Interactiuni

Archive for the ‘Lupte socio-culturale’ Category

Cuvinte defaimatoare, tacere academica

with 3 comments

Ieri, Academia Romana a acceptat cererea unor organizatii non-guvernamentale, hotarind sa modifice in DEX definitiile a doua cuvinte, ‘tigan’ si ‘jidan’, in sensul ca noua editie a dictionarului va consemna ‘caracterul peiorativ’ al acestor termeni (sursa). Cred ca usurinta dovedita de sus-numita institutie in tratarea problemei ridicate tradeaza mai mult teama fata de urmarile juridice ale unui posibil refuz (ONG-urile respective au amenintat cu actionarea Academiei in justitie intr-un asemenea caz) decit o judecata bazata pe argumente academice.

Conjectura de mai sus nu vrea sa spuna mai mult decit ceea ce exprima deschis. Personal nu am o opinie ferma in aceasta privinta: pe de o parte, nu sint un adept al schingiuirii unei limbi pe baza unor motive care tin de corectitudinea politica; pe de alta parte, nu pot sa nu recunosc covirsitoarea putere a unui cuvint – o putere care, folosita in scopuri imorale, poate avea consecinte catastrofale.

As fi dorit insa o dezbatere cu adevarat academica pe marginea acestui subiect. Pe de o parte, beneficiile unei asemenea schimbari par evidente: in primul rind, daca anumite cuvinte au un sens oficial recunoscut drept peiorativ, defaimator si discriminatoriu, se blocheaza posibilitatea folosirii lor in limbajul politic si administrativ. Pe de alta parte, orice individ care foloseste in mod public asemenea cuvinte poate fi actionat in judecata pentru defaimare. Ambele cazuri sint menite sa creasca nivelul de securitate al membrilor grupurilor desemnate de termenii respectivi prin inlaturarea discriminarii directe din discursul public.

Doresc insa sa ridic citeva probleme care ar fi meritat discutate. Sa luam termenul „tigan”: este el cu adevarat defaimator? Depinde: orice om obisnuit cu nuantele va accepta ca termenul are un caracter peiorativ redus fata de (iau doar un alt exemplu) „cioara” sau „cioroi”, insa este totusi defaimator fata de „rom”. Cine insa decide sensul negativ si care sint standardele dupa care este el recunoscut? De exemplu, in zona socrilor mei nu se foloseste nici termenul „tigan” si nici cel de „rom” pentru a desemna o persoana din etnia respectiva, ci (de multe ori lingvistic inadecvat) „şătrar / şătrăriţă”. Sint asemenea termeni defaimatori? La o prima ascultare am putea fi inclinati sa raspundem pozitiv, insa stiintific ar fi sa cercetam mai indeaproape contextul vorbirii, modul in care oamenii din zona respectiva folosesc acest cuvint, si abia apoi sa decidem daca are el un sens pozitiv sau negativ. Sau cel putin asa ne-ar fi cerut Wittgenstein. Iar daca hotarim ca sensul este negativ, probabil cuvintul „şatră”, din care prima notiune este derivata, este si el defaimator? Atunci orice traducator al filmului Tabor ukhodit v nebo (mai cunoscut la noi sub titlurile „Şatra”, „Vremea tiganilor”, sau „Şatra merge spre cer”) ar putea fi acuzat de discriminare. Sau, cum spunea cineva la o emisiune TV, e de vazut ce se va intimpla cu titlul „Tiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu. Iar cintecele tiganesti sau romantele Allei Bayanova ar trebui „curăţate” de termenul considerat defaimator, care apare relativ des in versurile melodiilor sale.Si ma intreb (luind in discutie celalalt termen considerat defaimator) daca vom mai putea vorbi in public despre parabola lui Ahasverus, „jidovul ratacitor” – caci „evreul ratacitor” suna aproape barbar.

Chestiunea este complicata de faptul ca unul si acelasi termen poate fi folosit, in functie de context, atit in sens pozitiv (laudativ) cit si negativ (defaimator). De pilda, in cercul cunoscutilor mei expresia „la voi e ca la tigani” are evident un caracter negativ – dar sintagma „muzica tiganeasca” (vezi aici sau aici), folosita in primul rind pentru a deosebi acest gen de muzica manelistilor, are un pronuntat caracter pozitiv, in sensul ca adevarata muzica tiganeasca, simbolul prin excelenta al culturii rome, are o valoare mult superioara manelelor, ultimele fiind etichetate gresit drept „melodii tiganesti”.

Nu in ultimul rind, a fost eludata complet problema caracterului pur sociologic si istoric al sensului defaimator al unui termen. Sa nu uitam ca unii tigani se autodefinesc astfel, respingind in acelasi timp denominatia „rom”; a le aplica o eticheta straina, chiar daca argumentele politice si academice sint de partea acesteia din urma, s-ar reduce la impunerea deloc respectabila a intereselor unui grup elitist asupra altor grupuri sociale. Mai mult, sa nu uitam ca atit termenul de „tigan” cit si cel de de „jidan” difera in intensitatea caracterului pozitiv sau negativ de-a lungul timpului: bunicii mei, de pilda, foloseau cuvintul „jidan” fara nici o conotatie negativa, iar vecinii lor, evrei sadea, spuneau deseori „la noi, la ovrei….” sau „la noi, la jidani…”.

In final, poate ar trebui sa vedem daca nu cumva o asemenea modificare a definitiilor din DEX ar putea face mai mult rau decit bine. Atitudinile extremiste si discriminatoare, departe de a fi stavilite prin asemenea actiuni, pot cunoaste o noua resurgenţă. Si ar fi pacat.

Evident, cele spuse mai sus nu trebuie vazute ca inclinind balanta spre o rezolvare aspecifica a situatiei date. Am incercat sa ridic unele probleme care nu au aparut, sau au aparut doar tangential, in dezbaterea publica din Romania. Cam singura dezbatere, de altfel, intrucit cea academica a lipsit cu desavirsire.

Budapest gay pride 2011. Fotoreportaj

with one comment

Hai la lupta cea mare!

Nu am participat in viata mea la un mars de protest – nu pentru ca nu ar exista cauze decente pentru care merita sa lupti; cred insa ca, exceptind marile revolutii, iesitul in strada nu rezolva absolut nimic: alte metode (presiunea media, lobby-ul societatii civile, etc.) sint mult mai eficiente decit o masa de oameni care scandeaza idiot citeva lozinci compuse de poeti ratati. In cazul de fata, o lupta serioasa pentru drepturile LGBT poate avea consecinte vizibile, precum recenta Rezolutie a Natiunilor Unite privind protectia drepturilor homosexualilor (aici). Sint insa convins ca nu poti astepta sa fii luat in serios atunci cind alegi sa iti revendici drepturile cu metode specifice doar clovnilor si circarilor amatori – precum in imaginile de mai jos.

              

Armata e cu noi!

Ca atare simbata, 18 iunie am luat-o pe Arankas de mina si am mers la mars nu pentru a ne manifesta sustinerea (cred ca putem face asta mult mai bine in scris, inclusiv in spatiul virtual) ci din curiozitate. Mai mult, nu aveam de gind sa intram in coloana, ci sa facem poze de pe margine – din pacate insa, ca intotdeauna, planul de acasa nu se potriveste cu cel din tirg. Totul trebuia sa inceapa la Hősök tere (Heroes’ Square) insa coada necuratului a lasat in pace aglomerata piata si a mutat activistii chiar la inceputul bulevardului Andrássy. Puteti urmari traseul intial aici.

Populatie multa, e drept, insa la orele 16:00, cind trebuia sa inceapa marsul, numarul politistilor si al reporterilor il depasea de citeva ori pe cel al manifestantilor. Desi batuti in cap de soarele care ridica temperatura peste treizeci de grade, ultimii asteptau nerabdatori debutul actiunilor: pe ici-pe colo pocneau citeva capace de bere, vreo doi cereau sa se dea drumul la muzica, iar restul se trageau in poze in fata unor bannere minjite rapid cu vopsea.

                     

Patafizica si patalogica

Cu vreo zece minute intirziere fata de ora stabilita, incepe marsul in uralele participantilor, cele doua platforme pe roti se pun in miscare si Lady Gaga – cine altcineva?! – sparge puternic difuzoarele. Citiva activisti agita lozinci atit de aiuritoare si lipsite de orice logica, incit se vede clar ca organizatorilor le lipseste nu doar gindirea rationala, dar si un departament onest de PR. Un cearsaf declara sfidator ‘Fuck norms’, de parca o existenta umana cit-de-cit demna de un asemenea nume poate fi conceputa fara norme. O fatuca (poate de la gender studies?) ne lamureste printr-o contorsiune logica despre relatia de identitate dintre capitalism, sistemul patriarhal si rasism, asta in timp ce o doamna imbracata scump o priveste cu dispret dintr-o vila somptuoasa. O alta fatuca ne spune ca nu sintem destinati monogamiei (evident, toata lumnea stie ca poligamia-i cool) in timp ce amicul ei care nu a auzit cu siguranta de Sartre ne spune cam care-i treaba cu natura umana. In fine, dupa aceste mesaje in engleza (care, impreuna cu limbile auzite ad-hoc, ne-au facut, la modul foarte serios, sa ne indoim de numarul ungurilor sadea participanti la demonstratie) vin si cele neaose, pe care aveti placerea sa le descifrati singuri.

           

Cum am participat involuntar la mars. Prima oara.

Din cind in cind, pe modelul conducerii mortului la groapa, cortegiul funerar dar colorat se opea din mers si un individ cu portavoce (sa-i spunem de acum inainte Evanghelistul István) ne tinea o predica scurta in maghiara si engleza, al carei important mesaj putea fi concentrat in ‘bravo noua, sintem cool!’.

Cum nu ne prea lamurim sfaturile cui sa le ascultam (dupa cum se poate vedea din imaginile de mai jos, existau mai multe categorii de oameni ai legii, unii care-ti luau ochii mai mult decit altii) incercam sa ne indepartam de coloana, sa privim cuminti din rolul de spectatori. Doar ca nu e voie. Bulevardul Andrássy este inaccesibil trecatorilor: altfel spus, daca ai intrat in joc trebuie sa joci! Dupa ce marsul a inceput – din motive de securitate probabil, mai ales dupa experienta din 2008 – nimeni nu intra, nimeni nu iese din coloana! Toate strazile perpendiculare pe bulevard sint blocate de garduri si trupe de asalt, asa ca in cazul in care ataca extremistii din Jobbik (de aici inainte, ‘iobicii’) vei fi frate de oua stricate si rosii rascoapte cu manifestantii…

      

Intre timp, din pamint sau din iarba verde (dupa cum am spus, cel putin teoretic nimeni nu intra pe bulevard si nimeni nu iesea) populatia participanta la mars s-a marit. Nimeni nu se intreaba daca o asemenea inmultire e rezultatul folosirii sporilor sau a butasilor. De data asta nu prea mai vedeai fotoreporteri, oamenii legii priveau de pe margine in costume de tortura (daca luam in calcul canicula de afara), iar sfirsitul cozii nu se prea vedea din locul fruntas in care ne aflam. Sa tot fie cam 500-1.000 de oameni…

‘Dirty faggots!’

Si astfel, cu surle si trimbite, ne apropiem de Oktogon. E clar ca se intimpla ceva acolo, masinile de politie se inmultesc, trupele de asalt si ele, sint garduri si se aude un zgomot greu de deslusit. Ceva ne spune ca sint iobicii, si asteptam curiosi sa vedem ce se va intimpla. O umbrela ar fi fost buna impotriva rosiilor, dar nu ne-am gindit sa luam cu noi. Din fericire, nu a fost nevoie: politistii ne-au pregatit o surpriza noua si o neplacere iobicilor: marsul va ocoli Oktogonul, asa ca platforma pe roti din fata convoiului vireaza spre dreapta, pe o strada perpendiculara pe istoricul bulevard. Noi sesizam momentul, iesim din coloana si ne strecuram printre jandarmi. Acum sintem in mijlocul Oktogonului, in dreapta si in stinga sint coloane de oameni ai legii, intre cele doua coloane citiva ziaristi si… noi. Nu prea inteleg ce pazesc oamenii legii, ca in afara de citiva purtatori de drapele nationale iobicii au fost dezamagitori azi. Mai multi curiosi decit iobici se aflau in spatele gardurilor, dupa cum se poate vedea in imagini. Ocupat cu fotografiatul ciinilor politisti, nu vad ca intre timp raminem singuri intre jardami. Seful vine si ne spune ceva in maghiara, nu intelegem si atunci spune in engleza: ‘leave the street NOW!’. Cum de marsul diversitatii ne saturasem, ne-am gindit ca fotografii mai interesante ar iesi din mijlocul iobicilor, deci ne indreptam inspre ei. Ghinion: totul e blocat de jandarmi si garduri, nu putem ajunge in mijlocul extremistilor. Dezamagiti ca nu putm oferi si partii celeilalte dreptul la expresie si fotografie, o luam pe o strada laturalnica, singura nepazita, gindindu-ne sa plecam acasa…

               

Cum am participat involuntar la mars. A doua oara

… numai ca nu avem noroc. Strada era nepazita tocmai pentru ca facea parte din traseul revenirii marsului pe bulevardul Andrássy, dupa ocolirea pietii Oktogon. Nu stiu cum se face dar, conform motto-ului ‘Nu mai rezist, nu mai rezist o clipa / Si intru iarasi in echipa’ (sursa) ne aflam de data asta in primul rind al coloanei, imediat dupa prima platforma pe roti. Chiar la timp pentru a observa cum, zarind in departare gruparea iobicilor (surprinzator de tacuta in acel moment), adeptii ‘diversitatii’ i-au provocat, ‘foarte vocal’ si ‘extrem de vizual’, folosind gesturile specifice din dotare. Asta ne-a cam invatat sa nu mai facem distinctia intre ‘good guys’ si ‘bad guys’ cit om trai. Evident ca raspunsul nu s-a lasat asteptat – eram departe de iobici, nu am auzit mare lucru, dar faptul ca seful companiei de jandami a dat ordin subordonattilor sa-si puna castile pe cap a fost de ajuns sa ne dea fiori pe sira spinarii. Cum iobicii nu sint tocmai febletea noastra, am hotarit sa continuam marsul in primul rind al coloanei, pentru a ne indeparta cit mai repede de pericol.

  

Insa chiar inainte de a reveni pe Andrássy ne linistim. Citiva ‘fani’ ne intimpina cu gesturi de iubire si sustinere. Le multumim pentru diminutivele cu care ne alinta (imi pare rau ca nu gasesc nicaieri pe net transliterarea in maghiara a englezescului ‘dirty faggots’) si mergem mai departe.

Serios vorbind, ne bucuram sa vedem grupul europarlamentar ALDE alaturi de manifestanti. Bravo liberalilor si democratilor, pacat ca nu au fost si socialistii reprezentati! Un special ‘chapeau!’ pentru persoanele trecute bine de 60 de ani, care ori s-au alaturat manifestantilor, ori i-au incurajat cu zimbete si dans de pe margine. Acuma nu stim sigur ca au inteles ce anume sustin, dar coloana semana cumva cu carnavalul de la Rio, asa ca toata lumea era multumita, asculta muzica si dansa. Doar era Shakira la boxe, ce dreacu!

              

Chiar la intersectia dintre Andrássy si Bajcsy-Zsilinszky ciinii politisti mi-au rupt iarasi inima. Erau practic lesinati sub soarele arzator, nu prea intelegeau ce se intimpla si nu se gasea pic de apa proaspata in jur. Handlerii lor, intre timp, faceau exces de zel: multimea mai mult decit prietenoasa din Deák Ferenc tér nu este lasata sa se alature coloanei. Pierduta intre coloana, politisti si privitori, o ambulanta pe doua roti nu e de ajuns sa ne incredinteze ca in caz de urgenta primim ajutorul necesar.

  

Ultima parte a marsului, desfasurata pe Bajcsy-Zsilinszky, nu a avut nimic interesant. Un mosulet insotea coloana de pe margine si dansa dupa propriile-i puteri, la un balcon citiva simpatizanti au incercat sa incropeasca un curcubeu din hirtiutze, iar masinile de politie s-au inmultit precum ciupercile dupa ploaie – spre deosebire de manifestanti, care din cauza oboselii si a soarelui plecau spre barurile invecinate multumiti ca si-au facut datoria. Evanghelistul  István ne opreste pentru o mica predica in fata unei cladiri pe ale carei geamuri era ceva scris (nu am inteles ce inseamna, dar am observat cum cameramanii jandarmeriei filmau intens ferestrele respective) si toata lumea ofteaza un ‘Doamne miluieste’ cind plecam in sfirsit spre destinatia finala.

           

Ultimii zeci de metri sint facuti pe strada Alkotmány, la capatul careia marsul se opreste. Anul asta Kossuth Lajos, strada pe care se afla Parlamentul Ungariei, este inchisa sustinatorilor diversitatii – e rindul iobicilor sa o ocupe. Dar tot e bun si pe Alkotmány, Parlamentul se vede, iar pe scenna improvizata incep citeva discursuri plictisitoare privind drepturile omului. Atit de plictisitoare, incit oamenii fac orice altceva (maninca, agita steaguri, beau, se odihnesc la umbra, injura iobicii) decit sa asculte discursurile oficiale. E de inteles, veselul cortegiu funerar a tinut mai mult de doua ore in plina canicula!

           

Hai acasa neamule!

Spre final, reporterii si politistii pareau din nou sa ii depaseasca din punct de vedere al numarului pe manifestanti. De data asta, caldura, setea si foamea au cam taiat pofta oamenilor de a-si cere drepturile. Vorbitorii declamau in fata unui public vlaguit si total dezinteresat, dar lasa ca nici discursurile nu spuneau nimic altceva decit ce fain a fost si cit de colorati sintem si cum vrem si noi sa ne putem casatori (Ouuups! Da’ parca nu eram destinati monogamiei!!!!!).

  

Singurul loc mai animat era intersectia dintre Alkotmány si Kossuth Lajos: pe de o parte, sustinatori ai LGBT cu steaguri proprii si care, plini de ura si amenintind cu pumnul in aer, ii catalogau pe cei de dincolo de gard drept ‘fascisti’, intr-o ultima incercare de a provoca vreun eveniment menit sa le ridice nivelul de adrenalina. De cealalta parte, doi iobici mascati si citiva mosnegi indignati care ne aruncau, din cind in cind si fara vlaga, cite un ‘dirty faggot!’ (cam cit erau de multi puteti judeca singuri dupa acest video).

     

ss

     

Si cam asta a fost. Obositi, arsi de soare si insetati am plecat spre casa. Am cam inteles noi ce doresc organizatorii si participantii, dar nu sintem siguri ca un privitor neutru ar fi priceput ce naiba vor oamenii astia imbracati ca la circ, care danseaza pe Lady Gaga si nu cer nimic special. Potrivit organizatorilor, ar mai fi trebuit sa urmeze o ceremonie neoficiala prin care cuplurile LGBT dornice se puteau casatori (nu ni se spune daca doar casatoriile poligame vor fi fost acceptate) si, in final, o eliberare a baloanelor colorate in aer, probabil ceva asemanator cu eliberarea porumbeilor albi de catre cuplurile proaspat casatorite, heterosexuale si extrem de inteligente.

In final, va lasam cu doua fotografii infatisind cite un reprezentant al fiecarei parti a baricadei. Va lasam sa descifrati singur care e iobicul si care aparatorul diversitatii. Asteptam raspunsurile dumneavoastra pe adresa casuta postala… Premiul nu se va trage la sorti.

  

Politice, de Coşbuc. George Coşbuc

with 4 comments

Poezia ‘Noi vrem pamint’, de George Cosbuc, este o creatie subversiva: in fapt, ea ascunde ‘in nuce’ principiul director al fiecarui curent ideologic din filosofia politica actuala:

Comunistii, impotriva capitalistilor:

‘Flamand si gol, far-adapost,
Mi-ai pus pe umeri cat ai vrut,
Si m-ai scuipat si m-ai batut
Si cane eu ti-am fost!’

Feministele, impotriva barbatilor:

‘Ciocoi pribeag, adus de vant,
De ai cu iadul legamant
Sa-ti fim toti cani, loveste-n noi!
Rabdam poveri, rabdam nevoi
Si ham de cai, si jug de boi;
Dar vrem pamant!’

Libertarienii, impotriva statului social:

‘O coaja de malai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci,
Baietii tu-n razboi ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Injuri ca-avem noi drag si sfant;
Nici mila n-ai, nici crezamant!
Flamanzi copiii-n drum ne mor
Si ne sfarsim de mila lor
Dar toate le-am trai usor
De-ar fi pamant!’

Crestinii impotriva ateilor:

‘De-avem un cimitir in sat,
Ni-l faceti lan, noi boi in jug,
Si-n urma lacomului plug
Ies oase, si-i pacat!
Sunt oase dintr-al nostru os;’

Teoreticienii contractului social:

‘Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos
Din case goi, in ger si-n vant,
Ne-ati scos si mortii din mormant;
O, pentru morti si-al lor prinos
Noi vrem pamant!’

Muncitorii temporari (‘temporary workers’) impotriva cosmopolitanilor:

‘Si-am vrea si noi, si noi sa stim
Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Ca nu-si vor bate-ai vostri joc
De noi, daca murim.
Orfani si cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea sa planga pe-un mormant,
Ei n-or sti-n care sunt zacem,
Caci nici pentr-un mormant n-avem
Pamant – si noi crestini suntem!
Si vrem pamant!’

Musulmanii impotriva elvetienilor, care le-au interzis dreptul de a construi minarete:

‘N-avem nici vreme de-nchinat,
Caci vremea ni-e in mani la voi;
Avem un suflet inca-n noi
Si parca l-ati uitat!’

Teoreticienii drepturilor animalelor, luind apararea cailor de povara:

‘Ati pus cu totii juramant
Sa n-avem drepturi si cuvant;
Batai si chinuri, cand tipam,
Obezi si lant, cand ne miscam,
Si plumb, cand istoviti strigam
Ca vrem pamant!’

Nationalistii impotriva imigrantilor:

‘Voi ce-aveti ingropat aici?
Voi grau? Dar noi stramosi si tati,
Noi mame, si surori si frati!
In laturi, venetici!
Pamantul nostru-i scump si sfant,
Ca el ni-e leagan si mormant;
Cu sange cald l-am aparat,
Si cate ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am varsat
Noi vrem pamant!’

Conationalii impotriva lui Sarkozy:

‘N-avem puteri si chip de-acum
Sa mai traim cersind mereu,
Ca prea ne schingiuiesc cum vreu
Stapani luati din drum!’

Imigrantii impotriva nationalistilor:

‘Sa nu dea Dumnezeu cel sfant
Sa vrem noi sange, nu pamant!
Cand nu vom mai putea rabda,
Cand foamea ne va rascula,
Hristosi sa fiti, nu veti scapa
Nici in mormant’

Written by Andrei Stavilă

Ianuarie 22, 2011 at 11:47 pm

Despre feminismul radical. Cu ‘All Inclusive’

with 7 comments

De mult timp doream sa relatez o intilnire relevanta avuta in urma cu luni bune cu o all inclusive. Pentru scopurile postului de fata, numesc all inclusive o persoana de sex si/sau gender incert, feminista, lesbiana, radicala, monologica (in sensul necunoasterii regulilor dialogice de baza) si ‘progresista’ (intelegind prin ultimul termen un individ pentru care gindirea morala in general reprezinta un artefact desuet). Citeva idei pe care le-am putut singulariza din avalansa verbala, urmate de modul in care as fi raspuns daca mi s-ar fi oferit ocazia:

(a) diferentele privind orientarea sexuala nu reprezinta doar un simplu fapt social si atit. Ele subintind o diferenta radicala intre doua moduri de a gindi – nici mai mult, nici mai putin decit doua logici diametral opuse: logica hetero si logica gay. Prima este, cu siguranta, stramosul neanderthalian al celei de a doua. Cu alte cuvinte, conform lui all inclusive a fi adeptul logicii hetero inseamna pur si simplu a fi ramas blocat intr-o zona temporala intunecata si rusinoasa, in timp ce progresul a trecut triumfator pe linga tine. Logica hetero acomodeaza perfect teoria pamintului plat, geo- si antropocentrismul, adoratia religioasa, creationismul, morala mic-burgheza. Convers, logica gay merge mina in mina cu heliocentrismul, evolutionismul, ateismul stiintific. Intr-un cuvint, a fi hetero nu inseamna a-ti asuma o optiune, a face o simpla alegere printre multe altele – ci se reduce la a fi inapoiat deopotriva intelectual si moral.

Eroarea lui all inclusive este evidenta si nu cred ca merita comentata prea mult. Argumentul de mai sus a fost expus de fiecare data cind extremistii si xenofobii s-au considerat nevoiti sa marcheze strict o deosebire pe care ei o credeau radicala. Astfel, diferenta dintre german si evreu nu a fost conceputa ca simpla diferenta etnica sau nationala, ci s-a presupus ca este vorba, desigur, de doua moduri incompatibile de a privi lumea, de doua trepte inegale pe linia unidirectionala a evolutiei, unde evreul evident trebuia lasat in urma / exterminat pentru a face posibila continuarea dezvoltarii, pastrarea puritatii rasei. Eroarea argumentului consta in substantializarea radicala a unei diferente altfel minore – aceeasi greseala ca si in teoria lui all inclusive: daca in cazul nazistilor aveam de a face cu substantializarea minorei diferente entice, in cazul feministelor e vorba de aceeasi substantializare a unei alte minore diferente de sex si/sau gender.

(b) sexul hetero este prin insasi natura sa un act submisiv, intrucit nu poate avea loc fara supunerea femeii.

Afirmatia se bazeaza pe doua premise, ambele gresite. Conform primeia, orice act de intromisiune reprezinta ‘supunerea’ femeii. Insa mecanismul prin care un act biologic determina deopotriva un fapt social (relatiile de putere) si o atitudine psihologica (intentia barbatului de a supune prin sex si a femeii de a se supune) ramine totusi neclarificat. Conform celei de a doua premise, voluntarismul femeii care doreste/initiaza constient actul sexual hetero este iluzoriu: de fapt, femeia este supusa si se supune fara ca ea insasi sa realizeze acest fapt. Problema de aceasta data este tocmai savoarea paternalista a argumentului (‘noi stim mai bine ca tine cum stau lucrurile’), un paternalism pe care feministele si all inclusive insesi il exclud din principiu.

(c) motivul pentru care multe femei sint inca hetero este simplul fapt ca nu au incercat sexul cu o alta femeie. Corolar 1: nu te poti pronunta asupra identitatii sexuale pina nu incerci ambele tipuri de a face dragoste; corolar 2: experimentind amorul cu o persoana de acelasi sex si comparind experienta respectiva cu una hetero, orice femeie devine automat lesbiana.

Afirmatiile sint abrupte si evident generalizante: (a) nu poti sa stii ce bun e / sa doresti X pina nu il incerci; (b) daca incerci X vei continua sa-l doresti. Doua consideratii merita luate in calcul. In primul rind, ambele propozitii sint evident false: pot crede in mod logic legitim ca nu-mi place sexul anal ori sa maninc pamint amestecat cu lut chiar daca nu am incercat aceste experiente. De asemenea, chiar daca as fi dispus sa le incerc, nu este deloc evident ca vor fi experiente placute si ca le voi dori ulterior. In al doilea rind, aceste afirmatii se pot intoarce chiar impotriva lui all inclusive: unei lesbiene ‘din nastere’ i se poate spune ca nu e heterosexuala pentru ca pur si simplu nu a incercat acest tip de amor (eventual, cu un ‘barbat adevarat’) si habar n-are ce fain e (argumentul e cunoscut, multi ‘macho’ fac uz de el).

(d) fidelitatea este o practica perimata, spune all inclusive. A cere fidelitate partenerului inseamna a-l abuza, a-l violenta, a-l trata ca pe un obiect care se ofera posesiei. Nu poti avea drept de proprietate asupra unei persoane, ori a cere (prin santaj sentimental) fidelitate partenerului inseamna a-l ingenunchea, a-l reduce la statutul de obiect

O asemenea afirmatie dovedeste neintelegerea atit a iubirii ca sentiment, cit si a relatiilor umane in general. Nu neg posibilitatea ca, in timp, sa apara o mutatie radicala in psihologia umana, astfel incit un om sa poata iubi in acelasi timp si la fel de mult doua personae diferite. Insa deocamdata iubirea ‘romantica’, for better or for worse, este profund exclusivista: nu poti iubi, cu aceeasi masura si in acelasi moment, mai multe persoane (ok, exista exemple in literatura, dar nu cred intr-o asemenea posibilitate in viata reala). Pe de alta parte, orice relatie intre doua persoane presupune o doza de fidelitate, si cu cit relatia este mai apropiata, cu cit oferi mai mult celuilalt,  cu atit nevoia de fidelitate este mai mare. Este firesc sa astepti de la partenerul de afaceri fidelitate, atunci cind, printr-un contract, v-ati pus la dispozitie unul altuia serviciile in mod exclusiv. Iarasi, astept de la un foarte drag prieten sa nu ma tradeze, sa imi fie fidel deci, tocmai pentru ca i-am oferit intreaga afectiune de care sint capabil: fidelitatea lui este motorul, combustibilul  afectiunii mele, de data asta nu ca intr-un contract legal, ci mai curind ca intr-o simbioza perfecta. De asemenea, din partea iubitei mele astept fidelitate nu in forma monedei de schimb, ci ca o intimpinare a iubirii mele, o intretinere a dainuirii ei. A judeca intreaga complexitate a unor astfel de sentimente prin prisma relatiilor de putere si/sau proprietate, precum all inclusive, releva o gindire infantila, incremenita in clisee imprumutate de aiurea si, in definitiv, timpa.

(e) la nivelul politicilor publice, trebuie facuta o diferenta clara intre relatiile ‘romantice’ si casatorie. Dupa all inclusive, casatoria trebuie sa aiba ca scop cresterea copiilor, ca atare este un contract ce isi epuizeaza obiectul cind copiii ajung la virsta maturitatii. O asemenea intelegere legala nu trebuie sa aiba nici o legatura cu emotiile sau sentimentele: poti avea un contract de crestere a copilului (poti fi ‘casatorit’) cu una sau mai multe persoane care sint de acord sa devina parinti – iar in acelasi timp esti liber sa iti iubesti partenerul (care nu trebuie sa fie neaparat si persoana ce si-a luat responsabilitatea de a participa la cresterea copilului) sau sa il schimbi imediat ce emotia a incetat.

Desi sint un adept al familiei ‘clasice’, recunosc nelegitimitatea modului in care statul o sustine official. Moral, nu se pot oferi argumente legitime pentru excluderea familiilor homosexuale sau poligame de sub aripa protectiva a societatii. Totusi, de aici si pina la a ‘sparge’ casatoria in sensul de a desparti sentimentele (afectiunea in cuplu) de cresterea copiilor mi se pare o propunere inumana, atit pentru parinti cit si pentru copii. Si de aceasta data, pot accepta idea ca in viitor cresterea copiilor va putea fi separata de traiul in cuplu – dar nu sint convins ca o asemenea solutie ar face mult bine vreunei persoane implicate.

Am incercat, in cele de mai sus, sa ofer raspunsurile rationale pe care le-as fi putut da in cazul in care as fi avut posibilitatea sa imi duc argumentele pina la capat. Din nefericire, nu a fost cazul: all inclusive vorbea cu ura, vitupera cu violenta, si fiecare raspuns al meu era intrerupt brutal inca de la primele cuvinte. Din astfel de intilniri, cred eu, cel mai mult de pierdut au chiar feministele in cauza. Daca mai sint persoane pentru care feminismul se reduce la imaginea unor descreierate care nu se epileaza si refuza sa se rada sub brat doar pentru a nu face pe plac barbatului, daca relatiile homosexuale inca sint privite cu neincredere, acest lucru se datoareaza, in mare parte, si activistilor radicali feministi si gay. La ura nu se raspunde cu ura, ne-au invatat citeva personaje istorice: Iisus, Mahatma Ghandi si Martin Luther King. Ultimii insa nu pot fi modele pentru all inclusive: nu sint nici lesbiene, nici feministi.

Din nou, despre libertatea de expresie. Cazul Szegedi Csanád

with 5 comments

In ultimele zile am avut o discutie interesanta cu o prietena – si din acest motiv o continui aici. Se pare ca deputatul european Szegedi Csanád doreste sa-si deschida un birou parlamentar la Tirgu Mures. Toate bune si frumoase, numai ca domnul respectiv face parte din partidul extremist Jobbik, a declarat ca Transilvania trebuie sa apartina Ungariei si alte mascari de genul asta. Ca atare, vigilentii atitudinii civice din Romania s-au gindit ca e de bon ton s-o puna de-un protest. Prietena mea spune ca semnarea unei asemenea petitii (vezi aici) ar fi un lucru bun. Eu cred ca e un gest grav, indreptat impotriva dreptului fundamental la libera exprimare – iar faptul ca aceasta petitie nu cere o actiune legala din partea autoritatilor statului roman nu diminueaza gravitatea faptului.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Imi repugna pina si ideea ca unii oameni pot adopta sentimente, atitudini si discursuri de genul celor proferate de membrii Jobbik. Si totusi, nu uit doua vorbe de duh, care mi-au calauzit intotdeauna actiunile. Prima ii apartine lui Voltaire: ‘Nu sint de acord cu ceea ce spui, dar voi apara pina la moarte dreptul tau de a o spune’. Si ca sa-i ofer bunului francez o companie placuta, i-l alatur pe Larry Flint: ‘Freedom of thought is not freedom of the though you love, but freedom of the thought you hate – hate the most’.

Din punctual meu de vedere, lucrurile sint simple: domnul Szegedi Csanád este un parlamentar european, face parte dintr-un partid recunoscut si inregistrat legal, ca atare a protesta impotriva dreptului sau de a-si deschide un birou intr-una din tarile Uniunii Europene echivaleaza cu a protesta impotriva libertatii de constiinta, a libertatii de exprimare, a libertatii de miscare si a libertatii de asociere.

Desigur, se poate pune problema daca Jobbik ar trebui scos in afara legii. Sint sceptic in ceea ce priveste un raspuns afirmativ. Ar trebui scoase in afara legii toate partidele extremiste din Europa? Exista obstacole morale, legale si practice impotriva unei asemenea actiuni. Moral si legal, nu poti ingradi nici libertatea de constiinta, nici pe cea de exprimare, nici pe cea de asociere – doua drepturi fundametale, recunoscute prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului (articolele 18, 19 si 20). Practic, este imposibil sa interzici unei imense mase de indivizi europeni dreptul de a exprima ceea ce gindesc. Sa nu uitam ca vorbim de un partid politic extremist (Jobbik) si nu de o miscare paramilitara (Garda Maghiara). Primul nu poate fi interzis, a doua poate fi foarte usor scoasa in afara legii, intrucit libertatea de exprimare si asociere reprezinta drepturi fundamentale, in timp ce nu exista un drept de a te ‘exprima’ prin actiuni paramilitare, violente.

Desigur, doua argumente pot fi oricind ridicate impotriva apararii dreptului la exprimare al persoanelor extremiste. Primul argument spune ca discursul poate face rau, poate rani. Desigur: e destul de dificil sa negi asa ceva si ca atare nici nu am degind sa o fac. Prin discurs poti rani – intrebarea care se pune insa este daca acest tip de ofensa poate fi scos in afara legii, iar practicantii sai pedepsiti. Sustin cu tarie ca moral si legal asa ceva e absurd. Evident, daca eu spun pe toate drumurile ca toate femeile sint proaste si ca toti evreii sint rai nu fac altceva decit sa ranesc. Dar pot fi condamnat pentru acest tip de rau? Imi aduc aminte ca in liceu uram celebrele oracole ale fetelor, incit la intrebarea ‘Ce baiat preferi, blond sau brunet?’, fara exceptie raspunsurile erau: ‘urasc blonzii’. Evident ca eram frustrat in calitatea mea de blond, si un timp am crezut ca n-am nici o sansa sa am o prietena din cauza acestui handicap. Cine nu intelege unde poate duce o asemenea frustrare nu a trecut prin adolescenta… Inseamna insa ca ar trebui sa interzicem femeilor sa spuna ca prefera brunetii doar pentru ca blonzii se simt ofensati? Desigur, e absurd. Nu mai putin absurd este sa interzici barbatilor sa spuna ca femeile sint proaste, sau albilor sa spuna ca albii sint rasa superioara, sau negrilor sa spuna ca ‘black is good, white is bad’.

Exact in acest punct intervine al doilea argument, conform caruia raspunsul la primul argument ‘misses the point’: problema nu este ca discursul ar putea rani pe cineva in sentimentele sale – problema adevarata e ca discursul poate convinge, ideile xenofobe pot fi diseminate, ura este contagioasa si astfel raul poate deveni fizic: exemplul cel mai bun pare, evident, Holocaustul. Un asemenea argument este gresit pentru simplul fapt ca face o confuzie intre un drept fundamental si posibilele sale consecinte negative in cazuri extreme. Sa nu uitam ca nu exista drepturi absolute. Libertatea de miscare, de pilda, e considerata un drept in cadrul oricarei democratii liberale; totusi, acest drept poate fi ingradit in diverse cazuri – cum ar fi de pilda catastrofe naturale, epidemii, si asa mai departe. De asemenea, aceeasi libertate de miscare care sta la baza cetateniei europene este un drept in masura in care nu este exercitat de prea multi oameni (!): de pilda, dreptul romanilor de a calatori, ca cetateni europeni, in tarile UE poate fi legitim suspendat daca 90% din populatie, printr-o miscare spontana, s-ar hotari sa emigreze in Luxemburg, de pilda (motivele morale si legale tin de apararea capacitatii tarii de destinatie de a mentine justitia sociala, ordinea publica, etc.). In aceeasi maniera, dreptul la libera exprimare poate fi confruntat cu o limita: atunci cind aceasta limita ameninta sa fie depasita, el poate fi suspendat temporar. Insa ‘the burden of proof’ este in terenul celor care vor sa il limiteze. Nu eu, sustinator al libertatii de expresie, trebuie sa demonstrez de ce ea trebuuie mentinuta si trebuie sa fie neingradita: dimpotriva, intrucit e vorba de un drept fundamental, cei care vor sa limiteze acest drept sint chemati sa demonstreze de ce trebuie limitat – altfel spus, sa arate cind o asemenea limita a fost atinsa. Deocamdata, in ultimii 60 de ani in Europa niciodata nu s-a atins aceasta limita: chiar in Romania si Franta, tari in care liderii extremisti Corneliu Vadim Tudor si Jean Marie Le Penn au ajuns in turul doi al alegerilor prezidentiale, de fiecare data sistemul democratic s-a dovedit destul de puternic pentru a nu atinge limita de care vorbesc. La fel in Austria, unde desi liderul extremist Jorg Haider si partidul sau au facut parte din coalitia de guvernamint in anul 2000, nici o politica ‘extremista’ nu a putut fi pusa in practica – inca o data, sistemul s-a dovedit destul de sanatos! Ca atare, nici acest al doilea argument impotriva libertatii de expresie nu poate fi sustinut. Cit timp hate-speech-ul nu atinge o limita a practicarii sale el este un drept, oricit de multi oameni s-ar simti ofensati.

Si totusi, in pofida acestor evidente, ne aflam in fata unor tot mai mari limite impuse libertatii de expresie. Ingrijorarea mea privind viitorul dreptului la libera constiinta si libera exprimare a opiniei nu este nefundamentata. Ipocrizia corectitudinii politice ne impinge catre un sistem absolutist si abuziv, unde ‘libertatea de expresie’ devine, contra lui Larry Flint, ‘freedom of the though we love’. Cu alte cuvinte oricine are dreptul sa spuna orice atita timp cit ne place noua – nu si ceea ce ne displace.

Un bun studiu de caz este ipocrizia feminista si cea ‘gender’. Cind am fost primit la o universitate americana din Budapesta, am fost obligat sa semnez o declaratie conform careia ma angajam sa nu am atitudini sau discursuri rasiste, xenofobe, in general – ‘hate speech’. Asta era politica universitatii, o acceptai – erai primit; nu o acceptai – nu erai primit, sau erai dat afara ulterior. Numai ca in curind aveam sa aflu ca nu totul se masoara cu aceleasi ustensile. Existau evident diferente: elementele cretinoide din Departamentul de Gender puteau foarte bine sa foloseasca hate speech-ul, un discurs anti-masculin, sa spuna ca barbatii sint asa si pe dincolo, sa celebreze operele de arta in care prin fata penisurilor se miscau lasciv foarfece sau penisurile insele erau spinzurate de pereti. Nimeni, insa, nu avea dreptul sa sustina un discurs ‘masculinist’, sa spinzure vaginuri, sa spuna ce naspa e femeia si ce slaba e ea. Ca atare, un tip de hate speech (al feministelor) este aprobat ca politica oficiala; tipul echivalent de hate-speech (masculin, sa spunem) este pur si simplu interzis, iar practicarea lui te putea da afara din universitate. Argumentele istorice privind asuprirea sint, evident, nesustenabile. Nu e un lucru nou, desigur, si am putea continua cu multe exemple: si in Franta a fi de stinga e considerat de la sine inteles; a te declara de dreapta iti inchide clar orice posibilitate de acces in universitati.

Ipocrizia se poate observa insa foarte usor atunci cind avem de a face si cu alte discursuri care nu le plac feministelor, deci nu numai cu discursul masculin: in acest caz, din senin, feministele uita ca discursul nu le poate rani doar pe ele. Un alt tip de discurs al urii este indreptat impotriva diverselor religii. Scandalul caricaturilor din ziarele daneze tocmai asta a subliniat: poti rani prin discurs, iar comunitatea musulmana a cerut dreptul de a nu fi ‘ranita’ – asa cum si feministele si alte grupuri gender cer dreptul de a nu fi ‘ranite’. Totusi, a vazut cineva vreo feminista aparind acelasi drept pe care il invoca respectiva comunitate musulmana? Evident ca nu; dimpotriva! Pe noi nimeni nu are voie sa ne raneasca! Pe altii, da! Ipocrizia e la ea acasa, carevasazica. Din nou, impotriva lui Flint, ‘freedom of though is freedom of the thought we love’.

Imi e teama ca spre o astfel de societate ne indreptam, si imi e teama ca ea nu va fi cu nimic mai libera decit sistemul comunist din care am iesit in urma cu 20 de ani. Nu cred intr-o societate in care libertatea constiintei si cea a expresiei se rezuma la libertatea gindului care ne place noua. Singura societate in care cred este aceea in care oamenii nu se pun de acord cu ceea ce cred si spun – dar apara pina la moarte dreptul fiecaruia de a o spune. Pun punct acestui post prea lung, cu o adinca reverenta in fata memoriei lui Voltaire.

Pro si contra: „noua revolutie culturala”

with 8 comments

Incepem astazi un nou experiment pe blog: autorii sai vor prelua o tema si o vor dezbate, aducind argumente „pro” si „contra”. Pentru astazi, am ales articolul domnului Andrei Plesu, publicat in Adevarul: O noua revolutie culturala? „Pro” a scris Andruska, „impotriva” s-a pronuntat Arankas. Enjoy!

Andruska: pro

Inainte sa spun de ce sint de accord cu domnul Andrei Plesu, voi incepe cu o delimitare. Nu cred ca “inflatia” de proiecte privind “drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism…” este un lucru surprinzator, si cu atit mai putin unul revolutionar. Ca europeni raminem, totusi, socratici: ii amintesc autorului ca filosofia nu este tocmai un exercitiu inchis in sine; de la greci am invatat ca ea trebuie sa raspunda in primul rind problemelor practice, actuale, care chiar ne framinta ziua si nu ne lasa sa dormim noaptea. Socrate se intreba, printre altele, care sint calitatile unui bun cetatean si cum ar trebui organizat statul perfect – exact aceeasi intrebare pe care ne-o punem si noi astazi, mai ales in contextul fascinant al integrarii europene. Daca tinerii cercetatori se intereseaza tot mai mult de drepturile omului, de feminism, de ecologie, de integrare europeana, de cetatenie sau imigratie este tocmai pentru ca problemele respective sint urgente, si cu totii asteptam un raspuns. Filosofia este chemata astazi, mai mult decit oricind, sa ofere macar tentative ale unor solutii. A lasa asemenea subiecte exclusiv in voia tehnicienilor mi se pare profund gresit. “Inflatia” de care vorbeste domnul Plesu nu este, in acest context, decit un rezultat al inflatiei problemelor care ne apasa – mare parte din ele nefiind create de noi, dar asteptind, moral incorect, o rezolvare din partea noastra. Asa stind lucrurile, vad plingerea domnului Plesu incadrindu-se intr-un anti-socratism pe care il resping.

Pe de alta parte, sint de acord ca trecem prin inima unei “noi revolutii culturale”, o miscare pe care nu o pot valoriza decit in negativ. Cum domnul Plesu bine observa, factorii ei modelatori sint de natura economica: tinarul cercetator e nevoit sa faca un proiect care poate atrage fonduri, ori poate fi acceptat intr-un program doctoral la o universitate prestigioasa, ori poate asigura nu doar un job bun, ci o paleta destul de larga a ofertelor de angajare, pentru a avea spatele asigurat in cazul nefericit al unui esec in mediul academic. Nimic straniu pina aici. Insa proiectele viabile in sensurile mentionate sint dictate de politici ideologice foarte clar definite. In domeniile umaniste trendul este unilateral: dinspre comprehensiv spre analitic, dintre interpretare spre descriptie, dinspre metode calitative spre metode cantitative. In Statele Unite, de pilda, nu ai nici o sansa sa publici un articol intr-o revista peer-review de stiinte politice daca nu folosesti in articolul tau metode cantitative. Proiectele si articolele devin tot mai standardizate, in detrimentul imaginatiei si a creativitatii; intrebarea de care mi s-a facut greata la CEU era: “si care iti este argumentul?” Dar eu poate nu aveam un argument, poate voiam sa dezvalui o stare de fapt! Intrebarea pe care o aud invariabil la EUI este: “si care iti e variabila independenta, care cea dependenta?” Dar poate nu vreau sa folosesc asemenea tip de explicatie, poate doresc sa ofer un argument!

Standardizarea merge insa mina in mina cu mainstream-ul. Proiectul tau trebuie nu doar sa fie unul standard (indiferent de ce aduce nou, fapt absolut secundar!). El trebuie sa fie si mainstream: chiar in cadrul aceluiasi domeniu, teoria democratiei de pilda, e mult mai intelept sa-l urmezi pe Thomas Christiano decit pe Hardt si Negri. O teza pe o tema care nu este “mainstream” va intimpina dificultati in a-ti oferi mai tirziu argumentul pentru un job bun.

O ultima problema o constituie specializarea tot mai ingusta: deja pe feliuta ta de cercetare, care face parte dintr-un sub-domeniu al unui alt sub-domeniu, s-a scris enorm. Muncesti de dimineata pina seara, si este dificil sa fii tot timpul la curent cu ce se intimpla. Ca atare, asistam, in cadrul acestei adevarate noi revolutii culturale, la un proces de idiotizare intelectuala. Am colegi la stiinte politice care iti vor povesti o zi intreaga despre procentul de democratie existent in Franta si despre modul in care el poate fi cuantificat; daca ii intrebi insa despre tensiunea dintre principiile liberalismului si ale democratiei, se uita la tine ciudat. Daca aduci in discutie, in inima Florentei, pe Machiavelli – se crucesc. Cind ii intrebi daca valorizeaza pozitiv sau negativ modul in care conduce Berlusconi guvernul, raspunsul invariabil este ca nu sint interesati de aspectele normative. Iar daca vrei sa duci discutia dinspre domeniul stiintific spre film, fotografie, sau muzica sint total pierduti si te considera un freak. Personal, ma gindesc cit de fascinat as fi fost sa ii ascult pe Eliade, Cioran si Sebastian la dialogurile Criterion-ului; cit de interesat am fost sa ii ascult pe Afloroaei la Iasi, pe Kis la Budapesta si pe Bauböck la Florenta; si cit de plictisit voi fi sa ii ascult, in viitor, pe bunii mei colegi.

Sa recapitulam: de la comprehensiv la analitic; standardizarea proiectelor; obsesia “mainstream”-ului; si ingustarea intelectuala: toate acestea sint doar citeva aspecte ale noii revolutii culturale pe care domnul Plesu o observa perfect. Sa acceptam ca am identificat corect problema: care este solutia? Personal, nu vad decit una singura: oamenii cu punga plina si cu dare de mina trebuie convinsi sa sustina si tipul de cercetare de care vorbeste domnul Plesu. Ma refer, evident, nu la o biata bursa de un an, ci la universitati private care sa ofere joburi pe termen lung si salarii atractive pentru o teza pe Nietzsche, Gadamer  sau Kierkegaard. Aici intervine rolul diplomatului Plesu. Daca nu va incerca sa faca acest lucru, atunci consider ca plingerea domniei sale nu poate friza decit ipocrizia.

Poate s-or fi citit carti la lumina luminarii, intr-o cabana la Paltinis, domnule Plesu. Dar cultura mare, cea pe care o admiram astazi la italieni, francezi sau germani s-a facut la lumina candelabrelor, in palate de vis, in centre culturale urbane. Este decizia dumneavoastra daca doriti sa oferiti tipului de cultura pe care il sustineti candelabrele si palatele necesare – sau daca va multumiti sa ii deplingeti lenta disparitie, la lumina luminarii unui prohod jenant.

Arankas: contra

Andrei Plesu se intreaba cum s-a ajuns la pierderea “apetitului cultural” de catre tanara generatie de aplicanti la NEC. Domnia sa presupune ca noi nu mai “frisonam” cand citim Shakespeare sau Nietzsche, ca ne-am fi pierdut fiorul pentru “cultura autentica, de buna traditie europeana” si ca toata aceasta orientare pragmatica spre topicuri “hot” (gen drepturile omului, condamnarea comunismului, integrare europeana, minoritati, societate civila, feminism, probleme ecologice etc.) ar fi ingrijoratoare. Intrebarea mea este insa, “pentru cine este ingrijoratoare aceasta invazie masiva si agresiva de noutate?” Pentru cei cativa “filosofi de profesie” (atat de „cativa” incat ii numeri pe degete) care stau bine merci in turnul lor de fildes (tapat cu editiile de lux Kant, Hegel si Nietzsche), discutand la o cafea cu imaginea lor din oglinda de la baie despre Siegfried (bolidul metafizic BMW seria 3) si apoi sovaind dramatic pentru ca nu stiu ce gel de dus sa aleaga dintre mirosurile de ghimbir, ceai verde si lavanda de la Roger & Gallet?

Sau poate tinerii cercetatori (scuzati, “vietatea multicefala”, in limbajul onorabilului domn Plesu), palizi de foame si cu restante la plata caldurii pe ianuarie si februarie, ar trebui ca in numele asa-zisei “culturi autentice” sa nu-si risipeasca pretiosul timp dedicat cugetarii asupra “fiintei ca fiinta” (la lumina lumanarii fireste… ca sa respecte sfatul lui Noica!), cu incercari de a se “inregimenta” in temele actuale pe care finantatorii de oriunde le crediteaza (pentru ca au motive intemeiate sa le crediteze). Nu! Ei trebuie sa ramana “ceea ce au fost – romantici” (ca sa-l citez si pe neica Eminescu, acest depozitar al “culturii autentice si de buna traditie europeana”). Ei trebuie sa ramana cu burta goala dar cu “trairea candida cand se intreaba ‘ce este timpul’ ” (ca vorba aia “filosofica”, “mai fundamentala” este intrebarea “ce este timpul” – in toate variantele si scenariile: cascada, havuz si fluviu – decat statisticile despre violenta sexuala din Caucaz!)

Cat despre specialistii in Nietzsche care se re-orienteaza catre “reconciliere in discursul public” (ce infamie, domnule!)  am numai cuvinte de lauda. Bine ca s-au putut re-orienta si, poate cu putin noroc, vor putea si pune umarul la “reconcilierea” cu pricina (oricum ar fi, este preferabil decat sa stea acasa someri dupa ce cu doi ani in urma si-au luat doctoratul cu summa cum laude pe o teza cu titlul “ Conceptul de timp la Nietzsche”). Eh… si ar mai fi de spus ca, da, domnule Plesu, “frisonez” in continuare cand citesc Shakespeare, Nietzsche sau Baudelaire dar din cand in cand mai trebuie si sa iau cate un paracetamol ca nu pot sa traiesc intr-un frison continuu. Un “intelectual cu insemnele provocatoare ale unei bogate diversificari formative” (atat de pretuit de Plesu) se va chinui cum poate el mai bine sa interpreteze, filosofeze despre lume… dar asta nu este de ajuns (mai trebuie si sa faca ceva concret ca sa o schimbe). Daca reuseste sa o schimbe (chiar si folosindu-se de “retorica la moda”), eu cred ca ar fi un mare castig (nu va mai interesa pe nimeni “coeficientul de previzibil, redundanta si platitudine al acestor proiecte).

Written by Andrei Stavilă

Martie 10, 2010 at 9:59 pm

Gasit “Strada Privata”. Nu-mi trebuie nici o recompensa.

with 10 comments

Am vazut de curand un film (“Breaking and Entering”) pe care nu il recomand neaparat decat daca nu aveti altul la indemana (asta nu vrea sa spuna ca este un film prost, ci doar ca putea fi facut ceva mai bine pe ici pe colo “prin punctele esentiale”). Una peste alta,  un schimb de replici mi-a ramas in minte si le repet si aici (desi nu mentionez numele exact al personajelor ca sa para mai Beckettian ):

“Personaj 1 (cel gras, “moral” si intelept, trecut prin viata etc): Ce ai mai facut tu cat timp nu ai fost la scoala? Inapoi la furtisaguri si la sterpelit? Vezi tu, lucrurile nu sunt doar lucruri. Lucrurile sunt mereu lucrurile cuiva. Masina e masina lui Jack pentru ca a muncit pentru ea. Haina ta Prada, e haina Prada a amicului Kevin (inainte a fost a lui). Pot sa vad cum iti ticaie rotitele in cap. Haina lui Prada a apartinut domnului Prada.

Personaj 2 (cincisprezece ani, refugiat din Serbia  cu tatal mort (impuscat), cu mama croitoreasa):  dar inainte de asta?

Personaj 1: Inainte de ce?

Personaj 2: Inainte de a fi a domnului Prada a apartinut femeii care a facut-o fiindca mama face asta… face haine pentru alti oameni, munceste ca un rob pentru alti oameni. Sau cum este atunci cand prizonierii fac trenuri? Ale cui sunt trenurile?”

Ne-am mutat intr-un orasel mic, mic  in care mai mult de 90 la suta dintre cladiri sunt case particulare elegante, confortabile, departe de zgomotul turistilor din Florenta  dar destul de aproape in cazul in care chiar simti nevoia sa faci o baie de multime. Noi suntem printre putinii care stau la bloc.  E liniste si pace si mult verde (iar dealurile Toscanei ne inconjoara din toate directiile). Oamenii din oras se cunosc toti intre ei si nu am auzit de vreo spargere, furt sau altele de genul. In aceasta „oaza de liniste” imi scot eu cainele la plimbare. Intr-o zi dau peste o strada „interzisa”. Asa ca trebuie sa o ocolesc. Este o strada privata.

[click pe fotografii pentru a le mari]

O  strada nu este doar o strada (cum credeam eu) ci este strada cuiva, la fel cum „masina este masina  lui Jack”. Nu ma deranjeaza ca ocolesc, dimpotriva, ma bucur ca merg fara masina (stiti ca mersul pe jos ca si baile „fac piciorul mic” ! ) insa ceea ce nu inteleg este tocmai conceptul de strada privata. Inteleg  ca e interzis sa intri in piscina privata a omului; sa te asezi la masa lui din sufragerie si sa-i cauti prin frigider; sa ii iei masina pana la primul supermarket dar sa nu treci pe o strada? Inteleg ca sunt o multime de lucruri ale cuiva asa cum casa mea e casa mea; masina mea e masina mea; periuta mea de dinti e a mea; cana mea de ceai e a mea; betisoarele cu care ma curat in urechi sunt ale mele (ca sa nu mai vorbesc despre batista de sters nasul care cu siguranta este un obiect de uz strict personal!). Dar what on earth e aia „strada privata”, „sat privat”, „oras privat”, „tara privata”? De ce intr-un orasel atat de mic si safe (unde toti se cunosc si se saluta pe strada, la brutarie si la carciuma) ai nevoie de o strada privata si sa interzici accesul pe ea ?  Care e rostul (in afara de dorinta de achizitiona orice se poate achizitiona)?

Written by arankas

Martie 9, 2010 at 12:54 pm