Interactiuni

Archive for the ‘Toma cu sopirla’ Category

Iubiti si „ciinii” vagabonzi!

with 5 comments

Este impresionant modul in care oamenii de linga noi pot fi atinsi de personalitatea unui individ providential, a unui geniu care  patrunde pe nesimtite in mintea si sufletul lor si ramine acolo, probabil pentru totdeauna. Indiferent ca vorbim despre omul obisnuit sau despre cineva important in societate (tata sau bunica, un profesor, un scriitor sau filosof, ori poate un cintaret sau o actrita), figura neobisnuita intiparita pe traseul destinului nostru nu poate fi extirpata usor. Iar daca unitatea de masura a vietii noastre, cauza standardului social si uman pe care am ajuns sa-l acceptam, prezenta continua si difuza pe care nu o receptam constient in fiecare moment dar care asigura din background functionarea in parametrii normali a ceea ce suntem dispare in neant, sentimentul lipsei reperelor nu poate fi luat in ris. Te trezesti deodata singur in desert, nu exista nord sau sud, sursa de apa se dovedeste o himera iar deznadejdea pune stapinire pe intreaga ta fiinta.

Probabil Dumnezeu ma iubeste, intrucit am intilnit asemenea personalitati in calea mea, oameni care mi-au trasat conturul a ceea ce sint, sau ar trebui sa fiu. Una din ele nu mai este, celelalte doua – din fericire pentru mine – ma protejeaza si ma iubesc in continuare. Persoanele de care vorbesc insa nu sint genii sau VIP-uri, ci fiinte apropiate, fara de care viata mea nu ar mai fi a mea, sau nu  ar mai fi deloc. Din pacate, nu pot spune ca nu pot trai fara Dostoievski sau Kant, fara Mozart sau Picasso, fara Anthony Quinn sau Iron Maiden, ca viata fara ei mi-ar fi parut o viata searbada sau un ciudat mod de existenta in ne-fiinta. Asta nu inseamna insa ca nu-i inteleg pe cei ce isi definesc propriul drum in functie de indivizii providentiali pe care i-au intilnit, direct sau mediat.

Nu ma pot abtine insa sa nu ma intreb: cine sint geniile care ne alcatuiesc astazi viata, ce presupun ele? Este evident ca Michael Jackson nu se poate compara cu Wolfang Amadeus Mozart – nu atit din punctul de vedere al stilurilor muzicale diferite, nici din perspectiva elitisto-sclifosita a intelectualului incrincenat! Ma refer pur si simplu la personalitatile respective ca atare: atit Wolfgang cit si Michael au fost geniali de mici copii, insa geniul primului s-a propagat singur, in timp ce calitatile celui de al doilea au fost – acesta e cel mai corect cuvint – promovate. Promovate de alte genii.

V-ati gindit vreodata la geniile care au facut din Michael Jackson un geniu? La geniul acela cu ureche muzicala perfect educata care l-a descoperit, la geniul inventatorilor care au descoperit tehnica de inregistrare si distributie moderna, la geniul impresarului care l-a promovat, la geniul oamenilor care au gindit si organizat sute de concerte in toata lumea, la geniul fotografului care l-a imortalizat in ipostazele deja celebre, si asa mai departe? Nu-mi spuneti ca aici nu e vorba de genii, nu-mi vorbiti despre distinctia greceasca dintre arta si tehnica! Ma poate instrui oricine cit de mult e in stare – desi sint un fan al artei fotografice, nu voi ajunge niciodata un fotograf desavirsit, oricit as dori! Sau un impresar desavirsit, sau un cameraman de geniu!

Toate aceste genii care ii fac pe altii sa devina genii [sau, ma rog, daca nu vreti sa vedeti geniile (si) ca pe un produs mediatic, atunci cititi: „care fac cunoscut geniul altora”] traiesc si mor in anonimat, desi au influentat inca mult mai multa lume decit au facut-o propriile lor produse. Spuneti repede, cine l-a descoperit pe  Michael Jackson? Cine a fost antrenorul de fitness care s-a ocupat de corpul lui Farrah Fawcett? Oameni probabil geniali, dar care au trecut pe linga noi necunoscuti, ca o adiere de vint, si poate nici macar atit. Nu vreau sa fiu inteles gresit. Desi nu ma omor dupa muzica lui Michael, nu ii contest geniul si influenta personalitatii sale. Desi nu o consider o mare actrita, nu neg frumusetea geniala a lui Farrah (si daca voi credeti ca frumusetea o ai sau nu, pentru ca e data de natura, lasati-ma sa va spun: gresiti, frumusetea se lucreaza!). Intentia mea e sa atrag atentia asupra unor oameni geniali care ii ajuta pe altii sa devina genii dar care mor necunoscuti. Personalitati pe care nimeni nu le plinge. Si asupra acelor indivizi – pentru a vorbi de o alta categorie, off topic in acest post – care au influentat vietile noastre mai mult decit ne putem imagina, dar care au ramas anonimi, ori i-am uitat. Spuneti-mi repede, si fara a cauta pe Google: cine a inventat penicilina? Sau becul electric? Sau tiparul? Tinind cont de IQ-ul cititorilor acestui blog, banuiesc ca ei pot raspunde imediat. As vrea insa sa-i intreb si pe ei: daca miine ar muri domnu’ Gutenberg – ati plinge, ati considera ca viata voastra nu mai are sens, sau ca sinteti lipsiti de repere, asa cum simt fanii lui Michael Jackson sau cei ai lui Farrah Fawcett?

As dori sa ne intoarcem privirea si asupra ilustrilor necunosuti, acesti ciini vagabonzi imposibil de extirpat din vietile noastre. Iubiti-i si pe ei! Plingeti si la moartea lor! Hai sa declaram ziua mortii lui Michael Jackson drept Ziua Internationala a Geniilor Anonime sau Uitate. A oamenilor providentiali care au creat alti oameni providentiali, ori au influentat viata unei omeniri intregi sau doar a unor persoane particulare, indivizi  pe care nimeni nu ii cunoaste, sau care sint cunoscuti doar in cercuri restrinse. Toti acesti oameni merita recunostinta noastra.

Pina atunci, nu pot spune decit : RIP* Michael**, RIP Farrah***, RIP the unknown genius! Odihniti-va in pace!

*RIP = „Rest In Peace”

** Despre Michael Jackson, moartea si influenta sa au mai scris foarte frumos in presa romaneasca Razvan Exarhu (aici), Vlad Stoicescu (aici) si Costi Rogozanu (aici)

*** Despre cancer si Farrah Fawcett am mai scris aici.

Written by Andrei Stavilă

iunie 27, 2009 at 11:54 pm

O poveste cu doi batrini

with 6 comments

In seara asta, la statia de metrou Deak Ferenc Ter, doi batrini – un el si o ea – se tineau de mina, discutau blind si isi zimbeau unul altuia cu drag. Imaginea, poate banala pentru voi (dar nu pentru ca ati vedea-o prea des!) m-a emotionat profund: ma aflam, deodata, intr-un timp si loc de care nu apartineam, devenisem contemporanul indiscret al unor valori demult apuse. Dar nu despre sentimentul puternic incercat vreau sa vorbesc acum. Bunicii astia mi-au confirmat ceva – o confirmare de care chiar aveam nevoie. Fara sa stie, mi-au spus ca nu eu sint nebun – nebuni sint ceilalti!

Intimplator sau nu, astazi dimineata vorbeam cu o prietena (proaspat venita din Statele Unite) despre stilul american de viata academica. Impresia ei (ca sa-i dau dreptate, nu intotdeauna negativa!) este ca studentul american doritor de cariera universitara, dar si profesorul lui sint un fel de roboței: harnici si fara interioritate. Muncă multa, de dimineata pina seara, stres maxim, viată familiala zero, prieteni ioc (pardon, se mai intilnesc la bere tot cu studentii lor, care se schimba de la an la an), si in general toata lumea e obsedata de „networking”: adica sa-si faca o „retea” de cunostinte – retea din care, la un moment dat, se va ivi o oferta de job, un anunt, o soapta importanta, o bursa grasa. Aceiasi oameni obsedati de respectiva retea nu sint insa prea doritori de apropieri sincere: daca ai si tu o problema intima dar dureroasa, daca vrei sa vorbesti cu cineva, respectivii se inchid imediat, ca la comanda. Ai o problema? Si ce dreaq vii la mine, eu nu le am pe ale mele? La psiholog, birjar!

Pentru ca nu e timp. Prietena mea sta intr-o casa cu 17 oameni si 15 comitete. Exista comitetul de curatenie, ala financiar, cel de primire al oaspetilor, cel de organizare a petrecerilor, comitetul de conferinte, ala de renovare, cel de studierea noilor candidaturi pentru locuirea in „casa” in viitorul an universitar, si asa mai departe. Munca si stresul in nenorocita aia de casa (plata pentru sederea si mincarea moca) nu sint nici mai mici, nici mai mari decit munca universitara propriu-zisa. Acolo comunitatea conteaza, nu individul. Daca esti intrebat cum te simti si raspunzi „bine”, vine imediat intrebarea: „De ce doar ‘bine’?”. Acolo trebuie sa fii tot timpul la masa cu ceilalti, sa fii prezent la intrunirile organizate si la toate sedintele, sa zimbesti chiar daca esti darimat. Iarasi ca sa fiu drept cu ce mi-a spus, prietenei mele ii plac o mare parte din lucrurile astea. Eu le-as considera o tortura.

O mare de oameni interesati de networking si atit. De perspectiva unui job bun. Intrebarea chinuitoare care mi-ar veni in cap o data, si inca o data: omului astuia chiar ii place sa bea berea cu mine, sau vrea doar sa se asigure ca il voi ajuta cind va avea nevoie? Si raspunsul implacabil.

Plus lipsa de timp. A fi profesor la universitate nu mai inseamna acum sa ai pur si simplu un job, ci este un mod de viata. Nu ai timp de tine, de familie, iar atunci cind vrei sa citesti si tu pentru tine insuti – asa cum imi marturisea un alt prieten (care este tot acolo si care ma va critica primul pentru acest post) – simti ca esti un tradator, ca nu muncesti pentru ceea ce ai fost chemat sa faci. Daca asta inseamna succesul, sau job-ul bun, sau traiul decent, atunci ma lipsesc bucuros si prefer ratarea profesionala. Nu dau apropierea persoanei iubite pentru perspectiva unui job bun. Nu dau nici un minut petrecut cu ea pentru un articol stiintific citit in plus. Prietenii mei buni (aia doi sau trei, citi o fi) sint titani pe linga multimea de trepadusi din orice networking. Si coada ciinelui meu, miscind vioi a bucurie cind vin acasa, nu se compara cu nici o recomandare calduroasa a oricarui monstru (sacru sau nu) intelectual de pe lumea asta.

Si mergind singur pe strada, mi-am dat seama de un lucru ciudat. Am trecut prin citeva universitati, am fost la citeva conferinte si am intilnit o sumedenie de oameni inteligenti, unii dintre ei VIP-uri ale domeniilor in care activeaza. Cu unii am avut onoarea sa vorbesc – o ora, o zi, cinci zile la rind. Dupa fiecare conversatie imi spuneam „Dumnezeule, ce destept poate fi omul respectiv!”. Acuma, cind stau si ma gindesc, realizez ca niciodata nu am exclamat: „Ce om fain, ce suflet mare!” E ciudat, stiu, dar e adevarat.

In schimb, am intilnit astfel de oameni – nu multi, e drept – printre studenti, profesori de liceu, artisti saraci si geniali (in propriul lor cap), scriitori de mina a treia, producatori de softuri, web analisti, tarani, preoti (stiu, nu credeti, dar si preoti!). Pe cei mai multi dintre ei i-am intilnit intimplator, la o bere sau la mai multe, la o expozitie, la un chef, la o sarbatoare. I-am reintilnit apoi sporadic: oameni faini, multi buni de pusi la rana, oameni cu care poti ride sanatos, oameni care ar sari noaptea din pat daca ii chemi in ajutor. Si tot pe cei mai multi dintre ei nu am reusit sa mi-i fac prieteni – nu ca n-as fi dorit, dar asa mi-a fost soarta – ori eu sa vagabondez din loc in loc, ori ei.

Acestia sint oamenii care, asemenea batrineilor mei din seara asta, vor zimbi la finalul vietii, tinindu-si partenerul cu drag de mina. Oameni cu suflet mare si atit – fara relatii, fara bani, fara pozitii, fara networking si nu neaparat sclipitori. Ceilalti, universitarii, aia cu succes in viata si purcoiul de studente futute (de fapt, singurul subiect pe care il discuta si ei la mesele de dupa conferinte!) nu vor zimbi. Cel mult, vor necheza a satisfactie de fiecare data cind i-or mai da in cap unuia ca ei, aratindu-i superior ca teoria domniei sale e eronata. Asa au fost invatati sa o faca, asa am fost invatat si eu, inca din anul intii: deviza este fii cit mai ironic, da-i cit mai mult in cap celuilalt! Iata ce uneste, transeuropean si transatlantic, universitatile din Iasi, Budapesta si New York! O vreme am crezut ca asta e reteta prieteniei, sa il capacesti pe celalalt de cite ori ai ocazia. Numeam asta „ironie fina”. Am aflat – si nu in cel mai soft mod posibil – ca ironia prea multa intr-o prietenie face la fel de mult rau precum sarea in exces: nu mai simti gustul mincarii.

Multumesc, batrinilor mei dragi. Sper sa traiti ani multi – ca fericiti vor fi, cu siguranta. Mi-ati oferit linistea pierduta, calmul omului care stie ca se afla pe calea cea buna. Acum sint constient: nebun nu sint eu – nebuni sint ceilalti!

Written by Andrei Stavilă

martie 16, 2009 at 11:09 pm

Un martisor

with 7 comments

E clar, a venit primavara! Sint 9 grade afara si au aparut ghioceii (pe cel de mai jos Helga l-a descoperit, azi dimineata). Asa ca, intrucit pe aici nu am vazut martisoare si banuiesc ca ungurii nu au o asemenea traditie,  m-am gindit sa vi-l ofer cu drag voua, cititorilor mei, ca semn al venirii primaverii la Budapesta. Sa traiti, sa fiti frumosi si fericiti, sa iubiti si sa fiti iubiti! Lasati incrincenarile deoparte si nu uitati ce spunea tocmai scepticul nostru de serviciu: „Fir-ai a dracului, viață, ca frumoasa mai esti!” La multi ani!

img_5523-640x480

(click pe poza pentru a o mari)

Written by Andrei Stavilă

martie 1, 2009 at 8:52 pm

Publicat în Gânduri

Tagged with , ,

Sala de forță / body-building

with 13 comments

Da, pina la urma am facut si eu pasul asta: m-am apucat de sport, desi nu pricep in ruptul capului ce l-a indemnat pe om sa inventeze o asemenea tortura pentru un biet corp facut din carne si oase.

Chiar asa, ce poate fi placut sa pedalezi la o bicicleta fara roti, zgîindu-te pe ecranul din fata ta cîti metri faci, cîte calorii pierzi, cît timp trece? Sau de ce poate fi interesant sa alergi pe o platforma rotitoare, si tu da-i si lupta, cu limba scoasa, sa mai acoperi un kilometru, si inca unul, pina iti ies ochii din orbite. Dar ridicatul unor caramizi in toate pozitiile kamasutrice posibile (prin fata, pe la spate, cu cracii in sus sau intins la orizontala, si asa mult – din nefericire prea mult! – mai departe!) ce placere va aduce?

Lucrezi acum bicepsul, in paralel cu tricepsul evident, apoi pectoralii in paralel cu deltoizii, tragi caramizi de fier, impingi roti grele, haltere, gantere, mama ma-sii! Si tot timpul asta transpiri leoarcă, fața ti se schimonoseste de la atita sare ramasa pe obraji, plaminii infierbintati iti cer apa, gitul uscat vrea o bere!

Si incep sa-ti treaca prin fata ochilor imagini paradisiace: pizza cum numai tu stii sa faci, oua jumari cu tochitura ca la bunica, ceafa de porc minjita cu mujdei zimbind gales de linga boțul cu mamaliga, slanina afumata cu ceapa verde, cirnati – o, da, cirnati afumati cu paprika si usturoi! – plus tuica batrina, vinul, berea. Si cum visai tu mai frumos asa, deodata buf! Aaaaa, nu erai in paradis, ci pe platforma de alergat, si ai uitat sa mai dai din picioare!

Trezit brusc, te uiti in jur si vezi numai ciudati: mai intii categoria burtosilor, ca astia-s ca tine. Toti vin cu speranta ca vor avea un abdomen de vis in doua, hai trei sedinte. Si toti, dezamagiti, isi iau abonament la restaurantul din colt dupa a patra. Mai este, desigur, categoria „ghicilor”. Slabanogi, plini de cosuri si cu ochelari Police „Mircea Eliade”, trag la fiare cu sîrg, mai-mai si-o face un corp beton sa atraga fete. Desigur, cei mai enervanti sint aia smecheri, tragatori la fiare cu vechi state de plata. Se plimba prin sala importanti si tzapeni, isi tin miinile departate de corp, ca de – au deltoizii atit de mari, incit alta pozitie nu pot adopta. Astia „baga” ca boul la jug: sint de ajuns doua repetari a cite doua ridicari cu doua sute de kile, si e destul sa-si gidile orgoliul iar apoi sa stea toata sedinta vrajind gagicile de prin preajma. Care gagici alcatuiesc o alta categorie: „daroșka” zdrahoane  din inima mamei Rusii, slabanoage care-si ridica puloverul si au deja muschi, si mai ales – mama, cum sa nu-ti cada gantera pe picior – alea cu corp de profesoara de fitness!

Si te intrebi, ce cauti tu in toata adunatura asta? De ce va trebui sa suferi miine de durere musculara? Si la urma urmei, de ce sa vreau ceva naspa cind am ceva frumos? Cred ca ma mai duc de doua-trei ori la sala asa, ca am vazut eu una cu corp de Carmen Bruma si trebuie s-o intreb ce cauta pe-acolo, iar dupa aia ma apuc frumusel de cura de slabire prin infometare, chestie deja incercata anul trecut si, in pofida unor ameteli de moment, cu rezultate vizibile rapid.

Written by Andrei Stavilă

februarie 16, 2009 at 10:45 pm

Publicat în Insomii

Tagged with , , , , ,

Bunicul meu

leave a comment »

Ar fi implinit 93 de ani. Astazi.

tata-icu-andrei

Written by Andrei Stavilă

februarie 14, 2009 at 3:33 pm

Publicat în Gânduri

Tagged with , ,

Cititorilor mei

with 4 comments

Motto: „Cind cineva ma lauda, sint ingrijorat: daca va descoperi ca nu ma ridic la inaltimea asteptarilor sale si va fi dezamagit? Cind cineva ma critica, sint linistit: sint mai bun decit crede el” (Constantin Noica, Jurnal Filosofic, citat din memorie)

In primele luni ale existentei acestui blog prietenii mei non-filosofi m-au acuzat ca port prea des „discutii inalte”. Mi-au spus – si i-am inteles – ca asteapta de la acest blog mai multe stiri personale: fiind departe, doreau sa afle mai mult si mai des despre ceea ce fac si locurile prin care merg. Un adevarat jurnal pe blog, daca vreti. Asa ca am inceput sa scriu nu numai despre subiecte filosofice si nu numai in engleza.

Cu parere de rau pentru ei insa, am renuntat repede la asemenea practica: numarul cititorilor crescuse la o medie de 150-200 unici pe zi, si nu prea imi venea la indemina sa imi expun viata unei audiente pe care nu o cunosc. In plus am citit bloguri, am invatat ce inseamna sa fii blogger. Si inca mai invat. De la un „site” axat pe propria-mi viata si asezonat cu unele discutii mai mult sau mai putin „inalte”, Andruska’s blog a devenit un forum al ideilor care-mi trec prin cap, o posibilitatea uluitoare de a ma exprima si de a ma exprima liber. Cine ma cunoaste, stie ca inca de pe vremea liceului scriam articole pentru diverse ziare si reviste tocmai din aceasta nevoie aproape bolnava pe care o am de a ma exprima liber.

Acum, unii considera ca scriu numai prostii. N-as crede. Am inceput un serial („Filosofia politica pe intelesul tuturor”), unde incerc saptaminal (cu unele intreruperi, in functie de timp) sa explic lucruri pe care eu le consider a fi un bagaj de cunostinte esential pentru un cetatean mediu al unei tari democratice. De asemenea, exista un alt serial saptaminal (Ungaria, my love) unde incerc, prin experienta personala, sa schimb modul de gindire al romanilor despre unguri. Mai am si alte seriale in cap, iar in functie de timp ele se vor materializa, sau nu. In al treilea rind – si ma incapatinez sa cred ca asta e calitatea de baza a blogului meu – incerc sa promovez toleranta si dezbaterea normala de idei. De exemplu, am incercat de citeva ori sa propun o discutie corecta si civilizata intre persoanele religioase si atei. Am incercat sa conduc totul spre un final in care unii sa se respecte pe altii si sa isi respecte reciproc ideile, fara sa se jigneasca sau sa se considere „damnati pe vesnicie”, respectiv „posesori ai unei gindiri medievale”. E drept ca nu am reusit, si imi asum acest esec in totalitate. O alta dezbatere importanta a fost aceea privind homosexualii. Un alt esec din perspectiva intilnirii dialogice pe care mi-l asum. Eu insa am invatat din aceste esecuri, si cred ca incercarile mele au fost mai importane decit esecurile inregistrate.

De ce nu scriu exclusiv despre „subiecte inalte”? Din doua motive. In primul rind, incerc atit cit se poate sa lucrez zilnic in domeniul pe care mi l-am ales; nu  e usor, mai ales atunci cind esti cuprins de exasperare si nimic nu iti mai provoaca placere (prietenii stiu  de ce!). Ca atare, dupa orele respective de munca nu sint omul care sa se uite la un film de Bergman ori Tarkovski (prefer Antonioni, Kurosawa sau Kusturica), ori sa scrie pe blog despre ideile la care a ajuns dupa lecturarea cu creionul in mina a unui text filosofic dur. Imi pare rau, in cazul in care ati crezut ca sint un intelectual de rasa trebuie sa va dezamagesc. In al doilea rind, pentru ca da, am momentele mele de trivialitate, momente delicioase la care nu doresc sa renunt. Ma gindesc, de pilda, sa incep un serial pe blog despre mincarurile pe care le fac – intrucit bucataria este una din pasiunile mele, si observ ca multe lume se plinge ca nu poate realiza o reteta sau alta, pentru ca nimeni nu explica simplu, pe intelesul tuturor, si in plus multe retete cer timp, sint complexe, ori necesita ingrediente greu de gasit. Vreau sa contrazic aceasta opinie si vreau sa ajut. De asemenea, imi place sa comentez unele stiri din ziare care ma amuza, ma intristeaza, ma revolta sau ma bucura. Multe din aceste subiecte sint triviale si mi se pare normal sa fie asa. Sint om, nu sint filosof in turnul de fildes, nici intelectual fin care sa discute cu prietenii la bere exclusiv despre literatura rusa sau sud-americana. Daca cineva m-a considerat vreodata astfel, regret dezamagirea pe care i-o provoc.

Iarasi, mi s-a spus ca nu mai sint citit de cind blogul meu a devenit „comercial”. As ruga persoanele respective sa se uite in header-ul si sidebar-urile blogului. Vedeti vreo reclama? Nu. Nu cistig bani, deci nu e un blog comercial. Traficul ma intereseaza, as fi ipocrit sa nu recunosc. Ma maguleste sa vad ca tot mai multe persoane ma frecventeaza, dupa cum ma bucur sa vad, de pilda, ca blogul meu e in primele 2000 din 20.000 de bloguri din Romania (Zelist), sau  ca media lungimii vizitelor ajunge la 3-5 minute, in functie de luna (sitemeter). Dar daca cineva crede ca scriu despre una sau alta doar pentru a face trafic (in conditiile in care nici nu cistig nimic din acest trafic, si nu prea cred ca voi cistiga vreodata, intrucit am alte lucruri mai importante pentru mine de facut decit sa stau 20 de ore pe zi pe blog, precum VIP-urile blogosferei) atunci persoana respectiva are o problema de logica, si nu vad de ce ar trebui sa ma justific mai mult.

Blogul acesta este, cel putin deocamdata, o oglinda a ideilor mele, a ceea ce sint eu acum. Cu bune si rele, cu idei interesante sau triviale. Cu bucurii (atunci cind un cititor ma felicita pentru un post prin mail sau printr-un comentariu direct pe blog) si cu tristeti (atunci cind un post considerat de mine important nu atrage atentia nimanui). Daca acest blog nu va place, e simplu sa nu ma cititi: frecventarea online, ca si cea offline de altfel, este la libera voastra alegere. Iar daca m-ati citit vreodata, imi cer sincer iertare pentru timpul pe care vi l-am luat.

Written by Andrei Stavilă

februarie 11, 2009 at 1:20 am

Politia rutiera – asa da!

with 2 comments

In sfirsit, politia rutiera cauta o formula legala prin care sa interzica detectoarele de radar. De mult timp spun ca aceste detectoare trebuie interzise. Ma bucur ca, in sfirsit, s-au trezit si oamenii legii!

Written by Andrei Stavilă

februarie 5, 2009 at 3:00 pm

Filozofie.ro

leave a comment »

Adrian Ciubotaru vrea sa promoveze filozofie.ro. Si bine face. Cum ideea este excelenta, iata popularizez si eu teaser-ul:

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 26, 2009 at 9:10 pm

Publicat în Gânduri, Lupte socio-culturale

Tagged with ,

La notar

leave a comment »

Ma aflam deunazi intr-un birou notarial, pentru legalizarea unor traduceri. Notarul incerca sa-i explice omului aflat in fata mea ca nu are toate actele in regula pentru a-si pune casa lui (dar a carei proprietar era o matusa) pe numele sotiei – chiar daca matusa e de acord.

Notarul: Matusa dumneavoastra se poate razgindi oricind, va puteti certa…

Clientul: Nu, doamna, nu sintem noi o familie din acelea…

Notarul:Hai, dom’le, mai lasa-ma. De cind sint in bransa am vazut atitea, cit nici nu va puteti inchipui. Eu nici in sotul meu nu am incredere, cum sa am in matusa dumneavoastra?

Trei intrebari imi vin in minte:

1. Care este legatura intre proliferarea uluitoare a legilor (avem legi practic pentru orice, si inca se inmultesc) si relatiile umane? In ce sens prima poate schimba perceptia noastra asupra ultimei, si invers?

2. Daca vrei sa vezi adevarata fata a speciei umane, raul cel mai mare de care este omul in stare, nu cumva cimpul de lupta devine irelevant in fata salii de judecata, a cabinetului notarial sau avocatesc?

3. Cum schimba meseria pe care o avem perceptia noastra asupra unor largi parti din experienta cotidiana? Cum vede un avocat relatiile inter-umane? Mai poate fi el naiv? Cum vede un ginecolog dragostea fizica? Mai e in stare un critic literar sa simta, citind un roman, placerea pe care o simt eu, ca simplu amator? Cum percepe un preot, sau un medic legist, masca mortii?

Written by Andrei Stavilă

decembrie 19, 2008 at 9:56 am

Basescu si intelectualii sai

leave a comment »

Blogescu imi lanseaza o provocare faina: cum vad relatia dintre Basescu si intelectualii care il sustin? Mai ales tinind cont ca respectivii intelectuali par sa fie cei care stabilesc trendurile in cultura romaneasca…

Din pacate nu am timp acum sa scriu mai mult, ma aflu la un netcafe. Voi reveni. Pina atunci insa, pot spune doar atit: mult timp se cerea interventia intelectualilor in viata publica. La alegerile din 2004 ei au iesit – in sfirsit! – din turnul de fildes si au sustinut Alianta DA. A urmat episodul cu condamnarea (SIMBOLICA!, a) comunismului. Si cu injurarea PNL-ului, la pachet cu ridicarea in slavi a PDL-ului si a sefului sau marinar. Aici a intervenit scurt-circuitul. Chiar cred ca intelectualul trebuie sa aiba o functie critica in societate. Functia critica nu inseamna propaganda. Si eu l-am sustinut, chiar la nivel emotional, pe Basescu in 2004. Am votat, cu inima, alianta DA. Ce s-a intimplat pe urma m-a dezamagit cumplit.

Astept de la intelectuali, si mai ales de la cei care stabilesc trenduri, sa-si pastreze functia critica. Sa sustina un candidat sau un partid atita timp cit cred ca e alegerea buna – dar sa ramina critici in continuare. Si sa recunoasca atunci cind gresesc. Este ceea ce au facut Andrei Plesu, Renate Weber  si Mircea Dinescu, la rubrica „asa da”. La rubrica „asa nu”,  cazul Traian Razvan Ungureanu a atins, din punctul meu de vedere,  limita penibilului. De fapt, nu cred ca pot spune mai mult decit a spus Doru Buscu in acest excelent articol.

Blogescu, nu ma consider un liberal, ci – in mare, in foarte mare! – un libertarian de stinga. Mai multe amanunte aici. Si sint foarte trist ca PNL-ul a ajuns pe mina grupurilor de interese economice care nu au scrupule (ca altfel, orice partid este sustinut de grupuri economice).

Written by Andrei Stavilă

decembrie 17, 2008 at 4:28 pm