Interactiuni

Archive for the ‘Insomii’ Category

Vara vrajbei noastre

with 2 comments

Nu stiu cind si cum am ajuns aici. De fapt, probabil totul a inceput atunci cind s-a schimbat majoritatea parlamentara iar guvernarea a fost preluata de fosta opozitie. E o explicatie plauzibila, dar seaca. Ne spune ‘cind’, dar nu si ‘cum’. Chestiunea este, cred, una mult mai profunda. In aceste zile (din pacate ar trebui sa spun: ‘in aceste luni’), majoritatea cunoscutilor mei s-a impartit in doua tabere: in ‘uselisti’ si in ‘basisti’. Nu ar fi ceva neobisnuit, daca nu ar exista aceasta ura crunta intre combatanti. O ura cum nu am mai vazut sa nasca interesul politic inca din iunie 1990. Atunci, ziarele vuiau despre cazuri in care familii intregi se desparteau din cauza partizanatelor politice. Acum nu am ajuns chiar acolo. Nu inca.

Nu blamez, spre deosebire de altii, clasa politica pentru aceasta ura de proportii colosale. Nu politicienii ne-au adus aici, din nefericire sintem singurii vinovati pentru ura in care colcaim. Uneori simt atractia nedemocratica fata de sentimentul avut atunci, in 1996, cind o larga majoritate a trimis comunistii la culcare. Aveam 18 ani, imi cumparesem din timp sampania, am deschis-o si am ciocnit paharul cu bunicii mei, apoi am iesit pe strada. In afara citorva nemernici de virsta mijlocie, bunici si nepoti am fost trup si suflet alaturi de ‘victoria democratiei’. Nu imi amintesc nici macar un singur amic sa fi avut atunci alta parere. Eram o singura voce, un singur trup. Atunci cistigaseram: cistigaseram ‘noi’. Si ‘noi’ eram toti.

Cum s-au schimbat atit de radical lucrurile, nu pot sa-mi explic. Cauzele sint atit de multe, incit nici nu merita sa numesc una fara a face o defavoare alteia. Pur si simplu, noi ne-am schimbat. Acum nu mai iesim in strada cu o sticla de sampanie, ci ne anuntam bucuria pe Facebook. Mai rau, acum nu mai sintem ‘noi toti’: acum ne-am impartit in doua tabere si ne injuram. Personal am ales o cale care mi s-a parut mai buna: echidistanta moderata, intrerupta de partizanate minimale bazate pe alegeri clare, concretizate intr-un vot pro sau contra, si atit. Dezastrul alegerii mele nu s-a lasat asteptat.

Cind am sustinut fara rezerve sentinta in cazul lui Nastase, un amic pe Facebook (si nu doar un simplu cunoscut, din nefericire) m-a acuzat pe fata ca as fi ‘basist’. Am ramas uimit, si am lasat discutia balta – nu numai pentru ca nu am inteles o asemenea catalogare, dar si pentru ca am ramas cu un gust amar: omul asta nu ma va mai considera la fel de acum incolo, probabil ceva intre noi s-a rupt iremediabil. Mai tirziu, cind am sustinut fara rezerve referendumul impotriva lui Basescu, am fost acuzat de amici ca sint ‘uselist’. Am incercat sa explic de ce nu sint sub nici o forma ‘uselist’, dar m-am ales cu etichete trimitind la maladii psihice. Mai mult, mi s-au sugerat in mod prietenos chiar si bolile de care as putea suferi. Cel care a spus asta era un necunoscut pentru mine. Prietenul meu, pe al carui ‘wall’ am fost astfel injurat, a preferat sa nu ejecteze imediat respectivul din lista sa. Nici macar un avertisment nu a fost dat. Ne urim in mod direct, e vara vrajbei noastre si trecutul care ne leaga e doar trecut, da-l dracului.

Tot acest prieten al meu (caci imi este prieten, chiar daca nu l-am vazut de mult timp din cauza distantei, si tin la el nu mai putin decit tineam cind ne vedeam) mi-a spus, textual, ca echidistanta mea nu valoreaza nimic: ‘nu pledez pentru echidistanta. A juca rolul echidistantului intr-o perioada de criza este, din punctul meu de vedere, blamabil. Indica raul! Cu probe, fapte, argumente. Si, da, daca asta inseamna sa aperi o tabara fa si asta’. Inteleg, deci, ca in perioadele de criza ori esti partizan (intelegind prin asta partizanul ‘binelui’ asa cum il vede o anumita tabara), ori esti ‘blamabil’, ca sustinator al ‘raului’. Pentru ca sint (sau incerc sa fiu) echidistant, prietenul meu ma considera un reprezentant al raului.

Sintem in plin razboi in aceasta vara a vrajbei noastre. Mai mult, daca incerci sa pastrezi o minima echidistanta si critici cu argumente si o tabara, si alta, atunci te supui tirului ambelor tabere: esti cel mai rau, pentru ca nu esti cu nimeni. Iar cind totusi am hotarit sa votez, din motive pur personale, mi s-a aruncat in fata faptul ca votul meu nu conteaza, ca am votat intr-un referendum ilegal. Deci nici decizia democratica a masei alegatorilor nu conteaza, ca nu trebuiau dracului intrebati. De ce ar fi alegatorii intrebati! Si de ce sa suspendam un presedinte pe care majoritatea alegatorilor nu-l mai vor! Bine ca au stat alegatorii nostrii acasa, ce buna chichita legala am gasit, iata cum am cistigat!

Cel mai rau este ca o asemenea situatie va continua. In cazul in care Curtea Constitutionala va invalida referendumul, ne asteapta doi ani nu doar de lupte politice, ci si de ura continua, o ura afisata peste tot, de la intilniri pina la retelele de socializare. Nu stiu si imi e teama de cum vom iesi din aceasta perioada. Vom putrezi cu siguranta mai mult decit am putrezit. Ne vom insingura mai mult decit ne-am insingurat. Si nici macar nu vom intelege cum am ajuns intr-un asemenea stadiu.

Eu unul nu vreau sa ajung acolo. Imi iubesc prietenii. Si imi iubesc sanatatea mentala care mi-a mai ramas.

Written by Andrei Stavilă

August 4, 2012 at 11:30 am

Politice, de Coşbuc. George Coşbuc

with 4 comments

Poezia ‘Noi vrem pamint’, de George Cosbuc, este o creatie subversiva: in fapt, ea ascunde ‘in nuce’ principiul director al fiecarui curent ideologic din filosofia politica actuala:

Comunistii, impotriva capitalistilor:

‘Flamand si gol, far-adapost,
Mi-ai pus pe umeri cat ai vrut,
Si m-ai scuipat si m-ai batut
Si cane eu ti-am fost!’

Feministele, impotriva barbatilor:

‘Ciocoi pribeag, adus de vant,
De ai cu iadul legamant
Sa-ti fim toti cani, loveste-n noi!
Rabdam poveri, rabdam nevoi
Si ham de cai, si jug de boi;
Dar vrem pamant!’

Libertarienii, impotriva statului social:

‘O coaja de malai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci,
Baietii tu-n razboi ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Injuri ca-avem noi drag si sfant;
Nici mila n-ai, nici crezamant!
Flamanzi copiii-n drum ne mor
Si ne sfarsim de mila lor
Dar toate le-am trai usor
De-ar fi pamant!’

Crestinii impotriva ateilor:

‘De-avem un cimitir in sat,
Ni-l faceti lan, noi boi in jug,
Si-n urma lacomului plug
Ies oase, si-i pacat!
Sunt oase dintr-al nostru os;’

Teoreticienii contractului social:

‘Dar ce va pasa! Voi ne-ati scos
Din case goi, in ger si-n vant,
Ne-ati scos si mortii din mormant;
O, pentru morti si-al lor prinos
Noi vrem pamant!’

Muncitorii temporari (‘temporary workers’) impotriva cosmopolitanilor:

‘Si-am vrea si noi, si noi sa stim
Ca ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Ca nu-si vor bate-ai vostri joc
De noi, daca murim.
Orfani si cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea sa planga pe-un mormant,
Ei n-or sti-n care sunt zacem,
Caci nici pentr-un mormant n-avem
Pamant – si noi crestini suntem!
Si vrem pamant!’

Musulmanii impotriva elvetienilor, care le-au interzis dreptul de a construi minarete:

‘N-avem nici vreme de-nchinat,
Caci vremea ni-e in mani la voi;
Avem un suflet inca-n noi
Si parca l-ati uitat!’

Teoreticienii drepturilor animalelor, luind apararea cailor de povara:

‘Ati pus cu totii juramant
Sa n-avem drepturi si cuvant;
Batai si chinuri, cand tipam,
Obezi si lant, cand ne miscam,
Si plumb, cand istoviti strigam
Ca vrem pamant!’

Nationalistii impotriva imigrantilor:

‘Voi ce-aveti ingropat aici?
Voi grau? Dar noi stramosi si tati,
Noi mame, si surori si frati!
In laturi, venetici!
Pamantul nostru-i scump si sfant,
Ca el ni-e leagan si mormant;
Cu sange cald l-am aparat,
Si cate ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am varsat
Noi vrem pamant!’

Conationalii impotriva lui Sarkozy:

‘N-avem puteri si chip de-acum
Sa mai traim cersind mereu,
Ca prea ne schingiuiesc cum vreu
Stapani luati din drum!’

Imigrantii impotriva nationalistilor:

‘Sa nu dea Dumnezeu cel sfant
Sa vrem noi sange, nu pamant!
Cand nu vom mai putea rabda,
Cand foamea ne va rascula,
Hristosi sa fiti, nu veti scapa
Nici in mormant’

Written by Andrei Stavilă

Ianuarie 22, 2011 at 11:47 pm

nuit

with 2 comments

 

 

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 24, 2010 at 1:05 am

Postat in Insomii, Toma cu sopirla

Tagged with

Fragment

leave a comment »

Moderate by nature and brought up strictly by his father and elder borther, Mihailo had smoked little before; but from that time on he smoked constantly and passionately. He discovered that this permanent little flame before his eyes was a blessing and that the same purple smoke which tickles the eyes and the throat made it possible for a man to shed a tear without weeping, and, in exhaling the smoke, to sigh without sighing. So this flame shone before his eyes or burned between his fingers for many years to come. The smoke, always the same and yet forever varied, helped prevent his thoughts from reverting to what he feared most, and in exceptionally tranquil hours guided him into a state of complete oblivion and forgetfulness; it fed him, like bread, and comforted him, like a friend. At night he would dream about smoking as others dream of encounters with those they love. But when his dreams turned into nightmares and he thought he saw Krsto’s body or Krstinitsa’s eyes, he would awaken with a cry, seize tobacco as one would a pistol, or as those who do not sleep alone would seise somebody’s hand. And as soon as the flint had ignited in the dark, and the tobacco had caught the sparks, he would relax and with the invisible smoke he would blow away the burden from his agitated mind.

Ivo Andric, The Vizier’s Elephant. Three novellas. Chicago: Gateway, 1970, 83-84.

Written by Caprescu

Septembrie 17, 2010 at 9:59 pm

Postat in Insomii

Tagged with ,

A murit Ismail…

with one comment

Written by Andrei Stavilă

Mai 26, 2010 at 3:14 pm

Iubiti si „ciinii” vagabonzi!

with 5 comments

Este impresionant modul in care oamenii de linga noi pot fi atinsi de personalitatea unui individ providential, a unui geniu care  patrunde pe nesimtite in mintea si sufletul lor si ramine acolo, probabil pentru totdeauna. Indiferent ca vorbim despre omul obisnuit sau despre cineva important in societate (tata sau bunica, un profesor, un scriitor sau filosof, ori poate un cintaret sau o actrita), figura neobisnuita intiparita pe traseul destinului nostru nu poate fi extirpata usor. Iar daca unitatea de masura a vietii noastre, cauza standardului social si uman pe care am ajuns sa-l acceptam, prezenta continua si difuza pe care nu o receptam constient in fiecare moment dar care asigura din background functionarea in parametrii normali a ceea ce suntem dispare in neant, sentimentul lipsei reperelor nu poate fi luat in ris. Te trezesti deodata singur in desert, nu exista nord sau sud, sursa de apa se dovedeste o himera iar deznadejdea pune stapinire pe intreaga ta fiinta.

Probabil Dumnezeu ma iubeste, intrucit am intilnit asemenea personalitati in calea mea, oameni care mi-au trasat conturul a ceea ce sint, sau ar trebui sa fiu. Una din ele nu mai este, celelalte doua – din fericire pentru mine – ma protejeaza si ma iubesc in continuare. Persoanele de care vorbesc insa nu sint genii sau VIP-uri, ci fiinte apropiate, fara de care viata mea nu ar mai fi a mea, sau nu  ar mai fi deloc. Din pacate, nu pot spune ca nu pot trai fara Dostoievski sau Kant, fara Mozart sau Picasso, fara Anthony Quinn sau Iron Maiden, ca viata fara ei mi-ar fi parut o viata searbada sau un ciudat mod de existenta in ne-fiinta. Asta nu inseamna insa ca nu-i inteleg pe cei ce isi definesc propriul drum in functie de indivizii providentiali pe care i-au intilnit, direct sau mediat.

Nu ma pot abtine insa sa nu ma intreb: cine sint geniile care ne alcatuiesc astazi viata, ce presupun ele? Este evident ca Michael Jackson nu se poate compara cu Wolfang Amadeus Mozart – nu atit din punctul de vedere al stilurilor muzicale diferite, nici din perspectiva elitisto-sclifosita a intelectualului incrincenat! Ma refer pur si simplu la personalitatile respective ca atare: atit Wolfgang cit si Michael au fost geniali de mici copii, insa geniul primului s-a propagat singur, in timp ce calitatile celui de al doilea au fost – acesta e cel mai corect cuvint – promovate. Promovate de alte genii.

V-ati gindit vreodata la geniile care au facut din Michael Jackson un geniu? La geniul acela cu ureche muzicala perfect educata care l-a descoperit, la geniul inventatorilor care au descoperit tehnica de inregistrare si distributie moderna, la geniul impresarului care l-a promovat, la geniul oamenilor care au gindit si organizat sute de concerte in toata lumea, la geniul fotografului care l-a imortalizat in ipostazele deja celebre, si asa mai departe? Nu-mi spuneti ca aici nu e vorba de genii, nu-mi vorbiti despre distinctia greceasca dintre arta si tehnica! Ma poate instrui oricine cit de mult e in stare – desi sint un fan al artei fotografice, nu voi ajunge niciodata un fotograf desavirsit, oricit as dori! Sau un impresar desavirsit, sau un cameraman de geniu!

Toate aceste genii care ii fac pe altii sa devina genii [sau, ma rog, daca nu vreti sa vedeti geniile (si) ca pe un produs mediatic, atunci cititi: „care fac cunoscut geniul altora”] traiesc si mor in anonimat, desi au influentat inca mult mai multa lume decit au facut-o propriile lor produse. Spuneti repede, cine l-a descoperit pe  Michael Jackson? Cine a fost antrenorul de fitness care s-a ocupat de corpul lui Farrah Fawcett? Oameni probabil geniali, dar care au trecut pe linga noi necunoscuti, ca o adiere de vint, si poate nici macar atit. Nu vreau sa fiu inteles gresit. Desi nu ma omor dupa muzica lui Michael, nu ii contest geniul si influenta personalitatii sale. Desi nu o consider o mare actrita, nu neg frumusetea geniala a lui Farrah (si daca voi credeti ca frumusetea o ai sau nu, pentru ca e data de natura, lasati-ma sa va spun: gresiti, frumusetea se lucreaza!). Intentia mea e sa atrag atentia asupra unor oameni geniali care ii ajuta pe altii sa devina genii dar care mor necunoscuti. Personalitati pe care nimeni nu le plinge. Si asupra acelor indivizi – pentru a vorbi de o alta categorie, off topic in acest post – care au influentat vietile noastre mai mult decit ne putem imagina, dar care au ramas anonimi, ori i-am uitat. Spuneti-mi repede, si fara a cauta pe Google: cine a inventat penicilina? Sau becul electric? Sau tiparul? Tinind cont de IQ-ul cititorilor acestui blog, banuiesc ca ei pot raspunde imediat. As vrea insa sa-i intreb si pe ei: daca miine ar muri domnu’ Gutenberg – ati plinge, ati considera ca viata voastra nu mai are sens, sau ca sinteti lipsiti de repere, asa cum simt fanii lui Michael Jackson sau cei ai lui Farrah Fawcett?

As dori sa ne intoarcem privirea si asupra ilustrilor necunosuti, acesti ciini vagabonzi imposibil de extirpat din vietile noastre. Iubiti-i si pe ei! Plingeti si la moartea lor! Hai sa declaram ziua mortii lui Michael Jackson drept Ziua Internationala a Geniilor Anonime sau Uitate. A oamenilor providentiali care au creat alti oameni providentiali, ori au influentat viata unei omeniri intregi sau doar a unor persoane particulare, indivizi  pe care nimeni nu ii cunoaste, sau care sint cunoscuti doar in cercuri restrinse. Toti acesti oameni merita recunostinta noastra.

Pina atunci, nu pot spune decit : RIP* Michael**, RIP Farrah***, RIP the unknown genius! Odihniti-va in pace!

*RIP = „Rest In Peace”

** Despre Michael Jackson, moartea si influenta sa au mai scris foarte frumos in presa romaneasca Razvan Exarhu (aici), Vlad Stoicescu (aici) si Costi Rogozanu (aici)

*** Despre cancer si Farrah Fawcett am mai scris aici.

Written by Andrei Stavilă

Iunie 27, 2009 at 11:54 pm

Sala de forță / body-building

with 13 comments

Da, pina la urma am facut si eu pasul asta: m-am apucat de sport, desi nu pricep in ruptul capului ce l-a indemnat pe om sa inventeze o asemenea tortura pentru un biet corp facut din carne si oase.

Chiar asa, ce poate fi placut sa pedalezi la o bicicleta fara roti, zgîindu-te pe ecranul din fata ta cîti metri faci, cîte calorii pierzi, cît timp trece? Sau de ce poate fi interesant sa alergi pe o platforma rotitoare, si tu da-i si lupta, cu limba scoasa, sa mai acoperi un kilometru, si inca unul, pina iti ies ochii din orbite. Dar ridicatul unor caramizi in toate pozitiile kamasutrice posibile (prin fata, pe la spate, cu cracii in sus sau intins la orizontala, si asa mult – din nefericire prea mult! – mai departe!) ce placere va aduce?

Lucrezi acum bicepsul, in paralel cu tricepsul evident, apoi pectoralii in paralel cu deltoizii, tragi caramizi de fier, impingi roti grele, haltere, gantere, mama ma-sii! Si tot timpul asta transpiri leoarcă, fața ti se schimonoseste de la atita sare ramasa pe obraji, plaminii infierbintati iti cer apa, gitul uscat vrea o bere!

Si incep sa-ti treaca prin fata ochilor imagini paradisiace: pizza cum numai tu stii sa faci, oua jumari cu tochitura ca la bunica, ceafa de porc minjita cu mujdei zimbind gales de linga boțul cu mamaliga, slanina afumata cu ceapa verde, cirnati – o, da, cirnati afumati cu paprika si usturoi! – plus tuica batrina, vinul, berea. Si cum visai tu mai frumos asa, deodata buf! Aaaaa, nu erai in paradis, ci pe platforma de alergat, si ai uitat sa mai dai din picioare!

Trezit brusc, te uiti in jur si vezi numai ciudati: mai intii categoria burtosilor, ca astia-s ca tine. Toti vin cu speranta ca vor avea un abdomen de vis in doua, hai trei sedinte. Si toti, dezamagiti, isi iau abonament la restaurantul din colt dupa a patra. Mai este, desigur, categoria „ghicilor”. Slabanogi, plini de cosuri si cu ochelari Police „Mircea Eliade”, trag la fiare cu sîrg, mai-mai si-o face un corp beton sa atraga fete. Desigur, cei mai enervanti sint aia smecheri, tragatori la fiare cu vechi state de plata. Se plimba prin sala importanti si tzapeni, isi tin miinile departate de corp, ca de – au deltoizii atit de mari, incit alta pozitie nu pot adopta. Astia „baga” ca boul la jug: sint de ajuns doua repetari a cite doua ridicari cu doua sute de kile, si e destul sa-si gidile orgoliul iar apoi sa stea toata sedinta vrajind gagicile de prin preajma. Care gagici alcatuiesc o alta categorie: „daroșka” zdrahoane  din inima mamei Rusii, slabanoage care-si ridica puloverul si au deja muschi, si mai ales – mama, cum sa nu-ti cada gantera pe picior – alea cu corp de profesoara de fitness!

Si te intrebi, ce cauti tu in toata adunatura asta? De ce va trebui sa suferi miine de durere musculara? Si la urma urmei, de ce sa vreau ceva naspa cind am ceva frumos? Cred ca ma mai duc de doua-trei ori la sala asa, ca am vazut eu una cu corp de Carmen Bruma si trebuie s-o intreb ce cauta pe-acolo, iar dupa aia ma apuc frumusel de cura de slabire prin infometare, chestie deja incercata anul trecut si, in pofida unor ameteli de moment, cu rezultate vizibile rapid.

Written by Andrei Stavilă

Februarie 16, 2009 at 10:45 pm