Interactiuni

Archive for the ‘Eterna Românie’ Category

Solidarizari

with 9 comments

Ma solidarizez cu Ioan T. Morar si Mirela Corlatan, in plus am apreciat atitudinile lui Eugen Istodor si Alin Fumurescu (aici, aici, aici si aici). Cu mult timp in urma il apreciam pe Cornel Nistorescu, in 2004 (cind lucram la un ziar iesean) mi se parea misto ca omul putea scrie in fiecare zi cite un editorial, si nu vorbesc de articole de mina a doua. Intre timp insa, mi s-a acrit de personajul asta. Afacerile lui nu mi se par tocmai ok, prieteniile lui sint dubioase, el insusi imi face sila de fiecare data cind il vad pe sticla ecranului sau pe foaia de ziar. Parca imi disparuse o buna doza de stress zilnic in momentul in care s-a dat la fund – si speram sa ramina acolo. Dar n-a facut-o, a revenit treptat, intii in postura de analist politic la televizor (in definitiv toti sintem analistii lu’ peste, nu vad diferenta intre nea’ Ion de la birtul din Pocreaca si sus-numitul Nistorescu!) si apoi ca sef la Cotidianul. Mie imi pare rau de decizia patronatului, era singurul ziar pe care il citeam zilnic – obicei pe care nu cred ca il voi continua de azi inainte [intreaga poveste aici].

Ma solidarizez cu Andrei Plesu in incercarea sa de a se desparti cu eleganta si „melancolie” de Dilema… „noua” (aici; via Mircea Popescu). Oricit de criticat si criticabil ar fi omul asta, mie mai intotdeauna cartile si articolele sale mi-au placut, le-am savurat cu nesat. Inteligenta sprintena, ironia fina si politetea omului vechi sint calitati rare si care, se pare, au cam disparut din actuala „Dilema” (nici eu nu o mai citesc de ceva timp, si imi pare rau ca nu am prins momentul in care ar fi fost potrivita o explicatie pentru aceasta renuntare). Ii urez si ii doresc domnului Plesu sa ramina… „vechi”.

Ma solidarizez cu varianta de proiect a Ministerului Educatiei, conform careia obligativitatea religiei va fi eliminata din curicula scolara. Formula mi se pare perfecta: religia va fi o disciplina optionala, care va exista in functie de dorinta copilului sau a parintelui. In felul asta, pe de o parte, li se da peste bot fundamentalistilor de orice fel (atei sau religiosi), prin simpla eleganta a solutiei. Pe de alta parte, statul isi confirma, in sfirsit, una din atributiile existentei sale: neutralitatea fata de diversele moduri comprehensive de a privi lumea.

[UPDATE. Intrucit Cotidianul a fost singurul ziar in care am avut incredere si pe care il citeam zilnic,  continui sa mentionez aici intreaga nebunie si situatia absurda generata de sosirea lui Nistorescu: Cristian Patrasconiu a fost concediat. Scriu despre asta Costin Ilie, Costi Rogozanu (ceva mai putin inflamat), Ioan T. Morar, Eugen Istodor si Cristian Teodorescu. De partea cealalta, Nistorescu scrie un text asa-zis explicativ care atenteaza la inteligenta oricarui cititor al fostului „Cotidianul”.  Nu prea mai ramin oamenii pe care ii citeam zilnic, deci nici obisnuinta mea de a citi in fiecare zi „Cotidianul” nu mai este justificata. Ramin deci cu Hotnews si EvZ, in lipsa de ceva mai bun…]

Reclame

Lumea ieseanului (poveste in imagini)

with 10 comments

Moldoveanul nostru este un om cuminte (nu, nu “cu minte” – doar “cuminte”). S-a insurat la 25 de ani, mai mult ca-i spunea lumea ca-i trece timpul si ramine holtei. Ia uite la frate-tu Radu, la virsta ta are servici bun ca paznic la benzinarie, casa trainica de chirpic in curte cu socrii si doi copii, iar al treilea e pe tzeava. Tre’ sa devii si tu om la casa ta, bre Ionica.

Si a devenit omul. Are acum doi copii, curva aia care la 16 ani a fugit cu italianu’ si ala mic de urla tot timpul. Nevasta-sa e ca butoiul, si nici gura nu-i tace. Asa ca bietul om isi gaseste zilnic ceva de mesterit la Dacie, ba o bujie, ba o pata pe bancheta, se mai intilneste cu maidanezul Vasile – orice e bun, numai sa iasa afara si sa n-o mai auda pe hoasca aia, care-l bate la cap tot timpul.

01. omul cu masina

Asa ca iese din casa si, stind frumusel linga Dacie, contempla multumit privelistea. Are masina si apartament in Iasi, e orasean, nu ca taranu’ de frate-su Radu. S-a ajuns, i-a dat statul bloc chiar inainte sa-l impuste pe Impuscatu’. Are vecini buni, numai pe popa Valica si pe tiganu’ de Migdalin nu-i sufera, ca toata scara de altfel: amindoi cer bani, popa de sarbatori si tiganu’ in fiecare zi. Cind ii vede se ascunde in balcon, ca tot i-a dat Cel de sus putere sa-l inchida cu geamuri de tractor, furate inainte de Revolutie de la intreprinderea lui varu-su Marcel.

03. bloc 2

Asa ca Ionica e fericit. Acum a prins un job bun, din ’90 e angajatul unei firme de constructii care tot construieste o biserica si un mall chiar in cartierul lui. De 19 ani dureaza constructiile, mall-ul are deja primul etaj aproape gata, iar la biserica mai are doua turnuri de terminat si pe urma tencuiala. Una peste alta, inca 19 ani de munca, deci criza nu-l ameninta si cind va iesi la pensie il lasa pe fi-su in locul lui, sa termine mall-ul. Si biserica – evident, cu ajutorul Lui Dumnezeu.

04. magazin si biserica

Cel mai mult ii place sa aiba la doi pasi de bloc toate magazinele necesare. N-are el bani de mall, dar ce dracu-i trebuie?! Doar e prieten cu Viorel de la magazinul de carne, cu nea’ Costel de la covrigarie joaca sah duminica seara in fata blocului, iar Catalin de la consignatia Trio Magic e baiat bun, se pricepe la toate si il mai ajuta ba cu o priza, ba cu reparatul tevii de la baie – viata-i grea, dar ne descurcam. Mai primeste de la Viorel niste carne in schimbul unui sac de ciment luat de la parterul mall-lui, mai o bomboana, mai o combinatie… un business, acolo, si toata lumea e multumita.

05. carne jocuri si covrigi   08. trio magic

Ionica al nostru merge si la restaurant o data pe luna. L-a convins nea’ Costel, i-a spus ca e cam scump dar doar muncesc toata viata pentru altii, macar din cind in cind “sa se respecte” si ei, ce pula mea. Ii place la nebunie ciorba de burta si-i mindru ca-i roman, ai dreptate ba nea’ Costele, frantujii, nemtii si englejii habar n-au ce-i aia mincare buna si trai sanatos. Fara E-uri, nea Costele, asculta-ma pe mine ca Europa asta o sa ne omoare cu E-urile ei si cu rosiile injectate!

06. ciinele si terasa

Dar tot zice saru’ mina si bogdaproste englejilor si frantujilor, ca daca nu erau ei nu mai pupa tot neamul lui haine ieftine. Ionica e multumit, si spune tuturor cit de destept e el, fata de boul ala de Marin de la patru, care de cind ii trimite fi-su bani din Spania se imbraca numai de la mall. Mare prostie, spune Ionica: dai milioane pe ele si se rup imediat. Uite aici calitate, frate, si pretul e pe kilogram, nu pe bucata. S-a dus o data cu toata familia la un second si cu cinci kile de tzoale i-a rezolvat pe toti, basca pantofi pentru nevasta-sa. Ieftin si de buna calitate, bre, nu scump si prost ca la Zara sau cum dracu’ i-o mai zice! Parca-i mai bine decit in bazar, desi nici pe acolo nu-i rau sa treci macar o data pe saptamina. Macar mai vezi si tu pe unul-pe altul, iti mai clatesti ochii cu decolteurile fetelor de la tarabele cu blugi, mai vezi juma’ de tita, viata-i frumoasa bai pula!

07. totul la 10 lei   bazar

Ionica e baiat de viata, intotdeauna a fost sufletul petrecerilor si de asta-l iubesc vecinii si pretenii. Acuma nu prea mai merge el la chefuri ca are familie si nevasta-i zice sa stea dracului acasa, dar tot mai evadeaza si el din cind in cind. Cum spuneam, mai un sah cu nea’ Costel de la covrigarie, ba uneori iese si la gratar “la Releu”, unde se simte cel mai bine: parcheaza Dacia, deschide toate portierele si da muzica tare, sa-i culturalizeze si pe ceilalti frate, ca a fost primul din “carter” care si-a luat noul album al lui Vali Vijelie, i l-a dat Catalin de la Trio Magic pentru o combinatie cu-n filtru de benzina.

 releu 1   releu 2

Uneori, cind ia salariul mai devreme decit de obicei si nu stie nevasa-sa ca are bani, se duce la “club”, unde mai trage cite un pokeras pe shest cu baiatul lu’ popa Valica – baiat bun, nu ca ta’su. De obicei pierde, da’ nu-i bai, ca Virgil nu-i ia banii asa, mirlaneste, ci intotdeauna il ia pe urma si ii da de baut la barul lor de suflet, la “Libertatea ’89”, chiar aproape de centru. Ii place lui Ionica, niciodata nu pierde cu Virgil, ca ce da pe pere ia pe mere.

09. poker club  10. terasa libertatea 89

Acum Ionica a plecat la socri, la tzara. L-a luat si pe ala micu, s-au suit toti in tren si dusi au fost, sa scape de canicula. Ar fi mers ei cu masina, dar a gasit un baiat care pentru o alta combinatie i-a promis sa-i bage la Dacie niste boxe belea, de o sa sparga gura tirgului. Asa ca a preferat sa-i lase lui Dacia, cu gindul la cum o sa se mai laude la intoarcere, cind neaparat trebuie sa mearga la un gratar la Releu. Acum fumeaza linistit in tren, la fereasra de la buda, ca sa nu-l vada nasu’ – acum nu mai e voie sa fumezi in tren, tu’le muma-sa-n cur! Se uita multumit catre ultimele blocuri din Iasi, care se pierd in zare, si rinjeste satisfacut: pa, Iasule, te-am pupat pe portofel!

11. gara 1  12. gara 2

Written by Andrei Stavilă

iulie 26, 2009 at 9:16 am

Cum mi s-a acrit de fitness-ul iesean

with 11 comments

Cum socoteala de-acasa nu se potriveste cu aia din tirg, si nici vinul din butoi cu ala tras in sticle de plastic, ideea mea initiala de a-mi continua cura de slabire inceputa la Budapesta prin probele de maraton cu limba scoasa, transpiratie porceasca la stepper electronic si impins gantere din toate pozitiile imaginabile invatate de la Private Spice si Playboy Channel nu s-a implementat tocmai bine in dulce-diabeticul tirg al iesilor.

Treaba nu e buna, caci tocmai chiteam sa scriu aici un serial diatribic orientat impotriva nesimtitilor grasani. A se intelege, desigur, impotriva categoriei din care eu insumi fac (imi face placere sa cred ca am facut) parte: categoria… „grea”, insumind exemplare ce-si inchiriaza ocazional un stomac tetracameral asemanator dragutei Joiana – „ocazional”, that is, „de fiecare data cind au ocazia”: cind merg la prieteni, cind e Paste sau Craciun, cind face mama placinta ei dumnezeiasca si bunica porumbelul la cuptor in oala de lut, cind ies la restaurant si maninca de toti banii, sau merg la gratar si nu dau strop de ceafa de porc pomana altora pentru neamul lor cel adormit.

Iar daca un campion al acestei categorii, incrucisat cu gena de bucatar amator – adica myself – a putut slabi 10 kilograme in patru luni tragind la fiare si mincind orice dar in cantitate mica, atunci oricine o poate face. Bun, asta era teoria si ideea, dar dupa cum v-am spus, socotelile si vinul se schimba in timp. Odata ajuns in Moldova atit de draga autorului Povestii Povestilor, vreo doua-trei kile, date jos in prealabil cu multa rivna si osteneala, s-au pus inapoi in doar zece zile. Asa ca serialul preconizat a fost aminat, pe motive de bun simt.

 Si cum spuneam, dupa o riguroasa documentare pe net privind salile de forta / fitness / bodybuilding / culturism din Iasi, am „ginit” eu tocmai asezamintul parte a Asociatiei Sportive CFR. Da, desigur, e vorba de acel CFR de care am invatat in clasa a patra in perioada impuscatului, colegul meu de banca Gelu spunindu-mi ca initialele provind de la celebrele cuvinte in versuri:

Cacati-va, Frati Romani / Cacati-va Fara Rusine / Pe Caile Ferate Romane”

Bun, cam asta a fost optiunea prima si ultima, ca unele sali pareau ba slab dotate (bancile pentru pectorali si helcometrul fiind vizibil sudate din tevile batatoarelor de covoare din spatele blocului), ba pline de bajeti de care sincer nu imi era dor, ba impopotzonate cu diverse saune si camere de masaj destul de inaccesibile pentru un biet student perpetuu precum subsemnatul.

In consecinta, cu multa incredere pioniereasca si curaj patriotic am trecut pasarela mare de la Gara in Alexandru si am nimerit exact unde trebuia. Intru pe usa, ajung in sala, privesc sfios in jur. Zimbesc larg, fauna imi pare aceeasi, cea de pretutindeni si dintotdeauna: pachete de muschi urlind la ultima repetare alaturi de sfirijitzi pacaliti de un hitru care le-a spus ca odata veniti la sala fetele vor face coada pentru favorurile lor. Cum nu vad pe nimeni cu mecla de boss, ma intorc inapoi pe culoar si intreb  primul umanoid intilnit in cale: „Nu va suparati, cu cine pot vorbi pentru un abonament”? Omul, initial un tinar ca oricare altul, intra automat in modul „curcan”, se infoaie si isi inroseste gusa, deltoizii umflati aruncindu-i miinile mult prea de parte de corp: „Intra in vestiar si intreaba de Radu. El stie”.

Asa ca intru in vestiar. Daca nu stiati, vestiarul e camera aia destul de strimta si ticsita de barbati aflati in costumul lui Adam, indivizi care sub alibiul schimbului de haine isi masoara din ochi inzestrarile naturale ale posibililor rivali. Incerc sa-mi fac loc printre tulumbe si scurt-metraje si, int-un final, ajung la sus-numitul Radu. Care, cu o privire miloasa aruncata burtii mele, ma trimite la sefu’, al carui birou e in sala pe dreapta.

Sefu’ privea cu o aura patriarhala asupra intregii sali. Bondoc, cretz, lantz de argint de doua degete la git si bratzara din acelasi material la mina stinga; pachete de muschi mijlocii pe piept si bicepsi, dar destul de umflate incit sa atenteze la integritatea tricoului mulat. Ii spun ca m-ar interesa un abonament pe o luna, dar intii vreau sa vad sala. „Prietene”, zice el, „sala asta a dat campioni nationali, ce mai vrei sa vezi?” Ma intreb in sine de cind m-a lasat memoria si am uitat ca sint „prieten” cu respectiva creatura; ii spun politicos ca am auzit si eu de Petru Ciorba & Comp., dar asta nu are nici o legatura, ca vreau de fapt sa vad daca sala are dotarile pe care le doresc eu: adica pe linga gantere si haltere, niscaiva benzi de alergat si steppere. Aici probabil l-am atins la nervul spiritualo-spinal: omul se uita la mine cu o mila nesfirsita, aratindu-mi cu privirea trei dispozitive folosite initial, probabil, de Fred si Barney: „am doar astea trei benzi, una e electrica si nu merge iar celelalte doua sint mecanice; altceva nu am, eu consider chestiile astea o prostie si un moft”.

Ma uit la el deopotriva umil si uluit. In definitiv eram un client care venea, pe timp de criza, sa-i sustina afacerea, sa-i dea bani. Omul insa era intr-un turn de fildes al culturistilor greu de clintit. Incerc o ultima intrebare: „bun, si pentru legitimatie ce imi trebuie? Sa aduc o poza, un buletin, ceva?” Omul ma lasa fara replica: „Ce legitimatie? Prietene, dai banul, eu te-am inregistrat si intri cind vrei, ca te tin minte!”

Am plecat incovoiat, sa nu-mi taie sabia capul plecat. O fi si sali de bodybuilding faine si acceptabile ca pret in Iasi, dar eu nu stau aici decit o luna si chiar nu am timp sa caut. Nu-i nimic, mai pun inca trei kilograme pe burta dar ramin cu banii in buzunar. Si scap si de „prieteni”. Traiasca Ciorba! Aia de perisoare, facuta de stiu eu cine!!!

Written by Andrei Stavilă

iulie 22, 2009 at 8:43 am

Publicat în Eterna Românie

Din Piatra Neamt

with 9 comments

Iata doua afise pe care le-am cules aseara in Piatra Neamt, dupa o plimbare cu binecunoscuta telegondola (de n-ati fost, ar fi bine caci sus pe Cozla va asteapta mici si bere intr-un fel de santier cu bodegi multe). Poate ca afisele nu surprind pe nimeni decat pe mine, dar macar pentru cei care-s mai departe si mai desprinsi, tot le-am dat spre reafisare pe blog. Altceva mai intersant prin oras n-am gasit decat niste seri de karaoke si anunturi de mica publicitate precum urmeaza: „Se angajeaza dame de companie si escorte pentru sauna relax Spania. Contact direct cu sauna.” Etc.

Consemnat succint de naivul si ingrijoratul dvs. prostoi

P1210021

P1210022

Written by Caprescu

iulie 17, 2009 at 12:38 pm

Publicat în De pe drum, Eterna Românie

at the archives

with one comment

and so i am right there at the archives for the first time. i check the inventories, i fill in dozens of forms and sit down. breath in, breath out, be nice to all secretaries. you never know how moody they are. maybe i have to bring them coffee. or not. or chocolate. or not. i’m lucky. my documents are old. really old. and in the same buidling. my fifteen files, the quota that’s allowed per day, arrives on tuesday. had i asked for documents from the fifties, i would have had to wait for a week. the car that brings those documents runs only once a week. ridiculous. it’s tuesday. a lady hands me the files and asks “do you speak romanian?” i say, “da” while big question marks start rising as balloons above my head. i mumble. she continues in disbelief, “really? don’t you speak german? you have a foreign accent.” i cannot utter more than, “da, i do speak romanian. we’ve been communicating in romanian for two days now..” the scene is over, but i still feel like i’m caught in a scandinavian movie with a weird sense of humor based on nonsense. like roy andersson’s “songs from the second floor”. they keep repeating in that movie “beloved be the one who sits down.” so i sit down and next to me is a classmate. we smoke together. she teaches me that since the institution doesn’t have a place for smokers, we have to sneak into the men’s toilet and go out another door into the inner courtyard. and we smoke together like that until a man starts shouting at us. it lasts for minutes. i’m tempted to pretend to be a foreigner. it wouldn’t be much pretense now, would it? he threatens to fine us. he threatens to ban us from the archives for good. i cannot smoke when someone’s shouting at me so i put out the cigarette and we decide to smoke in front of the building. hardly do we sit down again and light another cigarette, when a furious woman comes directly to us, the smokers, and asks, “do you want to live?” i say, “not for too long.” then she replies, “i want eternal life. i’ve studied pollution for eleven years and i have a phd. isn’t it a pity that you’re alive? aren’t you thinking about your parents?” my classmate is silent. the woman turns to her and hands her some literature on jesus. she leaves having inhaled enough cigarette smoke. we both sigh thinking that we cannot even smoke a cigarette without some sort of aggressive attitude towards us. a few more days pass. wake up, make coffee, smoke a cigarette, take the camera, the batteries and take photos until we feel sick. heal everything with beer and start all over. we meet new people randomly. they ask, “why is budapest better than bucharest? why don’t you want to come back and live here where all romanians live?” i’m tired. the situation makes me sad. i don’t want to explain myself to sneaky aggressive people that i cannot relate to. i pass as a foreigner. it’s in my eyes, in my accent, in my head — so they say. for them bucharest is romania. maybe i had bad luck with the people i met. maybe i’ll try again. for now though, it’s good to be back home for another week or two until i pack again and go.

Written by Caprescu

iulie 15, 2009 at 9:58 am

Publicat în Eterna Românie

De prin Romania: filosofia si etica butoiului

with 12 comments

La Iasi, am surprins pe vitrinele unor magazine afisul de mai jos. Despre ce e vorba: organizatia Noua Acropola doreste sa initieze pe dulcii cetateni ai diabeticului targ al Iesilor in stiinta gandirii. Mi s-a parut deopotriva serios si dubios inca de la inceput. Serios, intrucit pe afis „filosofie” se scrie cu „s” si nu cu „z”, si in conditiile in care pina si Humanitas-ul liicean il prefera pe „z”, „noii acropoleni” (sau „acropoleani”? sau „nou acropolenii”?) merita felicitati. Dubios, pentru ca unu la mina, nu scrie nicaieri cine va tine acele cursuri – ca daca-i vorba despre socraticii universitatii care mult cuvinta, eu unul is lamurit. Dubios doi la mina, pentru ca primul curs listat se numeste „Etica atemporala”, concept de care subsemnatul n-a auzit neam in intreaga literatura de specialitate. Daca este ceva de genul intelepciunii tantrice, eu is lamurit a doua oara. Totusi, site-ul Noii Acropole pare interesant de studiat – din nefericire, din lipsa de timp si conexiune la net eu nu prea am timp sa-l studiez – asa ca va invit pe voi sa o faceti si sa notati impresiile in comentarii.

DSCN0230 [640x480] (Iasi, iulie 2009)

Si daca tot vorbeam de etica, iata un depozit in Vaslui (stiti voi, orasul ala imens si cu somaj zero), care pretinde intr-un furculision chiritesc existenta unei etici specifice Estului (v-am zis eu ca nu am auzit de etica atemporala, dar de etica aspatiala putem discuta!). Interesant este ca etica din Est se sprijina direct pe primele principii si cauze ale alcoolului. Nu-i nimic de mirare, daca citim cum mostenirea genetica a rusilor se descompune in aburii cazanului.

dscn0267-640x480 (Vaslui, iulie 2009)

Stiu, e vacanta, asa ca nu va mai plictisesc cu filosofia si etica. Ma duc sa dau o fuga sa incerc si eu etica asta estica, sa o degust nitzel, si dupa aia va spun eu care-i treaba cu genele (si cu sprincenele!). Doamne-ajuta!

Written by Andrei Stavilă

iulie 14, 2009 at 9:00 am

Omagiu „omului-orchestra”

with 8 comments

Zilele astea mi-am adus aminte de pupincurismele intelectualilor romani directionate spre obrajorii fesieri ai cuplului de trista amintire. Se pare ca asemenea salturi mortale executate in limba de lemn nu au murit. S-au schimbat cei aflati la primire, ca in rest expeditorii si cuvintele au ramas aceleasi. Iata ce scrie un intelectual roman Principelui Radu Duda:

Alteta Regala,
Am luat ieri de la Polirom ultima carte a Altetei Voastre Regale. Am venit la Iasi pentru citeva zile (asa am pierdut lansarea volumului la Bookfest), asa ca am citit dialogul intr-un mediu special…
Pe scurt: e cea mai substantiala si mai originala contributie scrisa a Altetei Voastre Regale la evolutia spiritului public din Romania. Eu, unul, ca si alte persoane cu discernamint, nu am fost citusi de putin surprins de altitudinea si de profunzimea abordarilor Altetei Voastre Regale. Chiar si asa, acum am avut prilejul de a cunoaste intregul diapazon al unui om-orchestra, etalat pe aproape patru sute de pagini.
Analizele, interpretarile, confesiunile (unele — cu adevarat dramatice, toate – miscatoare), judecatile, opiniile — toate sint memorabile, pe fiecare pagina. Iar tinarul Nicolae Dragusin (pentru mine, el este o surpriza) s-a dovedit un partener de dialog ideal.
Desi stiu ca nu cartile schimba cursul istoriei, mai stiu ca unele dintre ele o lumineaza si o pot orienta.
Asadar, din toata inima, felicitari! Si mult succes pe calea atit de grea pe care Alteta Voastra Regala a ales-o.
Nu mai mentin suspansul si spun si cine a scris cuvintele de mai sus: Sorin Antohi. Comentarii nu am  – va las pe voi, daca o mai fi ceva de spus.
Sursa o gasiti aici (am aflat via Cristian Patrasconiu).

Written by Andrei Stavilă

iulie 12, 2009 at 11:40 pm