Interactiuni

Archive for the ‘Toma cu sopirla’ Category

Vara vrajbei noastre

with 2 comments

Nu stiu cind si cum am ajuns aici. De fapt, probabil totul a inceput atunci cind s-a schimbat majoritatea parlamentara iar guvernarea a fost preluata de fosta opozitie. E o explicatie plauzibila, dar seaca. Ne spune ‘cind’, dar nu si ‘cum’. Chestiunea este, cred, una mult mai profunda. In aceste zile (din pacate ar trebui sa spun: ‘in aceste luni’), majoritatea cunoscutilor mei s-a impartit in doua tabere: in ‘uselisti’ si in ‘basisti’. Nu ar fi ceva neobisnuit, daca nu ar exista aceasta ura crunta intre combatanti. O ura cum nu am mai vazut sa nasca interesul politic inca din iunie 1990. Atunci, ziarele vuiau despre cazuri in care familii intregi se desparteau din cauza partizanatelor politice. Acum nu am ajuns chiar acolo. Nu inca.

Nu blamez, spre deosebire de altii, clasa politica pentru aceasta ura de proportii colosale. Nu politicienii ne-au adus aici, din nefericire sintem singurii vinovati pentru ura in care colcaim. Uneori simt atractia nedemocratica fata de sentimentul avut atunci, in 1996, cind o larga majoritate a trimis comunistii la culcare. Aveam 18 ani, imi cumparesem din timp sampania, am deschis-o si am ciocnit paharul cu bunicii mei, apoi am iesit pe strada. In afara citorva nemernici de virsta mijlocie, bunici si nepoti am fost trup si suflet alaturi de ‘victoria democratiei’. Nu imi amintesc nici macar un singur amic sa fi avut atunci alta parere. Eram o singura voce, un singur trup. Atunci cistigaseram: cistigaseram ‘noi’. Si ‘noi’ eram toti.

Cum s-au schimbat atit de radical lucrurile, nu pot sa-mi explic. Cauzele sint atit de multe, incit nici nu merita sa numesc una fara a face o defavoare alteia. Pur si simplu, noi ne-am schimbat. Acum nu mai iesim in strada cu o sticla de sampanie, ci ne anuntam bucuria pe Facebook. Mai rau, acum nu mai sintem ‘noi toti’: acum ne-am impartit in doua tabere si ne injuram. Personal am ales o cale care mi s-a parut mai buna: echidistanta moderata, intrerupta de partizanate minimale bazate pe alegeri clare, concretizate intr-un vot pro sau contra, si atit. Dezastrul alegerii mele nu s-a lasat asteptat.

Cind am sustinut fara rezerve sentinta in cazul lui Nastase, un amic pe Facebook (si nu doar un simplu cunoscut, din nefericire) m-a acuzat pe fata ca as fi ‘basist’. Am ramas uimit, si am lasat discutia balta – nu numai pentru ca nu am inteles o asemenea catalogare, dar si pentru ca am ramas cu un gust amar: omul asta nu ma va mai considera la fel de acum incolo, probabil ceva intre noi s-a rupt iremediabil. Mai tirziu, cind am sustinut fara rezerve referendumul impotriva lui Basescu, am fost acuzat de amici ca sint ‘uselist’. Am incercat sa explic de ce nu sint sub nici o forma ‘uselist’, dar m-am ales cu etichete trimitind la maladii psihice. Mai mult, mi s-au sugerat in mod prietenos chiar si bolile de care as putea suferi. Cel care a spus asta era un necunoscut pentru mine. Prietenul meu, pe al carui ‘wall’ am fost astfel injurat, a preferat sa nu ejecteze imediat respectivul din lista sa. Nici macar un avertisment nu a fost dat. Ne urim in mod direct, e vara vrajbei noastre si trecutul care ne leaga e doar trecut, da-l dracului.

Tot acest prieten al meu (caci imi este prieten, chiar daca nu l-am vazut de mult timp din cauza distantei, si tin la el nu mai putin decit tineam cind ne vedeam) mi-a spus, textual, ca echidistanta mea nu valoreaza nimic: ‘nu pledez pentru echidistanta. A juca rolul echidistantului intr-o perioada de criza este, din punctul meu de vedere, blamabil. Indica raul! Cu probe, fapte, argumente. Si, da, daca asta inseamna sa aperi o tabara fa si asta’. Inteleg, deci, ca in perioadele de criza ori esti partizan (intelegind prin asta partizanul ‘binelui’ asa cum il vede o anumita tabara), ori esti ‘blamabil’, ca sustinator al ‘raului’. Pentru ca sint (sau incerc sa fiu) echidistant, prietenul meu ma considera un reprezentant al raului.

Sintem in plin razboi in aceasta vara a vrajbei noastre. Mai mult, daca incerci sa pastrezi o minima echidistanta si critici cu argumente si o tabara, si alta, atunci te supui tirului ambelor tabere: esti cel mai rau, pentru ca nu esti cu nimeni. Iar cind totusi am hotarit sa votez, din motive pur personale, mi s-a aruncat in fata faptul ca votul meu nu conteaza, ca am votat intr-un referendum ilegal. Deci nici decizia democratica a masei alegatorilor nu conteaza, ca nu trebuiau dracului intrebati. De ce ar fi alegatorii intrebati! Si de ce sa suspendam un presedinte pe care majoritatea alegatorilor nu-l mai vor! Bine ca au stat alegatorii nostrii acasa, ce buna chichita legala am gasit, iata cum am cistigat!

Cel mai rau este ca o asemenea situatie va continua. In cazul in care Curtea Constitutionala va invalida referendumul, ne asteapta doi ani nu doar de lupte politice, ci si de ura continua, o ura afisata peste tot, de la intilniri pina la retelele de socializare. Nu stiu si imi e teama de cum vom iesi din aceasta perioada. Vom putrezi cu siguranta mai mult decit am putrezit. Ne vom insingura mai mult decit ne-am insingurat. Si nici macar nu vom intelege cum am ajuns intr-un asemenea stadiu.

Eu unul nu vreau sa ajung acolo. Imi iubesc prietenii. Si imi iubesc sanatatea mentala care mi-a mai ramas.

Written by Andrei Stavilă

august 4, 2012 at 11:30 am

A murit Bartolomeu Anania!

with 3 comments

Omul nu era un sfint, dimpotriva. Se pare ca a avut afinitati legionare – ceea ce i-a si adus vreo sase ani de inchisoare in perioada comunista. Si totusi, in pofida anilor petrecuti la Aiud, a fost acuzat de colaborare cu Securitatea. Nici una din aceste perioade ale vietii sale nu au fost clarificate pina acum de catre surse independente, fara a lasa loc indoielii.

Nici un om modern nu era. Opiniile sale in privinta legaturii intime dintre Stat si Biserica Ortodoxa (plus propunerea explicita de a introduce locuri speciale in Parlament pentru cei 27 de membri ai Sinodului BOR) m-au enervat de multe ori. Dar l-am apreciat cind si-a schimbat diametral opinia si si-a impus in Sinod ideea ca preotii trebuie sa aleaga intre Biserica si politica. Insa iarasi, m-a enervat opozitia lui fata de abrogarea articolului 200 privind incriminarea homosexualitatii.

Si totusi, vreau sa spun ca Bartolomeu Anania a fost mai mult decit atit. A fost un intelectual in sinul BOR, si – iertata-mi fie indrazneala! – unul dintre putinii intelectuali adevarati pe care ii mai poti gasi astazi pe acolo. A fost omul pe care sentimental l-as fi dorit in fruntea BOR, desi rational stiam ca Daniel e un manager mai bun si cu o minte mai deschisa. A fost omul despre care nu stiam foarte mare lucru, pina ce acum doi ani, primind cadou de Craciun Memoriile sale, am fost fascinat de scriitura lui. Dumnezeu sa-l ierte!

Nu vreau sa termin postul de fata fara a adresa un ‘Chapeau!’ lui Vaisamar.

Un fragment esential dintr-un dialog fascinant. Merita sa ascultati 9 minute:

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 31, 2011 at 10:35 pm

Politice, de Coşbuc. George Coşbuc

with 4 comments

Poezia ‘Noi vrem pamint’, de George Cosbuc, este o creatie subversiva: in fapt, ea ascunde ‘in nuce’ principiul director al fiecarui curent ideologic din filosofia politica actuala:

Comunistii, impotriva capitalistilor:

‘Flamand si gol, far-adapost,
Mi-ai pus pe umeri cat ai vrut,
Si m-ai scuipat si m-ai batut
Si cane eu ti-am fost!’

Feministele, impotriva barbatilor:

‘Ciocoi pribeag, adus de vant,
De ai cu iadul legamant
Sa-ti fim toti cani, loveste-n noi!
Rabdam poveri, rabdam nevoi
Si ham de cai, si jug de boi;
Dar vrem pamant!’

Libertarienii, impotriva statului social:

‘O coaja de malai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci,
Baietii tu-n razboi ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Injuri ca-avem noi drag si sfant;
Nici mila n-ai, nici crezamant!
Flamanzi copiii-n drum ne mor
Si ne sfarsim de mila lor
Dar toate le-am trai usor
De-ar fi pamant!’

Crestinii impotriva ateilor:

‘De-avem un cimitir in sat,
Ni-l faceti lan, noi boi in jug,
Si-n urma lacomului plug
Ies oase, si-i pacat!
Sunt oase dintr-al nostru os;’

Teoreticienii contractului social:

‘Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos
Din case goi, in ger si-n vant,
Ne-ati scos si mortii din mormant;
O, pentru morti si-al lor prinos
Noi vrem pamant!’

Muncitorii temporari (‘temporary workers’) impotriva cosmopolitanilor:

‘Si-am vrea si noi, si noi sa stim
Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Ca nu-si vor bate-ai vostri joc
De noi, daca murim.
Orfani si cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea sa planga pe-un mormant,
Ei n-or sti-n care sunt zacem,
Caci nici pentr-un mormant n-avem
Pamant – si noi crestini suntem!
Si vrem pamant!’

Musulmanii impotriva elvetienilor, care le-au interzis dreptul de a construi minarete:

‘N-avem nici vreme de-nchinat,
Caci vremea ni-e in mani la voi;
Avem un suflet inca-n noi
Si parca l-ati uitat!’

Teoreticienii drepturilor animalelor, luind apararea cailor de povara:

‘Ati pus cu totii juramant
Sa n-avem drepturi si cuvant;
Batai si chinuri, cand tipam,
Obezi si lant, cand ne miscam,
Si plumb, cand istoviti strigam
Ca vrem pamant!’

Nationalistii impotriva imigrantilor:

‘Voi ce-aveti ingropat aici?
Voi grau? Dar noi stramosi si tati,
Noi mame, si surori si frati!
In laturi, venetici!
Pamantul nostru-i scump si sfant,
Ca el ni-e leagan si mormant;
Cu sange cald l-am aparat,
Si cate ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am varsat
Noi vrem pamant!’

Conationalii impotriva lui Sarkozy:

‘N-avem puteri si chip de-acum
Sa mai traim cersind mereu,
Ca prea ne schingiuiesc cum vreu
Stapani luati din drum!’

Imigrantii impotriva nationalistilor:

‘Sa nu dea Dumnezeu cel sfant
Sa vrem noi sange, nu pamant!
Cand nu vom mai putea rabda,
Cand foamea ne va rascula,
Hristosi sa fiti, nu veti scapa
Nici in mormant’

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 22, 2011 at 11:47 pm

nuit

with 2 comments

 

 

Written by Andrei Stavilă

octombrie 24, 2010 at 1:05 am

Publicat în Insomii, Toma cu sopirla

Tagged with

Fragment

leave a comment »

Moderate by nature and brought up strictly by his father and elder borther, Mihailo had smoked little before; but from that time on he smoked constantly and passionately. He discovered that this permanent little flame before his eyes was a blessing and that the same purple smoke which tickles the eyes and the throat made it possible for a man to shed a tear without weeping, and, in exhaling the smoke, to sigh without sighing. So this flame shone before his eyes or burned between his fingers for many years to come. The smoke, always the same and yet forever varied, helped prevent his thoughts from reverting to what he feared most, and in exceptionally tranquil hours guided him into a state of complete oblivion and forgetfulness; it fed him, like bread, and comforted him, like a friend. At night he would dream about smoking as others dream of encounters with those they love. But when his dreams turned into nightmares and he thought he saw Krsto’s body or Krstinitsa’s eyes, he would awaken with a cry, seize tobacco as one would a pistol, or as those who do not sleep alone would seise somebody’s hand. And as soon as the flint had ignited in the dark, and the tobacco had caught the sparks, he would relax and with the invisible smoke he would blow away the burden from his agitated mind.

Ivo Andric, The Vizier’s Elephant. Three novellas. Chicago: Gateway, 1970, 83-84.

Written by Caprescu

septembrie 17, 2010 at 9:59 pm

Publicat în Insomii

Tagged with ,

A murit Ismail…

with one comment

Written by Andrei Stavilă

mai 26, 2010 at 3:14 pm

Publicat în Insomii

Tagged with , ,

Singuratatea de DUPA

with 3 comments

Motto:

Si il chemam sa vina cu mama de Craciun
Si asa incepea anul si anul era bun
Si-l asteptam de Pasti si atunci era frumos
Vedea crescand nepotii mari si era bucuros
Si parca era vis ca tot se repeta
La fel se ducea anul, la fel anul venea
Cand s-a-mplinit sorocul sa vina de Craciun
Atunci m-a chemat el sa-l duc pe cel din urma drum
(Timpuri Noi – Tata)

Cu ideea mortii unei persoane dragi te impaci. Oricit ar fi de greu – si pare imposibil la inceput – asa sintem facuti, sa gasim in interiorul nostru un resort care ne propulseaza inainte – teferi sau putin mai betegi, nu importa! Mergem pe fast forward, este un drum inscris in genele noastre, in adaptarea la mediu, in legile evolutiei, daca vreti. Ceva mai dificil pare insa sentimentul rupturii radicale de tine insuti, pe care il resimti de fiecare data cind te trezesti si in fiecare clipa inainte sa adormi. Omul plecat a luat cu el o buna bucata din tine, si atunci te simti nu atit mai diminuat, cit mai singur – chiar in propria-ti companie, esti mai singur decit erai inainte.

Inca si mai dificil este gindul iminentei mortii altor persoane dragi. Nu poti alunga ideea, oricit te-ai lupta cu ea: ii vezi batrini, tot mai batrini si mai singuri, adaugind inca un an pe umerii si asa destul de slabi si te intrebi – cit vor mai putea? Acum, cind il vad pe omul asta, nu este oare pentru ultima data? Cum poti sa duci cu tine obsesia asta zilnica dar sa ramii in acelasi timp sanatos la cap? Si o noua singuratate te apasa, una mai mare, suprapusa peste cea veche: singuratatea retrospectiva nascuta de moartea omului drag se intilneste cu singuratatea anticipativa a mortii altei persoane iubite. Si in felul asta te insingurezi, te instrainezi de tine insuti inainte de a-ti deveni propriu-zis strain. Si atunci, rupt de tine, intelegi ca nu este nici un paradox in a refuza moartea persoanelor iubite si a-ti accepta propria moarte. E o relatie ce tine de consecinta logica: ceilalti au plecat luind cu ei bucati mari din tine. Cind ai ramas tu fara tine, moartea – de data asta, moartea ta! – chiar nu mai pare ceva de speriat; departe de a fi obiectul refuzului, devine o izbavire dupa care tinjesti…

***

Astazi se implinesc trei ani de la moartea lui. Din intimplare, tot azi dau peste cuvintele tulburatoare ale lui Mircea Albulescu. Redau mai jos un citat:

Care sunt tristeţile dv.?
Cea mai mare tristeţe a mea este singurătatea. Ea, soţia mea, a murit acum doi ani. A fost foarte greu de suportat. După moartea ei, am aruncat casa pe geam, nu a mai rămas nimic, dar chiar nimic din mobilierul vechi. Am fost împreună 55 de ani, unde mă întorceam era un lucru de-al ei, se crease o dependenţă între noi. În ultimii ani, a avut o înfiorătoare suferinţă, stătea pe un pat şi devenise un cadavru viu. Aveam o femeie, care venea şi făcea treabă 8-10 ore pe zi, celelalte ore, până la 24, erau însă ale mele.  Pune ploscă, ia ploscă… Începusem să fiu ea, somatic, se produsese o osmoză. După moartea ei, am chemat un designer şi i-am spus: „Ajută-mă să nu mai fie!”. Am spart uşi, am dărâmat pereţi, am făcut alţi pereţi, alt birou. Am proiectat o oglindă mobilă, care se mişcă dintr-o parte în alta, într-un perete. Oglinda e invenţia mea.  Am dat şi cărţile, le-am păstrat doar pe ale mele şi volumele de specialitate. Poveştile altora nu le-am păstrat, îmi ajung poveştile mele, chiar dacă sunt vesel, sau dacă vreau să plâng sunt eu cu mine însumi, râd de mine, sau mă plâng pe mine.

Declaraţi că „o femeie mai poţi găsi, dar o soţie, mai greu”.
Cu o soţie ajungi într-un soi de relaţie, în care eu am ajuns cu soţia mea. Nu pe toţi ne iubeşte Dumnezeu atât de tare, încât să ne ia fulgerător de aici. Pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu cel mai tare, pentru restul e suferinţă. Totuşi, ce vină are omul de lângă tine, care se chinuie  atâta şi atâta alături de cel bolnav?

Si o ultima melodie

Written by Andrei Stavilă

octombrie 4, 2009 at 6:41 pm

The Ping-Pong Club

with one comment

And then, before it all began again, there was a club. A Ping-Pong Club, as it was called, and it did not show up on Google (perhaps not until now, with reference to the H. city) and few locals actually knew where it was, but most of the young people had at least heard of it. The club, so that you know, is open only during summers, only on Wednesday nights, and only from 10 p.m. to 2 a.m. And yes, the most important thing to mention is that the club is only for friends, and sometimes for friends of friends. The password that you need to know – “J. ist dorf” – may be useless, as the real trial is to get there, to find your way, not very far from the city center, but in a semi-industrial zone, where hundreds of metal gates make it difficult to recognize the right gate, to know which parking lot to enter. As you go in, the barbed wire above your head, you see trucks lined up, and a few dozen bikes around the corner in front of a shabby house – this is your club. If you ever imagined that when you grow older, you’d have your own publishing house, your own bookshop, and bar, and movie theater, and university (did I forget anything from our dreams? A kindergarten in the backyard perhaps?), then this ping-pong club is part of our alternative bohemian dreams. This is the kind of club where the familiar becomes unfamiliar. At the beginning, the new comer takes baby steps into a large and colorful living room, as if entering the strange story written by Poe (the one with the red mask), and finding there as bartender the little man from Lynch’s movie. After half an hour, holding green Jever bottles in their hands, the newly arrived group of friends closely sitting together looks around and wonders “What’s the catch?”. The toilet – with flower bouquets in front of the mirror and hand creams for everyone’s use – makes you feel as if you’re an intruder into someone’s house who’s been so kind to leave the door open for you, but who’s never going to introduce herself to the guests. She simply enjoys having friends and half-strangers in her home-club, playing the “who’s who” game from a distance. And what’s left of the last open night in the Ping-Pong Club? A refreshing and lingering feeling of in-between-ness of a different sort than the one experienced in airports, transvestite clubs, subways, and other city places. It’s as simple and mysterious as that.

Written by Caprescu

septembrie 15, 2009 at 3:04 pm

Patapievici, despre discursul ofensator

with 7 comments

Lupta impotriva unei noi forme de cenzura:

„Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgmental‘‘ este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit, iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata. Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie atunci sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual. Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism. Totul trebuie sa poata fi supus criticii, inclusiv convingerile noastre cele mai scumpe. Iar acest lucru, recunosc, este ofensator. Dar e pretul pe care trebuie sa-l platim. Teza mea este ca, de dragul libertatii, al autenticitatii si al progresului intelectual, trebuie sa aparam dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare. Ofensatoare nu doar pentru altii, ci mai ales pentru noi. Ofensatoare nu doar la adresa ideilor pe care le dezaprobam, ci in special la adresa valorilor pe care le pretuim.

(…)

Dar de ce ar fi rau sa faci, in dezbaterea publica, judecati? In primul rand, pentru ca, se considera, a face judecati inseamna a discrimina, iar noi, oamenii civilizati, militam pentru o societate a non-discriminarii. In al doilea rand, pentru ca judecatile ofenseaza. Judecatile ofenseaza, ni se spune, atat daca se refera direct la oameni, ca persoane, cat si daca se refera la valorile in care oamenii cred, ori de la care acestia se revendica. Problema, se pare, este sensibilitatea oamenilor, care ar trebui protejata prin suspendarea benevola ori interzicerea silita a judecatii. Acest punct de vedere, in opinia mea, este deopotriva gresit in ordine morala, fals in ordine logica si periculos din punct de vedere social.

(…)

Dreptul de a ofensa pentru care militez nu este nici dreptul de a jigni, nici o licenta pentru defaimare. Revendic acest drept in domeniul criticii. Critica poate fi si artistica, nu doar intelectuala. Critica poate imbraca si hainele malitiozitatii, glumei, canularului ori sarjei. Din punct de vedere juridic, cred ca se poate distinge o critica ofensatoare de o jignire sau o defaimare. In viata de zi cu zi, daca exista buna-credinta, cred ca se poate deosebi in mod rezonabil intre obiectie si injurie. Si anume, ceea ce separa critica de injurie este continutul rational. Critica este in esenta o judecata bazata pe argument, in timp ce injuria este exprimarea unei vehemente emotionale, fara suport analizabil rational.”

Articolul intreg aici. Uneori e tonifiant sa observi ca o ideologie care devine dominanta (de data asta, „political correctness”) nu este, ipso facto, o ideologie buna, sau bazata pe principii morale sigure.

Written by Andrei Stavilă

septembrie 7, 2009 at 1:25 am

Leapsa interesanta

with 5 comments

Zamolxis transforma interviul luat de Forbes lui Tim O’Reilly intr-o leapsa interesanta. De obicei nu raspund la lepse (chiar mi se par prostesti, un fel de oracole din perioada liceului), insa mi-am dat seama ca raspunzind intrebarilor acestei lepse invat eu insumi despre mine. So, here it goes:

1. Cand ti s-a-ntamplat ca lectiile invatate de la cei vechi sa contribuie la succesul tau?

De la Cioran am invatat ca e cool sa fii student pina la 40 de ani. Mai am putin si il ajung – si da, e cool! 🙂

Revenind la lucruri ceva mai serioase, am invatat de la moralistii francezi ca modul cel mai inteligent de raportare la societate si la celalalt este amuzamentul discret si intelepciunea tolerantei. Atunci cind intelegi efemeritatea moravurilor si slabiciunea caracterului inerenta speciei umane, galanteria ironica si detasata devine un element prim al supravietuirii si al sanatatii mentale. Un exemplu: sa spunem ca afli cum un prieten vechi, foarte dragut cu tine cind va aflati impreuna, pe la spate te vorbeste de rau, chiar foarte urit (mi s-a intimplat de curind). De ce sa te enervezi? De ce sa te certi, sau sa rupi brusc legatura cu el? Ai un avantaj asupra lui: tu ii stii josnicia, el nu stie ca tu stii. Calea e deschisa puternicii arme a galanteriei ironice…

Si am mai invatat de la Ovidiu (via Descartes) ca “bene vixit qui bene latuit” (“a trait bine cel ce s-a ascuns bine”). Desi deocamdata imi e dificil sa pun in practica invatatura poetului, sint convins ca o viata de succes presupune lipsa succesului inteles drept “glorie”. Tradusa in mileniul trei, vorba lui Descartes spune cam asa: “a trait bine cel ce a trait in afara spotlight-urilor”.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?

Pe Socrate nu l-as invita, intrucit, dupa cum il cunosc, mi-ar goli tot vinul din magazie si tot ar mai cere de baut. De fapt, daca largim termenul “clasic”, as invita la masa un personaj clasic al istoriei si literaturii romanesti – da, pe Alexandru Lapusneanul! As vrea sa-l ascult povestind pe larg cum a reusit sa adune toti boierii la masa, cum i-a pacalit pentru ca, ulterior, sa le taie cu usurinta capetele! Cum am eu un cui impotriva multor universitari ieseni (iar acum, impotriva multora de la CEU Budapesta) tare l-as mai invita la masa pe Lapusneanul, sa-l iau drept consilier de cattering pentru un asemenea ospat pe care-l visez de mult timp!

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?

Cele mai influente persoane in viata mea au fost bunicii. Bunicul, un preot ortodox, a murit de curind, la 90 de ani. Bunica, spre bucuria mea, traieste. Tot ce sint acum le datorez lor si numai lor. Nu prea imi e usor sa vorbesc despre asemenea lucruri. Cind am reusit s-o fac, am scris despre asta aici.

Care-i ambitia ta secreta?

Precum ceilalti care au raspuns inaintea mea, ar trebui sa zic si eu ca daca v-as spune care este ambitia mea secreta, atunci ea nu ar mai fi secreta. Dar uite ca v-o spun si astfel cade cortina: as dori ca, in momentul mortii mele, sa pot exclama, asemeni lui Kant: “Es is gut!” (“E bine!”). Habar nu aveti ce ambitii stau in spatele unei asemenea ambitii – dar daca macar jumatate din ele vor fi implinite, atunci chiar pot spune ca am avut succes. Si glorie, orice va fi insemnind asta.

5. Pretul gloriei?

Ca sa vorbesc eu de pretul gloriei, ar trebui sa fi gustat copios din cupa asta dulce-otravitoare. Din pacate sau din fericire, nu am facut-o – asa ca vorbesc din auzite. Unii spun ca pretul gloriei e munca sustinuta – relativ fals! Am intilnit direct sau indirect, atit in Academia cit si in piata publica, destule persoane ajunse VIP care abia miscau un deget in fiecare zi a saptaminii!

Altii sint convinsi ca pretul gloriei se confunda cu propria sa cauza, si vorbesc de genialitate. Aiurea! Exemplul lui Susan Boyle arata clar ca poti fi tu oricit de genial, tot nu atingi gloria, daca nu te descopera cineva! Oare citi Dostoievski in devenire or fi murit de foame prin stepele Rusiei? Sau citi de Mozart s-au stins fara a fi avut sansa unui binefacator? Si sinteti convinsi ca Anton Holban, unul dintre nuvelistii mei preferati, nu ar fi luat Nobelul daca nu ar fi murit la o virsta indecent de tinara? Decideti voi…

In sfirsit, ultimii spun ca pretul gloriei este munca si genialitatea individului in… a se inchina la zeul “networking”-ului! Ei bine, aici ne apropiem de adevar, cumva! Pare clar ca, indiferent de cit de genial sau muncitor ai fi, important e sa cunosti cit mai multe persoane, din masa carora se va ridica una, la un moment dat, care te va putea ajuta, propulsindu-te pe culmile gloriei. Tind sa cred ca asta e pretul adevarat al gloriei: zimbetul fals, pierderea voita a identitatii sub masca unei figuri nesincer prietenoase. Si sa nu spuneti ca asta e valabil doar in Romania! Sistemul PCR (Pile, Cunostinte, Relatii) a fost “spalat” pe culmile Occidentului si transformat glorios in “networking”.

In final: habar n-am care este pretul gloriei, stiu insa care nu ar trebui sa fie pretul ei, cel putin pentru mine: vorbesc de timpul meu liber, timpul personal, la care nu sint dispus sa renunt. Daca gloria inseamna sa nu am timp sa lenevesc pe canapea impreuna cu persoana pe care o iubesc (oricind avem noi chef), daca gloria ma impiedica sa ma joc cu ciinii mei, daca aceeasi nenorocita glorie imi interzice sa imi vad macar din cind in cind de pasiuni (cum ar fi bucataria si cactusii), atunci, ei bine, eu unul nu am nevoie de glorie!

[N.B.: Cioran spunea, cu un pronuntat iz de sexualitate, ca gloria obtinuta intre patru pereti depaseste cu mult gloria oricarui razboinic din istoria lumii (il citez, evident, din memorie). Si cred ca nu gresea prea mult!]

6. Greci sau Romani?

Categoric, romani. Dreptul roman a ramas inca un punct de referinta pentru zilele noastre, in conditile in care diverse sisteme legale (sau chiar morale) s-au perindat intr-o viteza ametitoare prin fata ochilor oricarui posibil privitor a-temporal. De asemenea, ideea unei “Pax Romana” a fost reluata, de-a lungul timpului, de diverse imperii militare si / sau culturale, in asa fel incit unii dintre noi vorbesc chiar si astazi – si nu fara temei – despre o “Pax Americana” (un concept pe care se intimpla sa il sustin). Nu in ultimul rind, desi stoicismul a fost inventat de greci, cred ca Seneca si – poate chiar mai mult – Marcus Aurelius sint cei mai tari reprezentanti ai curentului pe care multa vreme l-am admirat.

Bonus facultativ. Blogger sau WordPress (Joomla sau Drupal)?

WordPress, din doua motive: (1) the “first come, first served” basis (adica wordpress-ul mi-a iesit primul in cale); (2) pe de o parte sint prea mosneag, pe de alta parte prea ocupat sa ma apuc sa invat alte platforme de blogging. Chiar am altceva mai bun de facut, si atita timp cit nu sint un specialist in softuri (deci nu pot sa fac o comparatie autorizata intre mai multe platforme de blogging, la fel cum pentru mine – un amator de vin – majoritatea berilor au acelasi gust) sint multumit cu platforma pe care am inceput, atita timp cit imi pot exprima gindurile intr-un mod rezonabil de “reader-friendly”.

Leapsa merge la ceilalti autori ai acestui blog (daca au timp si chef, desigur). Si mai merge la Blogescu – daca mai exista 🙂 , la Ion Marandici, Cezar Paul-Badescu si Marian Coman.