Archive for the ‘Altele’ Category


with 3 comments

Scurt, ca nu e timp: nu-l credeam pe Patapievici – care inca imi este drag, oricite prostii politice a facut – in stare de asa ceva. Sa spui tu, un intelectual de marca, despre existenta unei casete in care lui Geoana i se face sex oral si sa nu dai nici o proba, ba mai mult, sa fii contrazis de unul din propria ta echipa… Foarte urit! Sint uluit si inca nu imi revin.


Written by Andrei Stavilă

Decembrie 10, 2009 at 2:48 pm

Mica pauza de blog

with 7 comments

Astazi ar fi trebuit sa apara (probabil) penultimul episod din „Decizia Crucifixul”. Din nefericire, in urmatoarele aproximativ 12 zile imi va fi imposibil sa mai lucrez la acest proiect, intrucit alte indatoriri -au acaparat complet, si nu suporta aminare. Cu scuzele de rigoare fata de putinii cititori constati ai serialului, voi reveni cu ultimele doua-tei episoade in saptamina care incepe pe 21 decembrie.

Pina atunci va las sanatosi, sper sa va regasesc la fel si, cum zilele astea se desfasoara mari miscari de forta intr-un mic pahar cu apa la Copenhaga, va doresc din tot sufletul sa rezistati indoctrinarii la care vor sa va supuna apostolii noii religii!


Written by Andrei Stavilă

Decembrie 9, 2009 at 7:18 am

Hai cu Haplea

with 5 comments

Am descoperit si eu, cu niscaiva intarziere,  filme romanesti vechi, colea – un exemplu ar fi Independenta Romaniei (Grigore Brezeanu, 1912). Altul, mai pe scurt, e desenul animat cu Haplea (Marin Iorda, 1927), Frosa si catelul Zdup. Drept e ca eu n-am crescut cu Haplea – tot ce a ajuns la mine a fost zicala „De ce esti Haplea?” Voi cum stati la capitolul Haplea, episod din copilarie?

Written by Caprescu

Octombrie 31, 2009 at 1:36 am

Publicat în Altele, Uncategorized

Tagged with

Two seconds in Austria-Hungary

with 3 comments

I confess that at that time examining the movement of hands and arms was one of my daily default activities, running somewhere in the background of every conversation or metro ride. I wasn’t impressed with prominent veins, I wasn’t interested in the color of the polished nails, I wasn’t trying to find hypotheses for green finger tips. Why and how they looked didn’t touch me much. With those impressions in mind, I would then return home, look at the turn-of-the-century building from across the street, and imagine stories about each window that still had the light switched on late at night. My stories were a collection of hands and windows.

Budapest, last night.

She was walking down the boulevard, heading to Hősök tere. As she passed by, I couldn’t help but notice that her left arm was swinging in the air in the most bizarre fashion. Her right elbow was resting on the large green leather bag she kept somewhat up, placed on her hip. The left arm, though, was mysteriously attractive, gently moving back an forth, as if almost estranged from the rest of the body. Its appearance was that of an abstract shiny sculpture and its movement that of a flying fish in a gliding flight over the water. It truly seemed like the body did not form a whole. Its strange and enticing combination of qualities made me follow the flying fish arm at some distance. I can hardly remember any other detail of the woman with a green bag, but for some reason, it made me think of two fashion advertisements from a Romanian gazette, from the early 1900s. A modern woman holding a cigarette in her hand, sitting crossed legged in an arm chair, wearing trousers, and pointing to her magnified Viennese gum heels that “every woman had to wear,” as the ad imperatively recommended. In contrast, another woman, with a forme droite, rationnelle, representing the reshaping of the woman’s body into the new “S-bend” corseted silhouette. As compared to them, it was as if the undefined arm was performing a coming out of some sort. A seemingly free gesture, I thought and was delighted by its sheer movement. But as I lapsed back in time for this one second, my unusual synecdoche too slipped into a crowd of tourists on Andrássy út, and I was left alone with my musings.

gazeta_de_transilvania_1911 175 - Copygazeta_de_transilvania_1911 176 - Copy

And so I carried on. Late that night, when I reached the end of the Andrássy boulevard, it was already 1896. The yellow metro was silent, and the preparations for the Millennium celebrations were over.

Brassó 1893, black ink.

She blinked a couple of times in a row, as if trying to hurry her thoughts and get to the conclusion. It was past midnight. In the yellow light, she caressed her ear and a few grey locks, and then her hand grabbed the glass of water, holding it half-way to her mouth, while writing the last lines of the report. Her handwriting was calligraphic. She then put in order the eight pages written in black ink, and patiently went through the numbers again in pencil. After all, the budget for the girls’ boarding school and for the orphanage was the crucial point of the report. Added up, the yearly expenses amounted to roughly 4,500 fl. – a manageable sum, with some efforts and donations.


She spaced out for a second, re-evaluating her work. “The Romanian women’s association in Braşov,” she thought, “has an important mission. The truth is that the boarding school and the orphanage that we are running are tremendously useful for our people. We are bringing up little girls, who are either orphans or come from our middle class, and we give them a practical education, which they otherwise wouldn’t get. We have to increase the number of girls that we educate, to have a bigger impact. Organizing the ball will help us raise some funding for that…” Meanwhile, her long bony fingers lit a cigarette, and the ash fell on her long black dress without her noticing. On the carpet, the shadow of her hand moved and looked like a pair of pliers, always ready and useful. Shortly, she cracked the window open, and drew the curtains.

On the first floor of the same building, a small silhouette appeared at the window. The little girl pressed her forehead against the cold glass, and felt her temples throbbing. She was one of the girls from the boarding school. The place had been established a few years earlier, in 1886, but it was still financially fairly insecure, especially given the fact that the women’s association had been trying to link it to a more recent project, that of an orphanage. Managing both of them was challenging and it implied to some extent a fair amount of networking and lobbying. But the little girl didn’t know any of these things. Her days at the boarding school weren’t particularly exciting, and she had to obey a strict program for three years. During that time she learned how to take care of a household, of the kitchen, how to wash, iron, sew, and make clothes. She learned knitting and the art of embroidery. She was also exposed to some pedagogical principles insofar as they were applicable to bringing up children. To this curriculum, the women’s association committee further added the practice of hygiene, a few aspects of gardening, religion classes, Romanian language and literature, arithmetic, and household bookkeeping. It was the woman in black dress with bony fingers that moved like a pair of pliers who wrote this curriculum.


The thirteen year old took a breath of cold night air, closed the window with a shiver and rested her palm against the window again. She had always liked feeling the contour of her hand, the first few seconds of touching the cold glass, the burning warmth of her hand. She innocently looked at her dim reflection – she was calm now.

The building was completely silent and dark. I sank my hands into my pockets and went down the street, pleased with this peaceful night and its detours.

Written by Caprescu

Octombrie 18, 2009 at 10:05 pm

Prieteniile interculturale

with 4 comments

Întâmplarea şi şansa au făcut să petrec ceva vreme peste ocean, trebuind să mă adaptez pentru o vreme la o cultură care nu era mea. Forma mea de adaptarea cea mai puternică a fost prietenia. Şi nu mă refer la amiciţiile mărunte pe care le legăm cu colegii de la cursuri sau cu colegii de apartament. Ci la o prietenie mai profundă, o formă de încredere reciprocă născută şi întreţinută în timp, care s-a legat încă de la începutul şederii mele acolo. Prietena a fost o chinezoaică. Privind retrospectiv mă întreb dacă faptul că eram amândouă din alte spaţii, eram acolo „altul” sau „celălalt”, ne-a apropiat. Pentru că în fapt nu aveam foarte multe lucruri în comun în afară de câteva cursuri. Şi aici ajung la întrebarea care mă preocupă de ceva vreme. Prieteniile interculturale se perpetuează şi se dezvoltă datorită diferenţelor culturale sau în ciuda lor? Din punctul ăsta de vedere, cum gestionăm diferenţele culturale? În cazul meu, de exemplu, chinezoaica avea o teamă constantă că „ceilalţi” ar putea auzi ce vorbim, care de multe ori erau de fapt confesiunile ei despre problemele ei sentimentale sau despre problemele ei de la şcoală etc. O teamă înnebunitoare, în sensul că oriunde eram, în autobuz, la şcoală, la cafenea, în restaurant, la cumpărături era aproape obsedată, se uita în jur (mai ales să nu fie alţi chinezi), insista să vorbim în şoaptă etc. O vreme a fost interesant şi hilar, mă distra nevoia ei teribilă de asigurare a privacy-ului discuţiilor noastre. Apoi a devenit agasant, pentru că într-un fel o „judecam” în cultura mea, ca o formă de ipocrizie sau de nevoie exacerbată de apărare a unei imagini, ceea ce mă enervează în general la oamenii de lângă mine. După încă o vreme a redevenit interesantă, fără să mai fie hilară, căci am perceput-o ca pe o specificitate culturală şi încercam să percep mecanismele din spate, uneori incredibile pentru un outsider cum eram eu.

În plus sunt aceste prietenii o formă de adaptare şi atât? În cazul meu – ieşirea din spaţiul american a adus cu sine ieşirea din prietenie. Nu ca formă radicală, nu ca schimbare bruscă, dar ca trecere lentă spre altceva. Ne mai scriem din când în când, rar, câteva rânduri uşor forţate. Iar acolo eram nedesparţite. Colegii ne porecliseră în glumă „frick and frack” pentru că eram tot timpul împreună. Cazul meu însă posibil să fie unul particular. Pentru că prietenia a fost uşor dezechilibrată, în sensul că ea era cea care avea nevoie teribilă de mine, o nevoie aproape organică, ca nevoia de psiholog sau de preot. În forma mea, desigur, şi eu aveam nevoie de ea. Dar o nevoie detaşată cumva, voalată. Aveam momente în care mă sufoca, voiam spaţiul meu şi timpul meu. Deci posibil ca acest dezechilibru să fi dus la o pierdere relativ rapidă a legăturii după ieşirea din spaţiul care ne unea. Totuşi mă întreb în alte cazuri de prietenii strânse (prietenia cu ea a fost una foarte apropiată, cu forme de confesiune, de „declaraţii” şi tot tacâmul) ieşirea din spaţiul comun diluează şi în timp „aboleşte” prietenia?

Mai mult decât atât, mă mai întreb dacă prieteniile interculturale nu sunt de cele mai multe ori între cei care nu aparţin spaţiului gazdă. Cu alte cuvinte ar fi fost mult mai greu să mă împrietenesc cu o americancă, de chinezoaică unindu-mă o similaritate artificială dată de statutul nostru de studenţi internaţionali, privind dintr-o pseudo-teorie a convergenţei.

Dacă aveţi asemenea experienţe (şi ştiu că unii aveţi) şi dacă, în plus, aveţi timp şi chef de povestit, m-ar interesa foarte tare şi alte perspective.

Written by Nico

Septembrie 8, 2009 at 7:52 am

Publicat în Altele

Tagged with , ,


with 9 comments

Ma solidarizez cu Ioan T. Morar si Mirela Corlatan, in plus am apreciat atitudinile lui Eugen Istodor si Alin Fumurescu (aici, aici, aici si aici). Cu mult timp in urma il apreciam pe Cornel Nistorescu, in 2004 (cind lucram la un ziar iesean) mi se parea misto ca omul putea scrie in fiecare zi cite un editorial, si nu vorbesc de articole de mina a doua. Intre timp insa, mi s-a acrit de personajul asta. Afacerile lui nu mi se par tocmai ok, prieteniile lui sint dubioase, el insusi imi face sila de fiecare data cind il vad pe sticla ecranului sau pe foaia de ziar. Parca imi disparuse o buna doza de stress zilnic in momentul in care s-a dat la fund – si speram sa ramina acolo. Dar n-a facut-o, a revenit treptat, intii in postura de analist politic la televizor (in definitiv toti sintem analistii lu’ peste, nu vad diferenta intre nea’ Ion de la birtul din Pocreaca si sus-numitul Nistorescu!) si apoi ca sef la Cotidianul. Mie imi pare rau de decizia patronatului, era singurul ziar pe care il citeam zilnic – obicei pe care nu cred ca il voi continua de azi inainte [intreaga poveste aici].

Ma solidarizez cu Andrei Plesu in incercarea sa de a se desparti cu eleganta si „melancolie” de Dilema… „noua” (aici; via Mircea Popescu). Oricit de criticat si criticabil ar fi omul asta, mie mai intotdeauna cartile si articolele sale mi-au placut, le-am savurat cu nesat. Inteligenta sprintena, ironia fina si politetea omului vechi sint calitati rare si care, se pare, au cam disparut din actuala „Dilema” (nici eu nu o mai citesc de ceva timp, si imi pare rau ca nu am prins momentul in care ar fi fost potrivita o explicatie pentru aceasta renuntare). Ii urez si ii doresc domnului Plesu sa ramina… „vechi”.

Ma solidarizez cu varianta de proiect a Ministerului Educatiei, conform careia obligativitatea religiei va fi eliminata din curicula scolara. Formula mi se pare perfecta: religia va fi o disciplina optionala, care va exista in functie de dorinta copilului sau a parintelui. In felul asta, pe de o parte, li se da peste bot fundamentalistilor de orice fel (atei sau religiosi), prin simpla eleganta a solutiei. Pe de alta parte, statul isi confirma, in sfirsit, una din atributiile existentei sale: neutralitatea fata de diversele moduri comprehensive de a privi lumea.

[UPDATE. Intrucit Cotidianul a fost singurul ziar in care am avut incredere si pe care il citeam zilnic,  continui sa mentionez aici intreaga nebunie si situatia absurda generata de sosirea lui Nistorescu: Cristian Patrasconiu a fost concediat. Scriu despre asta Costin Ilie, Costi Rogozanu (ceva mai putin inflamat), Ioan T. Morar, Eugen Istodor si Cristian Teodorescu. De partea cealalta, Nistorescu scrie un text asa-zis explicativ care atenteaza la inteligenta oricarui cititor al fostului „Cotidianul”.  Nu prea mai ramin oamenii pe care ii citeam zilnic, deci nici obisnuinta mea de a citi in fiecare zi „Cotidianul” nu mai este justificata. Ramin deci cu Hotnews si EvZ, in lipsa de ceva mai bun…]

Avatarurile umorului şi identitatea culturală

with 2 comments

Îmi amintesc în adolescenţă, când urmăream cu încântare serialul Star Track, eram fascinată de personajul Data, mai ales datorită incapacităţii lui de a înţelege umorul şi a constantelor sale încercări de a-l învăţa. A fost, poate, prima dată când mi-am pus problema real cum funcţionează umorul, care sunt mecanismele lui, cum se declanşează etc.

Dar ce este umorul? O definiţie operaţională e greu de găsit, de aceea majoritatea definiţiilor sunt generale, subliniind însă o trăsătură esenţială, anume faptul că umorul este înnăscut şi specific speciei umane, cu alte cuvinte nu există oameni fără simţul umorului (în doze mai mici sau mai mari, dar asta este o altă discuţie), în afară de perioade mai lungi sau mai scurte din viaţa lor în care sunt copleşiţi de evenimente puternic negative. Thomas Veatch, profesor în departamentul de lingvistică de la Stanford, susţine că umorul este „un fenomen prin natura sa misterios şi interesant care impregnează întreaga viaţă umană.” Tocmai datorită acestui „mister” nu există o teorie unitară despre umor care să dea seama de toate aspectele acestui fenomen, însă teoriile existente pun în evidenţă aspecte complementare ale umorului.

În literatura de specialitate, există trei teorii dominante despre umor: teoriile superiorităţii, teoriile incongruităţii şi teoriile agresivităţii (pe linie psihanalitică). Pe scurt, teoria superiorităţii spune că adesea râdem de cei care au anumite defecte (fie ele fizice, de caracter sau pur şi simplu situaţionale), din nevoia de a ne simţi superiori celorlalţi sau superiori faţă de noi înşine cei care am fost cândva. Teoria incongruităţii este cel mai des citată şi acceptată dintre cele trei teorii dominante. Umorul se naşte, conform acestei teorii, dintr-o neconcordanţă între ceea ce se aşteaptă şi ceea ce se primeşte (un simplu exemplu este „poanta” unui banc care trebuie să infirme orizontul de aşteptare al receptorului, ca să stârnească râsul). În fine, teoriile psihanalitice (Freud este cel care pune bazele acestei direcţii psihanalitice în teoriile umorului) susţin că umorul este o formă mascată de agresivitate. De pildă, umorul cu tente sexuale – spune Freud – „ne permite să ne camuflăm agresivitatea sexuală şi ostilitatea, pentru că femeile nu ar tolera sexualitatea nedeghizată”.

Revenind la titlu, este umorul o formă a identităţii culturale? Înclin să cred că da. O spun subiectiv, fără să fi citit despre asta, doar din experienţa personală, într-o cultură care nu e a mea. Americanii îmi spun, de exemplu, că m-am adaptat repede la stilul lor de umor, o formă de ironie continuă şi de autoironie, condimentate cu referinţe culturale. Eu le spun că nu e vorba de adaptare, acelaşi sunt formele umorului pe care le folosesc în cultura mea. Dar, prietena cea mai apropiată aici este o chinezoaică. Nu este deloc lipsită de umor, însă nu apreciază decât un anume tip de umor şi se simte chiar lezată de forme uşor agresive de ironie sau chiar de tachinare. Ea este aici de 4 ani, timp suficient de adaptare, totuşi formele de umor în care se regăseşte sunt foarte specifice culturii ei. Cred că umorul şi felul în care percepem şi reacţionăm la umorul celorlalţi sunt dominate şi impregnate de cultura în care ne formăm ca indivizi. Identitatea culturală conţine, alături de multe alte ingrediente, forme de umor specifice.

Written by Nico

Aprilie 27, 2009 at 2:35 pm

Publicat în Altele