Interactiuni

Archive for the ‘Ce-i frumos si mie-mi place’ Category

Oglinda oglinjoara, care este cea mai ciudata sculptura din țară?

with 5 comments

Pe cand eram copil si era comunism, iar „Disneyland”-ul meu preferat se mutase cu totul la iarmaroc, nu citisem o iota despre circ si acrobatii – dar credeam ca stiam totul despre ele (mai ales „trucurile” acelea prin care faceam o piatra din pumnul strans sa dispara).

Dar nu acrobatiile erau cauza pentru care alergam eu de cate ori aveam ocazia la iarmaroc (de obicei venea cate un circ la iarmarocul de Sfanta Maria), ci fiintele acelea hibride despre care nu stiai daca sunt oameni sau mistreti; piticii si uriasii; femeia aceea cu zece maini; asa-zisul „cel mai batran om din lume” care putea face un gramofon sa cante singur si multe alte ciudatenii. De asta mergeam eu la circ. Eram cu totul fascinata de „ciudateniile” astea. Nu le comparam cu nimic altceva. Ce povesti, ce desente animate, ce papusi ? Nimic nu egala emotia si fascinatia mea pentru ceea ce mai tarziu am aflat ca se numeste „freak show”. Trebuie sa recunosc ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici in prezent – doar ca nu mai merg la circ si nici la iarmaroc sa vad „ciudatii” (nu stiu daca la iarmaroacele din ziua de azi se mai aduc astfel de exotisme reale sau facute sa para asa).  In schimb „The Elephant Man” (filmul lui David Lynch) si “De ce fierbe copilul in mamaliga?” (cartea Aglaei Veterany) sunt printre preferatele mele. Le-as putea revedea/reciti la nesfarsit si cred ca emotia  si fascinatia ar fi de fiecare data la fel de vie.

Azi nu prea mai gasesti freak shows (si pe buna dreptate, cred). Cu doar 20 si ceva de ani in urma nu se gandea nimeni la „demnitatea”  sau „pudoarea” nefericitelor exponate vii. Stateau in custi sau in acvarii uriase si performau ceva („orice, numai bani sa iasa!”). Dizabilitatea era o „arta” (una cu gust amar, ce-i drept) iar eu-copilul nu-mi puteam lua pur si simplu ochii de la ea.

balanta calul invers weird

[mai multe fotografii cu statui weird puteti vedea aici – de fapt, tot asta e si sursa fotografiilor]

Am povestit unui prieten despre „pasiunea mea secreta” si el, „la schimb”, mi-a marturisit ca si el colectioneaza fotografii cu statui weird sau extremly weird. Mai auzisem povestea asta si chiar citisem si pe cateva bloguri cum unii se plimba de colo pana colo prin lumea asta mare, de la Oslo la Moscova si de la Moscova la New Delhi, sa se convinga cu ochii lor de ciudatenia unor statui. Unele sunt respingatoare si vulgare, altele sunt pur si simplu weird iar altele sunt si ciudate si freaky la un loc. Nu pot sa spun ca imi plac, dar m-as duce si eu sa le vad. Dar nu pentru ca mi-ar placea – pur si simplu pentru ca mi se par fascinante. Poti sa fii fascinat de ceva care nu neaparat iti place. Poate chiar sa-ti displaca total, dar emotia e acolo, pitita in uimire muta.  Statuile cu pricina,  sincer, nu-mi trezesc nici o emotie estetica (sau mai exact nici o emotie strict/pur estetica). Chiar daca prin statutul lor de „statui” ar trebui (s-ar cadea) sa le consider „arta” (buna sau proasta), mie mi se par mai curand niste „curiozitati” fascinante. Ei bine, curiozitatile astea din piatra, bronz sau sticla troneaza in centrele marilor orase ale lumii (uneori chiar umar la umar cu „marile capodopere” ale artei monumentale consacrate la care se face reclama pe toate ghidurile turistice). Asta inseamna ca cineva sutine financiar astfel de proiecte ciudate. Din perspectiva categoriilor estetice, „ciudatul” (la fel ca si „groaznicul”) nu reclama nici un drept la universalitate (de parca „frumosul” ar fi indreptatit sa o faca) – dar in schimb trezeste multe controverse. „Ciudatul” nu delecteaza simturile, nu trezeste placerea estetica si nici nu pare entertaining pentru cei mai multi dintre noi. Doar din cand in cand si doar unora li se pare fascinant. De unde vine fascinatia asta si incotro te duce este deja o alta poveste.

Written by arankas

iunie 5, 2009 at 12:36 pm

Emoţia filmelor de scurt metraj

with 12 comments

Sebastian’s Woodoo, filmul de numai 4 minute al paraguaianului Joaquin Baldwin, a câştigat premiul Competiţiei online de scurt metraj asociată festivalului de la Cannes. Pe mine m-a impresionat şi am zis să vi-l aduc şi vouă în atenţie. Un filmulet despre prietenie, sacrificiu şi solidaritate.

Şi dacă tot m-am apucat să vorbesc despre scurt-metraje, iată încă vreo cinci din favoritele mele.

The Black Hole al britanicilor Phil Sansom şi Olly Williams a câştigat Virgin Media Short Awards Grand Prize. Tema filmului: lăcomia.

Reach – filmul animatorului Australian Luke Randall, despre cât de departe putem visa şi până unde putem ajunge.

Câştigătorul Oscarului de anul ăsta la categoria scurt metraj, La maison en petits cubes, filmul japonezului Kunio Kato.

Partea întâi

Partea a doua

Şi preferatul meu, poemul lui Charles Bukowski, The Man with Beautiful Eyes.

Încă mă întreb dacă emoţia stârnită de filmele de scurt metraj este una pur estetică şi dacă asemenea creaţii sunt forme de artă (în sensul ei clasic, şi nu în sensul reconstruit de studiile culturale). Avem criterii după care (încă) să judecăm ce este artă şi ce nu este? Şi mai păstrăm un sens clasic al artei sau o integrăm încet-încet în ceea ce numim astăzi cultura de masă? Sunt conştientă de complexitatea răspunsurilor şi, cred, întrebările sunt mai mult retorice. Totuşi nu am putut să nu le scriu.

Written by Nico

mai 29, 2009 at 3:19 am

Arta politica a lui Fernando Botero intre sublim si grotesc

leave a comment »

Nu am fost niciodata o mare admiratoare a formelor rubensiene in pictura si nici vreo aclamatoare a Barocului (fie el din Tarile de Jos sau Italian). Are Rubens o “Susana” masiva si puhava ca un cazonac bine dospit, precum si multe alte scene “memorabile” gen “ Rapirea fiicelor lui Leucipp” (in care “gratioasele”  fiice par uriase in mainile rapitorilor lor si senzatia data este ca cei doi rapitori, insotiti de un Cupidon, le-ar putea scapa din brate in orice secunda) care mi se par niste caricaturi inocente si inofensive. Asta daca nu pun la socoteala faptul ca prolificul flamand este expus in cele mai mari muzee ale lumii. Chiar in unele dintre ele lucrarile lui constituie asa-zisul “centru de interes” al galeriei.

Totusi are Rubens un “Masacru” (ultra-cunoscutul Masacru al Inocentilor facand trimitere la pruncii ucisi de Irod) care mie mi se pare fulminant. Dramatismul si cruzimea scenei iti rapeste pur si simplu atentia in asa masura incat “uiti” de rotunjimi. In arta contemporana Rubens pare sa aiba un urmas: artistul columbian Fernando Botero (chiar daca Velasquez este mai indreptatit in a fi numit predecesorul  lui Botero). Botero este cunoscut mai ales pentru reproducerile lui ludice (cumva „cartoonish”) dupa  diverse picturi mai mult sau mai putin celebre. Una dintre ele este de-a dreptul savuroasa. Este reproducerea mea preferata marca „Botero”- Rubens si Sotia Lui (datata 1965).

Rubens-And-His-Wife-1965_003 (sursa)

Nota: Rubens are doua autoportrete celebre „cu sotia” (ca sa nu mai pun la socoteala cele „fara sotie”). In unul dintre ele  ( cel din 1639), artistul si sotia sa Helena Fourment par a plimba „copilul in lesa”, iar in celalalt din seria „cu sotia” (1609) Reubens si Isabella Brant „pozeaza” elegant in brocarturi si dantele fine. Ei bine, reproducerea lui Botero se refera la cea de-a doua pictura (cea cu sotia Isabella Brant).

40040104(sursa)

Numai ca ceea ce mi se pare de-a dreptul stunning la arta lui Botero este seria de 80 de gravuri si picturi „Abu Ghraib” inspirate de fotografiile jurnalistilor la inchisoarea irakiana cu acelasi nume. Botero pastreaza formele rubensiene in portretizarea detinutilor, doar ca in acelasi timp acele corpuri sunt reprezentate ca fiind supuse unor cruzimi care pica greu la ochi si la stomac. Bine-cunoscutul „umor” boterian nu distruge efectul grav al respectivelor imagini, dimpotriva. Chiar daca unii critici ar spune ca teatrul cruzimii de la Abu Ghraib a fost suficient de „crud” cat sa nu mai aiba nevoie de nici o amplificare artistica, cred ca „amplificarea artistica” nu face decat sa intipareasca in constiinta privitorului „cat de oribila tortura este de fapt”. Teoretic toti „stim”, avem argumente logice, credem, sau doar „am auzit”, sau ni s-a spus ca tortura este ceva rau, degradant, inuman etc. Intrebarea ar fi „cat de rau este?” Arta lui Botero raspunde la aceasta intrebare plasandu-ne ca privitori mai aproape de prizonieri, de agonia lor, de ceea ce se numeste „the body in pain”. Noi stiam din presa  ca prizonierii de la Abu Ghraib sufera tratamente sinistre si ca soldatii americani se distreaza copios in acel „zoo” indepartat si exotic. Ceea ce nu stiam este „cat de rau sufera detinutii aceia?” In acest sens martiriul reprezentat de Botero imi aduce aminte de martiriul lui Reubens (si nici macar nu mai conteaza daca in cazul martiriului lui Botero victimele sunt inocente sau ba). Artistul crede ca „arta este si trebuie sa fie o acuzatie permanenta”  si ca atrocitatile petrecute la Abu Ghraib vor fi in viitor fie uitate, fie clasate la dosarul war’s happenings, daca nu vor fi imortalizate in arta. El spune: „cine ar mai pomeni de Guernica astazi daca nu ar fi fost Picasso sa o imprime in constiinta noastra?” si mi se pare  foarte aproape de adevar.  Poate critici consacrati  si cu scaunele caldute si catifelate in artworld-ul contemporan  (precum Rosalind Krauss) vor spune ca arta lui Fernando Botero (si in special seria „Abu Ghraib”) este „patetica” – si chiar de-ar fi asa „patetismul” seriei respective tot mi se pare unul remarcabil, aproape de Laoocon Preotul Troian si de punerea in practica a dictum-ului actual „not again, not under our eyes!”.

BOTERO45 (sursa; vezi tot aici mai multe fotografii)

Written by arankas

mai 28, 2009 at 2:49 pm

Cat de “proasta” trebuie sa fie o pictura pentru a fi considerata “good art”?

with 3 comments

Nu cu mult timp in urma (in toamna anului 2008) a fost la Viena o expozitie temporara la MUMOK (Muzeul de Arta Moderna) intitulata “Bad painting – Good Art”. Expozitia a constat in 21 de picturi semnate printre altii de  Francis Picabia, René Magritte, Asger Jorn, Philip Guston, Neil Jenney, Georg Baselitz, Albert Oehlen si Julian Schnabel. Fiecare dintre ei isi expunea pe panza “badness-ul” in maniere diferite. Eticheta de “pictura proasta” se refera de obicei la acea executie gresita sau “defectuoasa”.

Artistii expusi la MUMOK deliberat “gresesc” si deliberat combina elemente destabilizatoare. Elementele de kitsch nu lipsesc iar culorile curg in exces. Explicatia ar fi ca: „They assail the American canon of values of decency, decorum, ‘good taste’ and beauty in a way which is often condemned as shocking, sensationalist, ‘politically incorrect’ and ‘reactionary’. Among other things, they work with painting techniques of the old masters in order to criticize the medium and through this to breathe new life into it” (sursa).

Personal, imi place foarte mult ideea expozitiei cu pricina si unele dintre picturi care se pot incadra perfect intr-o estetica a relevantei (mai curand decat intr-o estetica a frumosului inteles in mod traditional). O opera de arta se exprima pe sine dincolo de acuratetea executiei sau frumusetea detaliilor. Cel mai important mi se pare ceea ce transmite si cum transmite. Asta nu vrea sa insemne ca ca arta asa-zis frumoasa nu mai e la loc de cinste, ci ca frumusetea se reconsidera mereu in acord cu idea de good art.

Written by arankas

mai 21, 2009 at 7:21 pm

“Retro Soviet / Nazist Chic” sau un alt fel de Estetica?

with 16 comments

De curand am fost invitata la un “soviet party”. Am intrebat si eu intr-o doara “ce mai inseamna si asta”. Camarazii mei m-au lamurit in cea mai “Brit” engleza ca un “soviet party” este o petrecere cu tema “socialista” (zic ei) si “exhibitionista” (as zice si eu). Cica ar fi trebuit sa ma imbrac a la Vera Mukhina, sa am o atitudine a la “We Can Do It!” (care poate fi studiata chiar si de pe cutiile metalice de dropsuri “Nostalgic Art”, adica: acele nimicuri pe care le cumperi in amintirea “Good Old Times of Nostalgic Advertisement”) si neaparat sa ma prezint cu cateva versuri si cantecele de pionier (romanesti sau internationale… da’ nici prea internationale…).

Cu ceva luni in urma imi povestea un amic din Estonia despre mirobolanta, nemaivazuta si semi-privata petrecere la care si el a fost invitat undeva in Tartu. Se presupunea ca ar trebui sa vii imbracat cumva intre animal si nazist. Cica “Nazi-chickens” si “Nazi-bears” au inceput sa apara rand pe rand la usa si un Hitler cu lenjerie de la o prestigioasa casa de moda destindea atomsfera cu un lap dance de toata frumusetea (deloc compatibila cu mustata si zvastica argintie). Personal nu am inteles niciodata fascinatia pe care o au unii pentru combinatia estetica nazista/comunista si “savoir vivre” cu ele pe cap.

Sa trecem acum de la povesti cu petreceri la povesti din academia. Un profesor ungur (foarte charismatic si cu un veritabil umor negru – taciune) obisnuia sa ne invite la lungi vizionari din Olympia si The Triumph of the Will urmate de si mai lungi dicutii. Ambele filme sunt “capodoperele” alb-negru ale Lenei Riefenstahl. Noi nu discutam insa despre montaj sau despre monumentele neo clasice care apar prin cadru. Noua ni se cerea sa scriem scurte lucrari pornind de la intrebarea “Why is it difficult to be frank about the appeal of fascist aesthetics to ourselves?” (De ce nu putem sa fim sinceri fata de noi insine ca estetica nazista este placuta la “vedere” – intr-o traducere mai mult decat libera).

Ce vrea sa insemne asta? Ca soldatii aia SS in uniformele lor perfect croite si cabrate pe corp erau (sunt) “appealing” (atragatori); ca nudurile alea musculoase din statui ne “mangaie” vederea; ca instinctual spunem “da, imi place” la sirurile interminabile de corpuri atletice (depersonalizate) care ne apar in fata ochilor? Nu am inteles nici acum de ce profesorul meu presupunea ca oricare dintre noi ar fi trebuit sa fie “atras” de frumusetea artei naziste a Olympiei. In fine, el asuma ca desi noi suntem indubitabil (instinctual) atrasi de frumusetea asta irezistibila, totusi nu putem fi sinceri fata de noi insine deoarece nu stiu ce instanta morala (ori supraego de nu stiu ce tip) ar interfera in judecata noastra estetica. Pai, domnule profesor nu stiu cum sa va spun… daca ma intrebati de ce nu pot fi cinstita fata de mine insami in a recunoaste  cat de atragatoare este estetica nazista asta ma face sa cred ca intrebarea dumneavoastra seamana cu intrebarea aia celebra (care este si un sofism) “Cand ai incetat sa-ti bati nevasta?”  Pai  nu am batut-o dom’le niciodata. De ce sa fi incetat sa fac ceva ce nu am facut niciodata?

Cand inca eram studenta, am cunoscut un francez (Erasmus). Asta colectiona cu fervoare orice i se parea lui kitsch: postere electorale, mileuri crosetate, bibelouri cu paun, carpeta cu “rapirea din Serai” insigne socialiste, vederi cu actori celebri, poze cu Ceausescu de prin ziare, cravate de pionier etc. Despre kitsch-ul “kitsch” si despre kitsch-ul “camp” am mai scris si aici. Nu am inteles nici atunci si cred ca nu inteleg nici acum de ce cravata de pionier, insignele si portofelul cu chinezoaica care face cu ochiul (singurul “bun” la indemana oricarei femei in comunism) erau pentru el Kitsch. Cu ce le compara?

Acum trec precum trenul prin gara Zorleni la o poveste dintr-un personal murdar care ma ducea de la Bucuresti la Sofia (de fapt trebuia sa ma duca la Veliko Tarnovo da’ cred ca am plecat in viteza si…) la un seminar organizat de cei de la Plotki. Calatoream intr-un compartiment de 8 insi, cu: un argentiniam, un american, o unguroaica, trei bulgari si o romanca. Dupa zece ore intr-o cusca incinsa (40 de grade, august fiind) omul incepe sa spuna vrute si nevrute. Romanca cu care mergeam la scoala asta de vara incepe si ea sa-mi spuna vrute: “Eu si o prietena de-a mea din Bucuresti (una care are si o galerie de arta privata) am vrea sa cumparam niste tablouri comuniste… adica Realist-Socialiste si nu numai… stii tu, din alea cu omagii, cu muncitori etc. Se vand foarte bine la targuri. Sunt multi colectionari si din strainatate si se cauta. Unii isi cumpara chiar ca sa-si decoreze casa. Asa ca daca stii vreun artist de la tine din oras care are tablouri din astea de pe vremea lui Ceausescu da-mi un semn”. Stau eu si ma gandesc daca stiu sau nu pe careva la mine in oras. Si imi amintesc ca pe strada unchiului meu locuia un artist (mai mult sculptor decat pictor) care imi spusese cu multi ani in urma ca toate tablourile asa-zis “comuniste” (cele pentru care a avut comanda etc.) au fost aruncate de catre el personal la tomberonul de pe strada prin ’90. Ii era rusine omului sa mai tina “bazaconiile” alea in garaj (plus ca nu mai avea loc si de ele). Daca ar fi stiut el ca zece ani mai tarziu se vor deplasa unii personal la locuinta lui de pe “Zorilor” 34 ca sa-i cumpere cu bani grei “bazaconiile” ar fi fost alta mancare de peste…

Written by arankas

mai 14, 2009 at 7:00 am

From Russia with (the Dog’s) Love

leave a comment »

kulik5401 (Oleg Kulik; sursa fotografiei)

Despre Oleg Kulik am auzit pentru prima data prin ’90 si ceva. Un amic imi tot povestea printre beri si tigari Maro despre valul de artisti contemporani din fostul bloc sovietic care au impanzit scenele lumii artistice internationale “cata frunza, cata iarba”. Oricine ar putea confirma marea voga a anilor ’90 pentru asa-zisa arta contemporana post-comunista si post-nationala. Imi amintesc de uriasul succes al artistilor din fostul bloc la mai-marile biennale si trienale ale lumii artei contemporane. Cam de pe atunci isi fac veacul prin galerii si alte “evenimente cosmopolite” Oleg Kulik, Marina Abramovich si alte VIP-uri din Europa Centrala si de Est. Totusi, ar trebui sa spun ca valul de arta post-comunista nu mai este chiar asa de “trendy” in zilele noastre (sau in orice caz, a fost cu succes surclasat de “black art” (ori, more generally, “post-colonial art”) si chiar de productiile de arta contemporana din tari ca Iran, Irak etc.).

k14994b006740 (Oleg Kulik, Deep into Russia; sursa fotografiei)

In ’90, imi amintesc, arta post-totalitara era la mare pret si cautare. Nici nu mai conta daca era ceva de capul artistului sau ba. Pe nimeni nu interesa calitatile artistice ale “operelor” din the former bloc. Era suficient ca productia artistica sa aiba un mesaj percutant si sa fie a unuia care a trait acolo, in jungla totalitara, sub culoarea rosie a “globalizarii” Sovietice. Daca respectiva “opera de arta” mai si facea trimitere la uriasa ruptura dintre Estul si Vestul Europei, era cu atat mai apreciata ca fiind o “opera de arta angajata politic” si alte bla-bla-uri si clisee de gen. Asa au proliferat, cum va puteti imagina, sufficient rubbish and ideological kitsch din tarile ex-comuniste cat sa ajunga pentru vreo trei generatii. Asta nu vrea sa insemne ca toata productia artistica aferenta este rubbish.

Dar sa revin la Kulik. Tipul asta este unul dintre rusii cei mai cunoscuti din arta contemporana. El stie sa-si faca simtita prezenta fara discretie sau modestie. A invatat pe de rost reteta “Intriguing Art” pe care o tot exerseaza de cate ori are ocazia. Trebuie sa recunosc ca o face cu succes. Strategia socantului, dimensiunea “faithological-mythological” a discursului artistic post-comunist, cinismul si leftismul de ocazie sunt numai cateva dintre ingredientele succesului sau.  In 1997, Kulik isi „expune” pentru prima data in America ideile artistice I bite America and America Bites Me (sub acest titlu Kulik se plimba gol pusca, in patru labe prin expozitie. Artistul nu mai apare ca fiind o fiinta umana ci ca un caine din Rusia. Americanii sunt socati de prezenta cainelui. Cainele locuieste in cusca sa din galerie.  Criticii exclama: “One could also argue that some of the impact stems from an American fear that Russia is regressing to a more primitive state!”). O alta lucrare cunoscuta este „Deep into Russia”.

ibiteamerica_poster_th america-bites-me(Oleg Kulik – I bite America, America bites me; sursa fotografiilor)

Dar iata ca acum doi ani (2007) s-a intamplat sa ii intalnesc la Budapesta pe doi dintre fondatorii  publicatiei-platformă “Chto Delat? / What is to be Done? (Theory, Art and Activism)”:  Dmitry Vilensky si David Riff. Dar nu despre intalnirea mea cu cei doi am vrut sa va vorbesc (chiar daca discutia cu ei ar merita un post special) ci despre… Oleg Kulik. De la teoreticienii “Chto Delat?” am primit cateva exemplare ale revistei cu acelasi titlu. Tot rasfoind eu cele cateva numere imi sare in ochi un titlu din care doar doua cuvinte imi apar ca fiind familiare: primul e “faith” iar celalalt e “Oleg Kulik”. Dar al treilea cuvint al titlului? Ei bine, al treilea cuvant e “Jacuzzi”!!! (asadar, articolul scris in rusa de catre filosoful si antropologul moscovit Igor Ghubarov  (si tradus si in engleza de catre Thomas Cambell) se intituleaza sugestiv “Notes on Faith, or, Oleg Kulik’s Jacuzzi”). Desi articolul se refera predominant la a doua bienala de arta contemporana de la Moscova (pe numele ei mic, “I believe”,bienala asta s-a vrut o restaurare a increderii (faith) in arta contemporana si, in general, intre oameni), Oleg Kulik (ca si unul dintre curatorii bienalei) & Co. sunt amintiti de multe ori in urmatorii termeni: “But the topic of faith isn’t an innocent incidental detail in Kulik’s feast of the fine arts. In the given instance, faith is the big bathtub where the artists splash-and-splash with priests and Kremlin spymasters instead of whores” ori „Something new catches the eye in this latest production, however… For the stated theme isn’t meant simply to accessorize the new, bearded image of Oleg Kulik and Co. Swaddling themselves in faith’s blinding rays, they would love to exit from the twilight of the nineties in order finally to go legal on more-or- less emergent Russian art market. In this sense, we might compare the artists to the notorious Russian oligarchs: they didn’t pay taxes for ten years, and even paid lip service to alternative economies and means of production. After the Yukos affair, though, their chutzpah immediately flagged and they began humbly serving the Fatherland. That is, they rejected the social-political projects that were in any case a heavy load for these ex-black marketers and limited themselves to individual projects: building yachts and vacationing at upscale resorts with harems of underage supermodels”. Chubarov nu se da batut si continua povestea despre Kulik in contextual bienalei “I believe”: “Several years ago, Oleg Kulik invited the members of our contemporary philosophy seminar (based at the Philosophy Institute of the Russian Academy of Science) to accompany him to Jacuzzi along with the prostitutes he was researching at the time. Kulik assumed that whatever the content of the ensuing discussion, he would be able to present our seminar as part of a more-significant performance – and that to boot we’d benefit from PR-buzz that most intellectuals could only dream of.”

Si acum ma intreb cat de cinica poate fi “credinta” in arta contemporana a lui Oleg Kulik?

Written by arankas

mai 7, 2009 at 7:04 am

Black is Beautiful

with one comment

Cu o luna in urma prietena mea din State ne-a vizitat la Budapesta, ocazie cu care mi-a adus un mic catalog intitulat Studio (The Studio Musem in Harlem Magazine/Summer 2008). Cartulia cu pricina documenteaza cam tot ce s-a intamplat in vara lui 2008 in muzeul Studio din Harlem. Cum in ultimul timp am fost ocupata cu altele, nu am avut timp sa scriu despre ce mi s-a parut interesant la muzeul asta. Pai, acolo se intampla multe lucruri remarcabile: se educa copii, se tin spectacole in toata regula de balet si dans contemporan, se audiaza Hip Hop, se aduna oameni diferinti si se simte bine impreuna (parinti, copii, bunici) – fie ca indivizii au educatie artistica, fie ca nu. In muzeele noastre nu se intampla (sau nu se intampla prea des) astfel de lucruri. La noi te duci la muzeu ca la biserica. Te plimbi prin salile lugubre si contempli exponatele. Le contempli de la distanta si iti spui in gand “ar trebui sa-mi placa X” ca doar e celebra (Y a pictat-o si Y este celebru, deci X nu poate fi decat “good art”). Da’ ce te faci daca nu-ti place deloc?

Imi amintesc ca atunci cand vizitam un muzeu de pictura (copil fiind) nu eram atrasa decat de portrete (si nu de orice fel de portrete, ci numai de cele Pop). Ma miram eu pe vremea aceea ca toate portretele pe care le vazusem in muzee sau in albume de arta erau mai toate portrete ale oamenilor albi (foarte rar ma delectam la vederea unei tahitience ca in cazul seriilor semnate de Gauguin). Atunci ma gandeam ca toate portretele pe care le vazusem sunt foarte frumoase. Ma gandeam ca ceea ce au ele in comun este frumusetea.

Mai tarziu am inceput sa citesc Kant (Critica facultatii de judecare). Am inteles ca placerea pe care o simtim in fata unei opere de arta frumoase este universala. Exemplele lui Kant si asa putine ilustreaza ceea ce se numeste “Western Beauty”. Dar “what about the ‘black beauty’”? Kant nu spune nimic despre asta deoarece o asemenea “complicare” ar fi putut sa-i umbreasca universalismul estetic.

img_6323-640x480 (1)   img_6326-640x480 (2)

Am vazut in catalogul “Studio” artisti de origine africana despre care nici macar nu auzisem (Kehinde Wiley, Barkley L. Hendricks etc.) si lucrari de o acuratete fenomenala, foarte apropiate de photo-realism (un gen pe care il iubesc), reprezentand femei si barbati de culoare in ipostaze cotidiene. Ei par sa spuna (in Lacan’s fashion) “tu niciodata nu te uiti la mine din locul in care te vad eu”. Tavia Nyong descrie picturile uriase ale lui Wiley si conchide : “A performative intertext to Wiley’s paintings can be found in contemporary house ball competitions, a black queer subculture that celebrates a form of resilient improvisation in response to homophobic and anti-black aggression”.

img_6324-640x480 (3)   img_6325-640x480 (4)

Wiley nu incearca sa infrumuseteze personajele sale. Nici nu le “eroizeaza”. Ele doar sunt asa cum sunt. Oameni cu insusiri, oameni in ipostaze cotidiene. Nu am insa nici o indoiala ca nu ar fi niste portrete “atat de frumoase”. Totusi asta este doar parerea mea (subiectiva). Nu cred ca in arta ar trebui impuse asa-numitele “valori consensuale”. “Mona Lisa” nu-mi spune absolut nimic. Nici macar nu imi place (desi ar trebui sa-mi placa). Si iar ma gandesc ca bietul Kant s-a inselat.

[Lucrarile prezentate: (1) Kehinde Wiley – Rubin Singleton, 2008; (2) Barkley L. Hendricks, Sweet Thang (Lynn Jenkins), 1975; (3) Kehinde Wiley, Matar Mbaye, 2008; (4) Kehinde Wiley, Dogon Couple, 2008. Fotografiile au fost reproduse din Studio – The Studio Museum in Harlem Magazine / Summer 2008]

Written by arankas

aprilie 30, 2009 at 10:06 am

The Secret Life of Words

with one comment

De mult nu m-a mai impresionat un film aşa cum a făcut-o The Secret Life of Words (un rezumat al filmului găsiţi aici – dar atentie, spoiler!, si trailer-ul aici), pe care l-am văzut de curând, deşi a fost lansat în 2005. Sunt încă o dată încântată de un film cu buget redus care are ceva de spus şi care nu are nevoie de efecte speciale şi de decoruri extravagante ca să o facă.

Un film despre uitare, despre un război despre care întotdeauna crezi că se întâmplă în altă parte. Un film despre monstruozităţile războiului din fosta Yugoslavie, care vorbeşte, fără scene sângeroase şi fără soldaţi umblând cu capetele retezate, despre cum putem pierde tot ce e mai omenesc în noi, despre moarte (nu numai ca anihilare fizică), despre uitare şi despre funcţia de catharsis a cuvintelor, într-o lume de tăcere şi de ruşine. Ruşinea supravieţuitorului. A celui care ar trebui să vorbească despre ororile cărora le-a supravieţuit şi s-ar putea să nu poată să o facă niciodată. Din film: „Before the holocaust, Adolf Hitler called all of his collaborators together and in order to convince them that he could get away with his plan he asked them who remembers the extermination of the Armenians? That’s what he said. Thirty years later nobody remembered the million Armenians exterminated in the cruelest possible way.” Istoria se scrie prin tăcerea şi ruşinea supravieţuitorilor.

Actorii principali sunt doi dintre favoriţii mei (Tim Robbins şi Sarah Polley) şi fac, cred, două roluri mari, două roluri grele. Încă o dovadă, dacă mai aveam nevoie de una, despre arbitrariul atribuirii Oscarurilor (filmul nu a fost nominalizat nici măcar la un Oscar, deşi ar fi meritat cel puţin vreo 4 nominalizări, în opinia mea)

Written by Nico

aprilie 24, 2009 at 11:09 pm

Publicat în Ce-i frumos si mie-mi place

Tagged with , ,

Kitsch-ul revolutionar si alte Kitsch-uri mai mult sau mai putin „campy”

leave a comment »

Kitsch-ul este un fenomen recent. Nu ma intrebati cat de recent ca nu am stat sa studiez in arhive. In schimb, tot uitandu-ma dupa diferite obiecte (art deco) sau simple obiecte “mass produced” (ca sa nu mai spun de “arta contemporana”, “artizanala”, “monumentele si statuile” de prin mall-uri si parcari) am realizat ca Kitsch-ul (sau kitsch-ul) este in mare voga. Nu stiu cate obiecte kitsch am putea identifica inaintea “Revolutiei Industriale”. Cat de multa arta kitsch s-a produs pana la acest moment? Nu prea multa (ca sa nu spun deloc).

Cand eram in gimnaziu tot auzeam de la profesorii mei cum ca: bibelourile, vederile cu pisica tolonita la soare cu ochelarii pe nas (pe care le tot primeam/trimiteam de la mare in fiecare vara), gladiolele din plastic, fata de masa a bunicii (cea cu gusteri stand pe fantana), solnitele, mileurile raspandite peste tot in sufragerie, paharele cu aripi, ciorapii din „plasa”, piticii de gradina (carora li s-a atasat o placa rotunda pe boneta pe post de masa de vara) si statuia din centrul orasului (cea cu femeia in costum popular cu pantofi cu toc si poseta „plic”) ar fi siropoase, “juicy”, “ieftine” si in general ar fi “de evitat”. Am auzit-o pe profa de rusa spunand chiar ca, citez: “cei care iubesc aceste kitsch-artifacte sunt niste peroane fara educatie estetica; daca ar avea educatie estetica ar recunoaste diferenta dintre un obiect cu adevarat frumos si un obiect kitsch care poate fi cumparat de la rusi sau de la bazar”. Asta se inampla in clasa a cincea, cu doua-trei luni inainte de Revolutie. Imi amintesc ca ma chinuiam sa o conving pe bunica sa arunce freziile din plastic si casutele confectionate din scoici (pentru ca erau toate kitsch si “deranjeaza vederea unui om educat”) dar fara prea mare succes.

Mult mai tarziu am inceput sa citesc cum ca si Kitsch-ul (observati “K”-ul mare) face parte din “lumea artei” si a aprecierii estetice ca si “Bad painting”-ul, “Camp” etc. Anul trecut a fost o expozitie temporara la Viena care mi-a atras atentia mai mult decat celelate. Este vorba despre o expozitie intitulata “Bad painting-Good art”, gazduita de MUMOK (Museum Moderner Kunst Stiftung Ludwig Wien). Ideea expozitiei era sa reuneasca tablouri care reprezinta genul „bad painting” (dar totusi „good art”). Curatorul acestei expozitii spunea ca picturile nu sunt proaste din greseala ci “intentionally bad”. Conceptul de “badness” in arta are un spectru semantic foarte larg. Picturile din expozitie vroiau sa exprime “revolta”, “opozitia” fata de asa-zisa “arta frumoasa” sau “arta-arta” care se expune in marile muzee ale lumii. Exista mai multe strategii ale “badness”-ului in arta. Pictura intentionat urata sau malitioasa combina “ironia, protestul, trash, kitsch si shock” (mai zice curatorul). Pai, ca sa revin la povestea cu kitsch-ul din copilarie, asta ar insemna ca gladiolele din plastic si carpeta persan cu “Rapirea din Serai” ar fi putut deveni “good art” daca privitorul le-ar fi receptat cu ceea ce se numeste “campy sensibitity”. Sensibilitatea si stilul “Camp” a fost teoretizat de Susan Sontag in 1964 (“Notes on Camp”). Susan crede ca persoana cu gust “campy” apreciaza artificialul, exageratul, si ironia/bascalia. Prin urmare obiectul “camp” este judecat pentru valoarea lui estetica (dar valoarea estetica depinde exclusiv de standardele privitorului). In acelasi timp obiectul ‘camp’ trebuie sa posede cateva trasaturi care sa-l faca “campy” (altfel nu putem decide daca obiectul e “camp” sau nu). Sontag grede ca si oamenii pot avea comportamente, gesturi si atitudini “campy”. Este suficient ca un comportament sau gest sa contina o doza de artificialitate. O distinctie importanta este menita sa ne ilumineze in privinta „camp”-ness, cea dintre camp-ul deliberat si cel naiv. Camp-ul pur este mereu naiv (sau neintentionat). Florile din plastic si paharele cu aripi sunt deci arificiale si „campy” fara ca producatorul lor sa fi avut vreo intentie in a le produce ca atare. Ele doar sunt. Dar daca ar fi fost intentionat kitsch? Nu m-ar fi mirat sa le vad expuse in muzee de arta. Da’ cine poate sa stie cu precizie intentiile celor care le-au produs? Cum poti „sti” o intentie?

Written by arankas

aprilie 9, 2009 at 12:06 pm

Operatia imaginara a lui Lubbert Das

leave a comment »

Hieronymus Bosch (1450 – 1516) este cunoscut ca fiind adeptul unei arte care se afla mai mult in vecinatatea diabolicului si ororii decat in proximitatea frumosului. Unii interpreti ai lui Bosch il considera precursor al suprarealismului, altii considera arta lui ca fiind inspirata de grupul eretic „Fratia Spiritului Liber” la care se pare ca Bosch ar fi aderat. Adamitii (cei care il proslaveau pe Adam cel de dinainte de pacat) aderau de regula la aceasta Fratie.

Unii spun ca nu putem fi de acord cu interpretarea potrivit careia Hieronymus Bosch ar fi un precursor al suprarealismului, intrucat daca am incerca sa aplicam o interpretare psihanalitica reprezentarilor sale picturale ne-am lovi de imposibilitatea receptarii lor adecvate. Acum eu nu stiu ce sa spun in aceasta privinta. Nu stiu daca si cum arta o „interpretare adecvata”. Bosch este responsabil pentru toate diformitatile pe care le-a reprezentat in dorinta de a surprinde ceea ce azi numim nevroza colectiva in asteptarea apocatastazei. Dincolo de substratul religios al picturilor sale putem repera o dorinta incontrolabila de a demitiza marile minciuni pioase care il indepartau pe medieval de realitatea imediata.

bosch17-640x480 (sursa imaginii)

Subiectul picturii Operarea pietrei ne spune povestea procesului extirparii prostiei (naivitatii) umane, iar natura alegorica acestei reprezentari imagistice este mai evidenta in cazul acestei lucrari, daca ar fi sa o comparam cu alte lucrari alegorice ale lui Bosch. In mijlocul unui peisaj neidentificabil, un chirurg incearca sa scoata un obiect din capul unui om asezat pe un scaun. Un calugar si o calugarinta il privesc. Operatia efectuata in aer liber si forma circulara a peisajului in care se desfasoara actiunea sugereaza (dupa Wilhelm Fraenger) o oglinda. Oglinda are un statut ambiguu la fel ca si operatia pe care o reflecta. In jurul oglinzii scrie: „Stapane, taie piatra, numele meu este Lubbert Das!”.

In timpul lui Bosch operarea pietrei era specialitatea quackerilor. Rolul acestei operatii era acela de a extrage din capul pacientului presupusa piatra a prostiei. Din pacate, aceasta practica exista doar in imaginarul timpului, nu si in realitate, iar in literatura care trateaza despre aceasta tema se spune ca, de multe ori, in urma acestei operatii pacientul ramanea mai prost decat inaintea ei. Pe de alta parte, numele Lubbert apare foarte des in literatura olandeza, desemnand pe toti cei saraci cu duhul. Stupiditatea umana poarta deci un nume – Lubbert.