Interactiuni

Archive for the ‘Jurnal de (ba)bord’ Category

Iubire, senzualitate, tandrete. Si coafeze

with 2 comments

Dupa o duminica muncita intens, seara tirziu dau peste interviul asta. Este, de fapt, un adevarat banchet platonic. Merita. Citindu-l, m-am simtit „ca pe timpuri”, cind „despre lucrurile cu adevarat importante” chiar merita sa discuti…

Written by Andrei Stavilă

Martie 1, 2010 at 1:35 am

Moldoveni si florentini

with 10 comments

Pe masura (pe)trecerii timpului in Toscana, mi se pare ca legaturile dintre moldoveni si florentini devin tot mai vizibile si mai numeroase. Deocamdata vreau sa ma refer la caracteristica principala care uneste cele doua categorii: nemunca, lenea, taiatul frunzelor la ciini si uitatul pe pereti. Teza pe care o sustin este ca, desi lenea a devenit un dat al zestrei genetice atit in cazul moldovenilor cit si al florentinilor, italienii au ridicat-o la nivel de politica publica. In alte cuvinte, daca moldoveanul se multumeste sa nu faca nimic, in Firenze si prin imprejurimi oamenii tot intreprind ceva: institutionalizeaza lenea.

In primul rind, la nivelul institutiilor publice (iau acest termen in sens larg, care cuprinde orice activitate de interes public, incluzind afacerile private). Extrem de frapant si enervant in acelasi timp, pentru cel care paseste pentru prima data in Italia, este orarul institutiilor statului si al magazinelor. Cu foarte putine exceptii, pina si supermarket-urile sint inchise intre 12:30 si 15:30. Dupa ora 19:00 doar sa vina Papa mai tine patronul deschis vreun magazin. Culmea este ca si benzinariile urmeaza aceeasi regula: scrie pe ele „24 Ore”, insa sint inchise trei ore la prinz si dupa opt seara. Compania Trenitalia nu poate fi, evident, cu nimic mai prejos: rar gasesti vreun tren de noapte, iar daca locuiesti in Firenze si ai avion la 13:30 in Venezia-Treviso, nu gasesti un tren (regional sau national) inainte de ora 8:30 dimineata – ceea ce este evident prea tirziu pentru a mai prinde zborul. Garile sint practic paralizate simbata, duminica si sarbatorile legale – trenurile circula extrem de rar (ceea ce iti poate crea iarasi probleme cu diversele legaturi spre aeroporturi sau autogari) iar ghiseele sint, fara nici o exceptie, inchise: daca esti strain si nu stii sa folosesti automatul de bilete, ghinionul tau! Ori nu te mai urci in tren, ori risti amenda!

In al doilea rind, florentinii instaureaza lenea la nivelul limbajului. Oricit de incredibil poata sa para, pina iti spune un florentin „graaaaaaazzie”, trece si trenul lui Tarkovski! Intrucit prelungirea „a”-ului tine, cronometrat pe ceas, mai mult decit mersul trenului din celebra si plicticoasa secventa a „Calauzei”. Si daca ar fi numai atit! Dupa Papa, pentru florentini vine pe locul doi in gradul beatitudinii Sfintul Pomeriggio (in romaneste, „dupa-amiaza”). V-am spus deja ca zilnic trei ore Italia e moarta pe timpul lui pomeriggio. Cel mai relevant fapt tine insa de modul in care florentinii percep timpul: prima data cind am intrat intr-un magazin in jurul orei 13:00 (era un supermarket mare, singurul deschis toata ziua in orasul in care stau) si am auzit formula de salut „buna seara!”, am crezut ca am probleme prin zona ORL-ului. Dar experienta s-a repetat, in fiecare zi! Intr-adevar, daca trece ora prinzului – gata, pomeriggio e un fel de apus, apoi vine rapid „buona sera!” Daca spui si tu „buongiorno” la 14:00 e clar, florentinii isi dau seama ca esti strain… Nu e de mirare ca „il dolce far niente” este o expresie italiana!

Pronuntia este insa eticheta celebra a graiului florentin, marca de netagaduit a lenei lingvistice si poate cea mai apropiata legatura de rudenie intre acesta si graiul moldovenesc. Pe scurt, si noi si ei folosim „Ș” in loc de „C”. Asa cum spun moldovenii „Și vrai?”, la fel fiorentinii pronunta numele orasului Sieci cam asa: „Șieși”. Si exact cum moldovenii atrag in Romania priviri depreciative cind altii le aud accentul, cam la fel se intimpla si cu florentinii in Italia.

Banuiesc totusi ca o diferennta incepe sa se faca simtita intre moldoveni si florentini: cum orasele tarii lui Stefan cel Mare (si sfint) se golesc din cauza indivizilor plecati la munca in Italia, cum majoritatea acestora vin direct in Toscana, cea mai bogata regiune din aceasta tara, florentinii devin tot mai lenesi: cam greu sa vezi italian in Nord lucrind la munca de jos in constructii, culegind struguri sau maturind strazile. Si astfel, ei devin tot mai lenesi, in timp ce moldovenii, obsedati sa cistige bani pentru a-si lua gip bemveu la mina a doua si casa la tara devin tot mai harnici. Misto imagine, nu?

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 27, 2009 at 11:10 am

Jurnal florentin – (1) Marlanul de autostrada

with 6 comments

Scurta mea prezenta in tara tuturor posibilitatilor dimbovitene si bahluiene m-a impiedicat sa imi procur deja cunoscutul „Atlas de mitocanie urbana”. Nici macar nu stiu exact ce contine, dar daca lipseste arhetipul mentionat in titlul acestui post, cu bucurie suplinesc scaparea respectiva.

Pentru a aprecia la adevarata valoare marlanul de autostrada, e absolut necesar sa conduci initial pe soselele din Austria si Slovenia. Indiferent de tipul drumului selectionat pe ecranul GPS-ului, in ambele tari se respecta cu strictete regulile de circulatie: de pilda, daca limita de viteza e de 50 de kilometri pe ora in localitate, atunci oamenii chiar o respecta, indiferent ca sint soferi de Trabant sau de Santa Fe. Te simti cumva ciudat, parca treaba aia privind corectitudinea nemtzeasca nu e chiar vorba in vint („cine stie, cunoaste” si legatura dintre sloveni si nemtzi).

Ei, cind parasesti autostrazile din Austria si Slovenia si intri increzator in Italia, totul se schimba brusc. Sa presupunem ca, datorita traficului extrem de aglomerat, te bate Doamne-Doamne si faci 30 km in „doar” trei ore (exact, chiar pe extrem de costisitoarea autostrada italiana). Cum stai minute intregi pina sa inaintezi citeva zeci de metri, ai tot timpul din lume sa analizezi fauna locala importata involuntar de bastinasi. De pilda, tu esti pe banda dreapta, iar pe banda de acceleratie trece o masina cu numar de Italia. Te gindesti ca omul e italian sadea, dar apoi iti sar in ochi citeva amanunte. Unu la mina, crucea de la oglinda retrovizoare. Una imensa, agatata cu lant manastiresc, impodobita cu matanii grele si cu nelipsitul canaf. Desigur, uneori pot fi mai multe cruci una peste alta, poate si un numar de inmatriculare de jucarie pus la parbriz si pe care scrie „Costel”. Apoi, in spate, ocupantii sint protejati de soare cu un carton aplicat pe luneta infatisind, evident, o fata cu sanii goi, sau in cel mai bun caz in costum de baie. Nu prea suna a italian, nu-i asa? Desigur, nevasta-sa sta in scaunul din fatza-dreapta aratind de parca tocmai si-a terminat oala cu sarmale, dar a uitat de slaninutza afumata si si-a suparat barbatul…

Sfirsitul, desigur, nu-i aici. Astia sint marlanii romani mergatori pe banda de acceleratie. Mai sint insa si alte tipuri de marlani romani. Doar autostrada are trei benzi, right? Adica atunci cind fraierii stau pe cele doua benzi normale la cozi de peste citeva zeci de kilometri, ei e smecheri si dastepti si intra pe banda de urgenta. Si ii dau batai, ba mai si baga vreo 150 pe ora, asa, de control si ca sa ii oftice pe bulangiii inaintind cu viteza melcului turbat. Desigur, dupa ce ies din aglomeratie se opresc la prima statie de benzina, trag fo’ trei tigari, o cafelutza si bineinteles scot punga cu seminte, sa le treaca nervii, de!

Dupa aia se urca din nou la volan si pun viteza. Chiar si la 200 pe ora, ii recunsti usor: n-ai sa vezi italian cu bemveu de cinci ani cumparat la mina a doua. Italianul e fraier, isi ia Fiat sau Renault nou. Ei nu stie care-i faza, ca poti sa fii smecher cu Passat sau Mertz la aceiasi bani – da’ noi stim! Deci e simplu sa pariezi, cam la fel de simplu precum pariul lui Pascal: daca are numar de Italia si e Peugeot soferul e sigur italian, Daca are numar de Italia si e Audi la mina a doua, e roman. Nu poti pierde, crede-ma!

Si mai urmeaza. Marlanul roman de autostrada (de parca ar exista un marlan de autostrada de alta nationalitate!) e grabit, vere! N-are timp de pierdut, i se usuca naibii capsunile si el ce pula mea mai culege?! Asa ca de vede o masina pe banda de acceleratie (singura pe care stie sa conduca, in afara celei de urgenta!) iti da blitzuri la greu de la vreun kilometru, asa. E autostrada lui tac’su, deci ai face bine sa ii eliberezi calea, nu conteaza ca ai un TIR pe banda din dreapta! Iar daca, in ciuda sfortzarilor tale, nu reusesti decit intr-un tirziu sa te dai deoparte, marlanul va parasi banda de aceleratie (pe care tocmai ai eliberat-o) si va intra brusc pe banda ta, punind o frina zdravana chiar in fata masinii tale doar asa, de-a dreacu’, sa te sperie si sa te invetze minte!

Iar atunci spun si eu, vorba prozatorului: „nu stiu altii cum sunt, dar eu, cind ma gindesc la locul nasterii mele, … parca imi salta si acum inima”… de rusine! Si parca incep sa ii inteleg pe italieni de ce s-au saturat de romani! Comportamental si vizual, imediat vei recunoaste un roman in Italia. Eu unul sper sa nu-i intilnesc prea des. Banui ca asta spera si italienii.

Written by Andrei Stavilă

August 24, 2009 at 10:35 pm

MOMA… sau MOM(E)A(LA) ARTEI MODERNE

with 10 comments

MOMA (adicătelea Muzeul de Artă Modernă din New York) e un loc legendar, unde coliziunea cu Arta se produce frontal, total.

Un artist a pus laolaltă o duzină de foi veline. Pînă aici, nimic deosebit, deşi ordinea în care foile au fost dispuse te poate duce cu gîndul la înregimentarea mediului expresiv în formaţiuni discursive opresive. Primele semne (şi ultimele, de fapt) ale actului creator propriu-zis par să se consume în forma unor urme de pantof pe care el, artistul (sau poate şi amicii lui) le-au lăsat, probabil nu la întîmplare, pe epiderma imaculată a nevinovatelor foi. Extragerea mustului semantic e treaba privitorului. Totul este protejat cu deosebită atenţie de o cupolă de sticlă. Un paznic are grijă ca liniştea exponatului să nu fie tulburată.


Urme misterioase de pantof

Văzînd treaba aiasta, mintea m-a dus direct la rezervorul de amintiri din ciclul primar, purtător el de scene în care noi, colegii de clasă, ne ştampilam reciproc, cu talpa bascheţilor, caietele căzute mai mult sau mai puţin accidental. A trecut ceva vreme de atunci, răstimp în care am încetat a mai performa acest gest artistic.

Un alt artist (Allen Ruppersberg, pre numele lui complet) s-a gîndit să producă ceva mai substanţial probabil, aşa că a lăsat posterităţii un aranjament de 45 de plicuri, trimise în mod narcisiac sieşi pe adresele a 45 de Hoteluri Hilton din lume. Exponatul, aşezat pe un perete vertical, are şi el paznic.


P7250041

Puţin mai departe, urmează o operă de artă desăvîrşită în execuţia ei, din contemplarea căreia nu te poţi extrage cu una cu două:


P7250081

Cînd ai în faţă un obiect artistic de asemenea factură, te gîndeşti probabil că pictorul (sau zugravul?) a atins perfecţiunea. Am sugerat aceasta cu voce tare, ceea ce mi-a atras o privire indignată din partea unei cucoanenoscătoare.

O rudă a acestei picturi, ceva mai înstărită, o însoţeşte la mică distanţă. Şi aceste exponate sunt atent păzite de agenţi în costum negru:


P7250082

Dacă faci cîţiva paşi laterali, întîlneşti primele semne ale imperfecţiunii. Aici, zugravul n-a şmirgheluit temeinic superficia, sugerînd poate că obiectul de artă rămîne o copie grunjoasă a viziunii netede a artistului:


P7250084

Cum realul e prins în tensiunea creatoare yin-yang, o versiune pe dos a precedentelor exponate îşi are locul ei inevitabil la MOMA, ca spre a-ţi aminti (re-aminti?) că orice formă de existenţă are, inevitabil, şi o faţă nocturnă. Nu-i aşa? Lumea e o alba-neagra:


P7250090

La un moment dat am aruncat un ochi înspre paznicul inevitabil, Cerber rezemat cu spatele de perete şi fixînd un punct în spaţiu, cu ochi pe jumătate închişi. Am încercat să îmi imaginez cum îşi descrie el jobul amicilor, eventual la un pahar de bere: „Hey man, what do I do? I watch some blank sheets of paper that an idiot stepped on, man, and like – some envelopes and a white square! If you ask me, these people are like idiots, man, they pay 20 bucks to watch this crap. Can you imagine? You can like have a full meal at MacDonald’s and a couple beers for that kinda’ money… And they stare at this stupid stuff like you wouldn’t believe. But, you know what? As long as they pay me to watch this shit, I’m fine, man, though I doubt anyone would like wanna steal it.”

Mai departe, un alt artist nici măcar nu s-a mai obosit să folosească culoare, pînză şi alte asemenea inutilităţi ale meseriei, ci a adoptat un minimalism…


P7250088

…depăşit doar de această Linie Originară. Linia e „sălbatecă”, dacă e să ne luăm după titlul ei. Prin ea, compresia spaţiului continuă – la verticală, de această dată:


P7250071

Ceva mai complexe sunt alcătuirile peste care dai dacă mai zăboveşti puţin prin galerii:


P7250073

P7250121

Ai mereu senzaţia că ai fi putut performa şi tu toate acestea. Şi totuşi, nu eşti Artist, nu ai exponate la MOMA şi nici nu stai la toate Hotelurile Hilton de pe planetă.

Încununarea exhibiţiei MOMALE este următorul produs artistic, pe care îl poţi admira, spînzurat în cîrlig pe post de MOMeAla prostului. Din faţă:


P7250092

şi din semi-profil, pentru o mai bună apreciere a VIRtuţilor estetice:


P7250094

Cu siguranţă, nu te poţi abţine să nu te gîndeşti că lucrurile în natură (dar şi în artă) îşi corespund în mod misterios; cu următoarea operă, ai complementul firesc al capodoperei spînzurate mai sus:


P7250074

Desigur, dacă stai cu ochii pe sus prea mult, asemeni lui Thales care contempla cerul, rişti să te accidentezi la modul foarte propriu. Oricum, eram gata să calc strîmb din cauza acestui obiect artistic:


P7250085

În cele din urmă, ce poţi să faci decît să închei cu un…


P7250080

… ‘tu-i mama ei de artă modernă!

Written by iulian

August 1, 2009 at 2:40 pm

O poveste cu doi batrini

with 6 comments

In seara asta, la statia de metrou Deak Ferenc Ter, doi batrini – un el si o ea – se tineau de mina, discutau blind si isi zimbeau unul altuia cu drag. Imaginea, poate banala pentru voi (dar nu pentru ca ati vedea-o prea des!) m-a emotionat profund: ma aflam, deodata, intr-un timp si loc de care nu apartineam, devenisem contemporanul indiscret al unor valori demult apuse. Dar nu despre sentimentul puternic incercat vreau sa vorbesc acum. Bunicii astia mi-au confirmat ceva – o confirmare de care chiar aveam nevoie. Fara sa stie, mi-au spus ca nu eu sint nebun – nebuni sint ceilalti!

Intimplator sau nu, astazi dimineata vorbeam cu o prietena (proaspat venita din Statele Unite) despre stilul american de viata academica. Impresia ei (ca sa-i dau dreptate, nu intotdeauna negativa!) este ca studentul american doritor de cariera universitara, dar si profesorul lui sint un fel de roboței: harnici si fara interioritate. Muncă multa, de dimineata pina seara, stres maxim, viată familiala zero, prieteni ioc (pardon, se mai intilnesc la bere tot cu studentii lor, care se schimba de la an la an), si in general toata lumea e obsedata de „networking”: adica sa-si faca o „retea” de cunostinte – retea din care, la un moment dat, se va ivi o oferta de job, un anunt, o soapta importanta, o bursa grasa. Aceiasi oameni obsedati de respectiva retea nu sint insa prea doritori de apropieri sincere: daca ai si tu o problema intima dar dureroasa, daca vrei sa vorbesti cu cineva, respectivii se inchid imediat, ca la comanda. Ai o problema? Si ce dreaq vii la mine, eu nu le am pe ale mele? La psiholog, birjar!

Pentru ca nu e timp. Prietena mea sta intr-o casa cu 17 oameni si 15 comitete. Exista comitetul de curatenie, ala financiar, cel de primire al oaspetilor, cel de organizare a petrecerilor, comitetul de conferinte, ala de renovare, cel de studierea noilor candidaturi pentru locuirea in „casa” in viitorul an universitar, si asa mai departe. Munca si stresul in nenorocita aia de casa (plata pentru sederea si mincarea moca) nu sint nici mai mici, nici mai mari decit munca universitara propriu-zisa. Acolo comunitatea conteaza, nu individul. Daca esti intrebat cum te simti si raspunzi „bine”, vine imediat intrebarea: „De ce doar ‘bine’?”. Acolo trebuie sa fii tot timpul la masa cu ceilalti, sa fii prezent la intrunirile organizate si la toate sedintele, sa zimbesti chiar daca esti darimat. Iarasi ca sa fiu drept cu ce mi-a spus, prietenei mele ii plac o mare parte din lucrurile astea. Eu le-as considera o tortura.

O mare de oameni interesati de networking si atit. De perspectiva unui job bun. Intrebarea chinuitoare care mi-ar veni in cap o data, si inca o data: omului astuia chiar ii place sa bea berea cu mine, sau vrea doar sa se asigure ca il voi ajuta cind va avea nevoie? Si raspunsul implacabil.

Plus lipsa de timp. A fi profesor la universitate nu mai inseamna acum sa ai pur si simplu un job, ci este un mod de viata. Nu ai timp de tine, de familie, iar atunci cind vrei sa citesti si tu pentru tine insuti – asa cum imi marturisea un alt prieten (care este tot acolo si care ma va critica primul pentru acest post) – simti ca esti un tradator, ca nu muncesti pentru ceea ce ai fost chemat sa faci. Daca asta inseamna succesul, sau job-ul bun, sau traiul decent, atunci ma lipsesc bucuros si prefer ratarea profesionala. Nu dau apropierea persoanei iubite pentru perspectiva unui job bun. Nu dau nici un minut petrecut cu ea pentru un articol stiintific citit in plus. Prietenii mei buni (aia doi sau trei, citi o fi) sint titani pe linga multimea de trepadusi din orice networking. Si coada ciinelui meu, miscind vioi a bucurie cind vin acasa, nu se compara cu nici o recomandare calduroasa a oricarui monstru (sacru sau nu) intelectual de pe lumea asta.

Si mergind singur pe strada, mi-am dat seama de un lucru ciudat. Am trecut prin citeva universitati, am fost la citeva conferinte si am intilnit o sumedenie de oameni inteligenti, unii dintre ei VIP-uri ale domeniilor in care activeaza. Cu unii am avut onoarea sa vorbesc – o ora, o zi, cinci zile la rind. Dupa fiecare conversatie imi spuneam „Dumnezeule, ce destept poate fi omul respectiv!”. Acuma, cind stau si ma gindesc, realizez ca niciodata nu am exclamat: „Ce om fain, ce suflet mare!” E ciudat, stiu, dar e adevarat.

In schimb, am intilnit astfel de oameni – nu multi, e drept – printre studenti, profesori de liceu, artisti saraci si geniali (in propriul lor cap), scriitori de mina a treia, producatori de softuri, web analisti, tarani, preoti (stiu, nu credeti, dar si preoti!). Pe cei mai multi dintre ei i-am intilnit intimplator, la o bere sau la mai multe, la o expozitie, la un chef, la o sarbatoare. I-am reintilnit apoi sporadic: oameni faini, multi buni de pusi la rana, oameni cu care poti ride sanatos, oameni care ar sari noaptea din pat daca ii chemi in ajutor. Si tot pe cei mai multi dintre ei nu am reusit sa mi-i fac prieteni – nu ca n-as fi dorit, dar asa mi-a fost soarta – ori eu sa vagabondez din loc in loc, ori ei.

Acestia sint oamenii care, asemenea batrineilor mei din seara asta, vor zimbi la finalul vietii, tinindu-si partenerul cu drag de mina. Oameni cu suflet mare si atit – fara relatii, fara bani, fara pozitii, fara networking si nu neaparat sclipitori. Ceilalti, universitarii, aia cu succes in viata si purcoiul de studente futute (de fapt, singurul subiect pe care il discuta si ei la mesele de dupa conferinte!) nu vor zimbi. Cel mult, vor necheza a satisfactie de fiecare data cind i-or mai da in cap unuia ca ei, aratindu-i superior ca teoria domniei sale e eronata. Asa au fost invatati sa o faca, asa am fost invatat si eu, inca din anul intii: deviza este fii cit mai ironic, da-i cit mai mult in cap celuilalt! Iata ce uneste, transeuropean si transatlantic, universitatile din Iasi, Budapesta si New York! O vreme am crezut ca asta e reteta prieteniei, sa il capacesti pe celalalt de cite ori ai ocazia. Numeam asta „ironie fina”. Am aflat – si nu in cel mai soft mod posibil – ca ironia prea multa intr-o prietenie face la fel de mult rau precum sarea in exces: nu mai simti gustul mincarii.

Multumesc, batrinilor mei dragi. Sper sa traiti ani multi – ca fericiti vor fi, cu siguranta. Mi-ati oferit linistea pierduta, calmul omului care stie ca se afla pe calea cea buna. Acum sint constient: nebun nu sint eu – nebuni sint ceilalti!

Written by Andrei Stavilă

Martie 16, 2009 at 11:09 pm