un shift de persepectiva (sau cel putin sper). Da’ mai am zece ani nenorociti de asteptat! Zece ani de suportat  vizual si auditiv acei mastodonti cu capul mare si chel (cu proverbialele lor cercuri de grasime pe ceafa) care-si etaleaza ostentativ lantul din aur de 250 g; masina care trebuie sa fie musai mare si musai scumpa;  telefonul mobil de sute de euro care are atatea functii de care “mastodontul” nu va avea niciodata nevoie (dar pe care s-a catadicsit sa si-l achizitioneze doar pentru ca “se vede” de la o pasta ca nu e un telefon ieftin).“Mastodontii” astia umbla liberi si nu doar in spatiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Am remarcat ca in unele “comunitati” (mai ales urbane) se vorbeste doar in cifre si sume: “vad ca ai telefon nou, cat?” – “pai 500 euro” – “tare frate, foarte tare! Al meu e doar 300”.  Partea si mai proasta este ca nu doar “mastodontii” vorbesc “limba” asta noua, ci din ce in ce mai multi (chiar si cei cu mai putini bani, cu mai putine lanturi, cu mai putine SUV-uri si cu mai multe clase si facultati) . Acum nu mai stiu daca “limba asta noua” se transmite ca un virus hepatic sau o fi tinand de vreun “zeitgeist”…

Nici nu mai stiu de cand am remarcat aceasta “tendinta”. Sa tot fie vreo 10 ani? Dar eu ma incapatanez sa cred ca peste inca zece ani se va produce “switch”- ul mult visat. Obsesia asta cu “peste 10 ani” mi se trage de la un paragraf scurt din cartea lui Andy Warhol si Pat Hackett (“Popism”). Se pare ca in anii 50 oamenilor le facea o imensa placere sa-si etaleze in fata prietenilor ce aveau ei mai de pret (blanuri, bijuterii cu diamante, tablouri valoroase etc). Pentru anii aceia nu era nimic “embarrassing” (ci chiar dimpotriva) in a face public “cat de mult a costat”. Din fericire, au urmat anii 60 –“those friendly years”- cand “ieftin”-ul nu mai era rusions, iar “gratis”- ul intra de-a dreptul si direct pe catwalk:

“Marisol was at Sam’s fur party, and Patty and Claes Oldenburg, and Larry and Clarisse Rivers. Sam walked around feeding people grapes, telling anybody who asked where the furs had come from. That was very sixties – being proud of getting things for free. In the fifties people made believe they’d paid a lot for stuff, but in the sixties they would be embarrassed to admit it if they had”.

Asa ca nu stiu voi ce faceti dar eu astept 2020! Nu ma astept ca oamenii sa nu-si mai achizitioneze lucrusoare scumpe. Astept doar sa se schimbe “vocabularul” si sa incolteasca macar o idee decenta.

Written by arankas

februarie 27, 2010 at 4:06 pm

Publicat în Acum pe bune!

Tagged with ,

Autobuz de noapte

leave a comment »

Iau des autobuzul de noapte. Ce sa fac daca trebuie? Urc frumos cautandu-mi locul tiparit pe bilet si ma chinui sa adorm cu cat mai repede cu atat mai bine. Uneori aud vorbindu-se in jurul meu in toate limbile pamantului si atunci numar oile in gand (doar-doar voi adormi mai repede si ma voi trezi doar la destinatie, adica cam peste 16 ore). Uneori insa, inteleg ce vorbesc oamenii din jurul meu si asta ma tine treaza  si cu atentia incordata (desi ma prefac ca dorm).

Urca la Bologna un grup de vreo cinci italieni in floarea varstei, proaspat geluiti cu “bujori in obraji”, cu nelipsita “Coca Cola” (& Torrone & ochelari de soare la 7 seara) si se aseaza toti in spatele meu. In doar douazeci de minute stiam totul despre Alessia. Cum care Alessia? Nepoata lui Roberto, care acum se casatoreste pentru a doua oara cu acelasi elvetian rasist, sexist si ultra-nationalist; care nu a mai terminat facultatea de drept (si ce potential avea!); care a suferit trei interventii chirurgicale la genunchiul drept.

In fata mea un conational si consoarta lui se certau de mama focului (convinsi fiind ca nimeni din jur nu le intelege limba). El catre ea: “ma, baga si tu la cap ca ai 35 de ani si tot ca un copil debil ai ramas; mai machiaza-te si tu, fa-ti parul chiar daca stai acasa…ca doar ti-am cumparat de alea de dat pe ochi! Pai eu vin de la munca rupt si tu stai in treningul ala jegos si nepieptanata si ma astepti pe mine asa? Ce fel de femeie esti tu ma lehuzo?”  Ea parea agasata tare de “insistentele” lui. Isi incheia si descheia nervos hanoracul “Nike” in timp ce declama amenintator “sa te ia mama dracului de bou libidions!” si apoi uitandu-se pe geam:“ia uite dom’le unde statea craiul!”. Vazand  ca “boul” nu reactioneaza incepea sa se rasteasca amenintator “ce mama dracului imi spui tu mie cum sa ma port, ma craiule, crai de kkt obosit ce esti! Of, craiule, craiule, crai de tot kkt-ul”. A urmat un sir de “craiule obosit!” de am crezut ca femeia din fata mea e chiar: a.) Pena Corcodusa (cea care spala mortii in “Craii de Curtea Veche”) b.) ori sufera de verbageratie.

Imi mut atentia mai spre stanga. Pe bancheta de vis-a-vis un tanar cuplu de americani (vorba vine, pentru ca ea vorbea la telefon cu cineva intr-o limba pe care nu am putut-o repera, iar singurul cuvant pe care l-am dibuit a fost “Dubai”). Deci ea era din Dubai (am decretat)!  So, ea din Dubai, el din State…ea frumoasa foc….el asisderea…ea se trezeste undeva pe la 4 (cand soferul opreste pentru o pauza de 15 min la o benzinarie) si intr-o engleza americana de invidiat ii ordona lui: „what do you wait? Go and buy me some fresh orange juice!” Adica ea vroia suc de portocale fresh (portocale proaspete stoarse!). De unde asa o minunatie, ca eram in benzinarie?! Vine ala cu coada intre picioare (dupa ce alearga prin frig cu geaca deschisa si cu parul valvoi), ii aduce „domnisoarei exotice” suc de portocale la cutie si niste pane forte cu migdale (sunt o bunatate ca le stiu). Domnisoara incepe sa zbiere in cel mai nesimit mod ca ea nu asta a vrut, ca sa le duca inapoi si  sa-i aduca „ciocolata cu portocala, suc proaspat de portocale si nu stiu ce altceva”. Americanul fuge iar prin frig sa-i execute ordinul prietenei lui and … guesswhat? Normal ca nu erau bune nici alea, da norocul lui ca pleca autobuzul….Ea s-a multumit cu un perdaf de zile mari despre „incompetenta lui innascuta de barbat!” Sarcul! Daca eram in locul lui cred nu faceam decat sa-i bag cu forta ciocolata aia toata in gura mare si spurcata. Da’ el saracul fusese la toate clasele de „feminist theory” (asta dupa cum o lasa sa se „descarce” fara macar sa-i atraga atentia ca e ridicola si isterica).

Written by arankas

februarie 22, 2010 at 1:14 am