Interactiuni

Statues and kids

leave a comment »

Passau, end of winter 2011

Bamberg, end of summer 2011

Piatra Neamt, summer 2008

 

Written by Caprescu

Septembrie 24, 2011 at 5:08 pm

Cuvinte defaimatoare, tacere academica

with 3 comments

Ieri, Academia Romana a acceptat cererea unor organizatii non-guvernamentale, hotarind sa modifice in DEX definitiile a doua cuvinte, ‘tigan’ si ‘jidan’, in sensul ca noua editie a dictionarului va consemna ‘caracterul peiorativ’ al acestor termeni (sursa). Cred ca usurinta dovedita de sus-numita institutie in tratarea problemei ridicate tradeaza mai mult teama fata de urmarile juridice ale unui posibil refuz (ONG-urile respective au amenintat cu actionarea Academiei in justitie intr-un asemenea caz) decit o judecata bazata pe argumente academice.

Conjectura de mai sus nu vrea sa spuna mai mult decit ceea ce exprima deschis. Personal nu am o opinie ferma in aceasta privinta: pe de o parte, nu sint un adept al schingiuirii unei limbi pe baza unor motive care tin de corectitudinea politica; pe de alta parte, nu pot sa nu recunosc covirsitoarea putere a unui cuvint – o putere care, folosita in scopuri imorale, poate avea consecinte catastrofale.

As fi dorit insa o dezbatere cu adevarat academica pe marginea acestui subiect. Pe de o parte, beneficiile unei asemenea schimbari par evidente: in primul rind, daca anumite cuvinte au un sens oficial recunoscut drept peiorativ, defaimator si discriminatoriu, se blocheaza posibilitatea folosirii lor in limbajul politic si administrativ. Pe de alta parte, orice individ care foloseste in mod public asemenea cuvinte poate fi actionat in judecata pentru defaimare. Ambele cazuri sint menite sa creasca nivelul de securitate al membrilor grupurilor desemnate de termenii respectivi prin inlaturarea discriminarii directe din discursul public.

Doresc insa sa ridic citeva probleme care ar fi meritat discutate. Sa luam termenul „tigan”: este el cu adevarat defaimator? Depinde: orice om obisnuit cu nuantele va accepta ca termenul are un caracter peiorativ redus fata de (iau doar un alt exemplu) „cioara” sau „cioroi”, insa este totusi defaimator fata de „rom”. Cine insa decide sensul negativ si care sint standardele dupa care este el recunoscut? De exemplu, in zona socrilor mei nu se foloseste nici termenul „tigan” si nici cel de „rom” pentru a desemna o persoana din etnia respectiva, ci (de multe ori lingvistic inadecvat) „şătrar / şătrăriţă”. Sint asemenea termeni defaimatori? La o prima ascultare am putea fi inclinati sa raspundem pozitiv, insa stiintific ar fi sa cercetam mai indeaproape contextul vorbirii, modul in care oamenii din zona respectiva folosesc acest cuvint, si abia apoi sa decidem daca are el un sens pozitiv sau negativ. Sau cel putin asa ne-ar fi cerut Wittgenstein. Iar daca hotarim ca sensul este negativ, probabil cuvintul „şatră”, din care prima notiune este derivata, este si el defaimator? Atunci orice traducator al filmului Tabor ukhodit v nebo (mai cunoscut la noi sub titlurile „Şatra”, „Vremea tiganilor”, sau „Şatra merge spre cer”) ar putea fi acuzat de discriminare. Sau, cum spunea cineva la o emisiune TV, e de vazut ce se va intimpla cu titlul „Tiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu. Iar cintecele tiganesti sau romantele Allei Bayanova ar trebui „curăţate” de termenul considerat defaimator, care apare relativ des in versurile melodiilor sale.Si ma intreb (luind in discutie celalalt termen considerat defaimator) daca vom mai putea vorbi in public despre parabola lui Ahasverus, „jidovul ratacitor” – caci „evreul ratacitor” suna aproape barbar.

Chestiunea este complicata de faptul ca unul si acelasi termen poate fi folosit, in functie de context, atit in sens pozitiv (laudativ) cit si negativ (defaimator). De pilda, in cercul cunoscutilor mei expresia „la voi e ca la tigani” are evident un caracter negativ – dar sintagma „muzica tiganeasca” (vezi aici sau aici), folosita in primul rind pentru a deosebi acest gen de muzica manelistilor, are un pronuntat caracter pozitiv, in sensul ca adevarata muzica tiganeasca, simbolul prin excelenta al culturii rome, are o valoare mult superioara manelelor, ultimele fiind etichetate gresit drept „melodii tiganesti”.

Nu in ultimul rind, a fost eludata complet problema caracterului pur sociologic si istoric al sensului defaimator al unui termen. Sa nu uitam ca unii tigani se autodefinesc astfel, respingind in acelasi timp denominatia „rom”; a le aplica o eticheta straina, chiar daca argumentele politice si academice sint de partea acesteia din urma, s-ar reduce la impunerea deloc respectabila a intereselor unui grup elitist asupra altor grupuri sociale. Mai mult, sa nu uitam ca atit termenul de „tigan” cit si cel de de „jidan” difera in intensitatea caracterului pozitiv sau negativ de-a lungul timpului: bunicii mei, de pilda, foloseau cuvintul „jidan” fara nici o conotatie negativa, iar vecinii lor, evrei sadea, spuneau deseori „la noi, la ovrei….” sau „la noi, la jidani…”.

In final, poate ar trebui sa vedem daca nu cumva o asemenea modificare a definitiilor din DEX ar putea face mai mult rau decit bine. Atitudinile extremiste si discriminatoare, departe de a fi stavilite prin asemenea actiuni, pot cunoaste o noua resurgenţă. Si ar fi pacat.

Evident, cele spuse mai sus nu trebuie vazute ca inclinind balanta spre o rezolvare aspecifica a situatiei date. Am incercat sa ridic unele probleme care nu au aparut, sau au aparut doar tangential, in dezbaterea publica din Romania. Cam singura dezbatere, de altfel, intrucit cea academica a lipsit cu desavirsire.

Budapest gay pride 2011. Fotoreportaj

with one comment

Hai la lupta cea mare!

Nu am participat in viata mea la un mars de protest – nu pentru ca nu ar exista cauze decente pentru care merita sa lupti; cred insa ca, exceptind marile revolutii, iesitul in strada nu rezolva absolut nimic: alte metode (presiunea media, lobby-ul societatii civile, etc.) sint mult mai eficiente decit o masa de oameni care scandeaza idiot citeva lozinci compuse de poeti ratati. In cazul de fata, o lupta serioasa pentru drepturile LGBT poate avea consecinte vizibile, precum recenta Rezolutie a Natiunilor Unite privind protectia drepturilor homosexualilor (aici). Sint insa convins ca nu poti astepta sa fii luat in serios atunci cind alegi sa iti revendici drepturile cu metode specifice doar clovnilor si circarilor amatori – precum in imaginile de mai jos.

              

Armata e cu noi!

Ca atare simbata, 18 iunie am luat-o pe Arankas de mina si am mers la mars nu pentru a ne manifesta sustinerea (cred ca putem face asta mult mai bine in scris, inclusiv in spatiul virtual) ci din curiozitate. Mai mult, nu aveam de gind sa intram in coloana, ci sa facem poze de pe margine – din pacate insa, ca intotdeauna, planul de acasa nu se potriveste cu cel din tirg. Totul trebuia sa inceapa la Hősök tere (Heroes’ Square) insa coada necuratului a lasat in pace aglomerata piata si a mutat activistii chiar la inceputul bulevardului Andrássy. Puteti urmari traseul intial aici.

Populatie multa, e drept, insa la orele 16:00, cind trebuia sa inceapa marsul, numarul politistilor si al reporterilor il depasea de citeva ori pe cel al manifestantilor. Desi batuti in cap de soarele care ridica temperatura peste treizeci de grade, ultimii asteptau nerabdatori debutul actiunilor: pe ici-pe colo pocneau citeva capace de bere, vreo doi cereau sa se dea drumul la muzica, iar restul se trageau in poze in fata unor bannere minjite rapid cu vopsea.

                     

Patafizica si patalogica

Cu vreo zece minute intirziere fata de ora stabilita, incepe marsul in uralele participantilor, cele doua platforme pe roti se pun in miscare si Lady Gaga – cine altcineva?! – sparge puternic difuzoarele. Citiva activisti agita lozinci atit de aiuritoare si lipsite de orice logica, incit se vede clar ca organizatorilor le lipseste nu doar gindirea rationala, dar si un departament onest de PR. Un cearsaf declara sfidator ‘Fuck norms’, de parca o existenta umana cit-de-cit demna de un asemenea nume poate fi conceputa fara norme. O fatuca (poate de la gender studies?) ne lamureste printr-o contorsiune logica despre relatia de identitate dintre capitalism, sistemul patriarhal si rasism, asta in timp ce o doamna imbracata scump o priveste cu dispret dintr-o vila somptuoasa. O alta fatuca ne spune ca nu sintem destinati monogamiei (evident, toata lumnea stie ca poligamia-i cool) in timp ce amicul ei care nu a auzit cu siguranta de Sartre ne spune cam care-i treaba cu natura umana. In fine, dupa aceste mesaje in engleza (care, impreuna cu limbile auzite ad-hoc, ne-au facut, la modul foarte serios, sa ne indoim de numarul ungurilor sadea participanti la demonstratie) vin si cele neaose, pe care aveti placerea sa le descifrati singuri.

           

Cum am participat involuntar la mars. Prima oara.

Din cind in cind, pe modelul conducerii mortului la groapa, cortegiul funerar dar colorat se opea din mers si un individ cu portavoce (sa-i spunem de acum inainte Evanghelistul István) ne tinea o predica scurta in maghiara si engleza, al carei important mesaj putea fi concentrat in ‘bravo noua, sintem cool!’.

Cum nu ne prea lamurim sfaturile cui sa le ascultam (dupa cum se poate vedea din imaginile de mai jos, existau mai multe categorii de oameni ai legii, unii care-ti luau ochii mai mult decit altii) incercam sa ne indepartam de coloana, sa privim cuminti din rolul de spectatori. Doar ca nu e voie. Bulevardul Andrássy este inaccesibil trecatorilor: altfel spus, daca ai intrat in joc trebuie sa joci! Dupa ce marsul a inceput – din motive de securitate probabil, mai ales dupa experienta din 2008 – nimeni nu intra, nimeni nu iese din coloana! Toate strazile perpendiculare pe bulevard sint blocate de garduri si trupe de asalt, asa ca in cazul in care ataca extremistii din Jobbik (de aici inainte, ‘iobicii’) vei fi frate de oua stricate si rosii rascoapte cu manifestantii…

      

Intre timp, din pamint sau din iarba verde (dupa cum am spus, cel putin teoretic nimeni nu intra pe bulevard si nimeni nu iesea) populatia participanta la mars s-a marit. Nimeni nu se intreaba daca o asemenea inmultire e rezultatul folosirii sporilor sau a butasilor. De data asta nu prea mai vedeai fotoreporteri, oamenii legii priveau de pe margine in costume de tortura (daca luam in calcul canicula de afara), iar sfirsitul cozii nu se prea vedea din locul fruntas in care ne aflam. Sa tot fie cam 500-1.000 de oameni…

‘Dirty faggots!’

Si astfel, cu surle si trimbite, ne apropiem de Oktogon. E clar ca se intimpla ceva acolo, masinile de politie se inmultesc, trupele de asalt si ele, sint garduri si se aude un zgomot greu de deslusit. Ceva ne spune ca sint iobicii, si asteptam curiosi sa vedem ce se va intimpla. O umbrela ar fi fost buna impotriva rosiilor, dar nu ne-am gindit sa luam cu noi. Din fericire, nu a fost nevoie: politistii ne-au pregatit o surpriza noua si o neplacere iobicilor: marsul va ocoli Oktogonul, asa ca platforma pe roti din fata convoiului vireaza spre dreapta, pe o strada perpendiculara pe istoricul bulevard. Noi sesizam momentul, iesim din coloana si ne strecuram printre jandarmi. Acum sintem in mijlocul Oktogonului, in dreapta si in stinga sint coloane de oameni ai legii, intre cele doua coloane citiva ziaristi si… noi. Nu prea inteleg ce pazesc oamenii legii, ca in afara de citiva purtatori de drapele nationale iobicii au fost dezamagitori azi. Mai multi curiosi decit iobici se aflau in spatele gardurilor, dupa cum se poate vedea in imagini. Ocupat cu fotografiatul ciinilor politisti, nu vad ca intre timp raminem singuri intre jardami. Seful vine si ne spune ceva in maghiara, nu intelegem si atunci spune in engleza: ‘leave the street NOW!’. Cum de marsul diversitatii ne saturasem, ne-am gindit ca fotografii mai interesante ar iesi din mijlocul iobicilor, deci ne indreptam inspre ei. Ghinion: totul e blocat de jandarmi si garduri, nu putem ajunge in mijlocul extremistilor. Dezamagiti ca nu putm oferi si partii celeilalte dreptul la expresie si fotografie, o luam pe o strada laturalnica, singura nepazita, gindindu-ne sa plecam acasa…

               

Cum am participat involuntar la mars. A doua oara

… numai ca nu avem noroc. Strada era nepazita tocmai pentru ca facea parte din traseul revenirii marsului pe bulevardul Andrássy, dupa ocolirea pietii Oktogon. Nu stiu cum se face dar, conform motto-ului ‘Nu mai rezist, nu mai rezist o clipa / Si intru iarasi in echipa’ (sursa) ne aflam de data asta in primul rind al coloanei, imediat dupa prima platforma pe roti. Chiar la timp pentru a observa cum, zarind in departare gruparea iobicilor (surprinzator de tacuta in acel moment), adeptii ‘diversitatii’ i-au provocat, ‘foarte vocal’ si ‘extrem de vizual’, folosind gesturile specifice din dotare. Asta ne-a cam invatat sa nu mai facem distinctia intre ‘good guys’ si ‘bad guys’ cit om trai. Evident ca raspunsul nu s-a lasat asteptat – eram departe de iobici, nu am auzit mare lucru, dar faptul ca seful companiei de jandami a dat ordin subordonattilor sa-si puna castile pe cap a fost de ajuns sa ne dea fiori pe sira spinarii. Cum iobicii nu sint tocmai febletea noastra, am hotarit sa continuam marsul in primul rind al coloanei, pentru a ne indeparta cit mai repede de pericol.

  

Insa chiar inainte de a reveni pe Andrássy ne linistim. Citiva ‘fani’ ne intimpina cu gesturi de iubire si sustinere. Le multumim pentru diminutivele cu care ne alinta (imi pare rau ca nu gasesc nicaieri pe net transliterarea in maghiara a englezescului ‘dirty faggots’) si mergem mai departe.

Serios vorbind, ne bucuram sa vedem grupul europarlamentar ALDE alaturi de manifestanti. Bravo liberalilor si democratilor, pacat ca nu au fost si socialistii reprezentati! Un special ‘chapeau!’ pentru persoanele trecute bine de 60 de ani, care ori s-au alaturat manifestantilor, ori i-au incurajat cu zimbete si dans de pe margine. Acuma nu stim sigur ca au inteles ce anume sustin, dar coloana semana cumva cu carnavalul de la Rio, asa ca toata lumea era multumita, asculta muzica si dansa. Doar era Shakira la boxe, ce dreacu!

              

Chiar la intersectia dintre Andrássy si Bajcsy-Zsilinszky ciinii politisti mi-au rupt iarasi inima. Erau practic lesinati sub soarele arzator, nu prea intelegeau ce se intimpla si nu se gasea pic de apa proaspata in jur. Handlerii lor, intre timp, faceau exces de zel: multimea mai mult decit prietenoasa din Deák Ferenc tér nu este lasata sa se alature coloanei. Pierduta intre coloana, politisti si privitori, o ambulanta pe doua roti nu e de ajuns sa ne incredinteze ca in caz de urgenta primim ajutorul necesar.

  

Ultima parte a marsului, desfasurata pe Bajcsy-Zsilinszky, nu a avut nimic interesant. Un mosulet insotea coloana de pe margine si dansa dupa propriile-i puteri, la un balcon citiva simpatizanti au incercat sa incropeasca un curcubeu din hirtiutze, iar masinile de politie s-au inmultit precum ciupercile dupa ploaie – spre deosebire de manifestanti, care din cauza oboselii si a soarelui plecau spre barurile invecinate multumiti ca si-au facut datoria. Evanghelistul  István ne opreste pentru o mica predica in fata unei cladiri pe ale carei geamuri era ceva scris (nu am inteles ce inseamna, dar am observat cum cameramanii jandarmeriei filmau intens ferestrele respective) si toata lumea ofteaza un ‘Doamne miluieste’ cind plecam in sfirsit spre destinatia finala.

           

Ultimii zeci de metri sint facuti pe strada Alkotmány, la capatul careia marsul se opreste. Anul asta Kossuth Lajos, strada pe care se afla Parlamentul Ungariei, este inchisa sustinatorilor diversitatii – e rindul iobicilor sa o ocupe. Dar tot e bun si pe Alkotmány, Parlamentul se vede, iar pe scenna improvizata incep citeva discursuri plictisitoare privind drepturile omului. Atit de plictisitoare, incit oamenii fac orice altceva (maninca, agita steaguri, beau, se odihnesc la umbra, injura iobicii) decit sa asculte discursurile oficiale. E de inteles, veselul cortegiu funerar a tinut mai mult de doua ore in plina canicula!

           

Hai acasa neamule!

Spre final, reporterii si politistii pareau din nou sa ii depaseasca din punct de vedere al numarului pe manifestanti. De data asta, caldura, setea si foamea au cam taiat pofta oamenilor de a-si cere drepturile. Vorbitorii declamau in fata unui public vlaguit si total dezinteresat, dar lasa ca nici discursurile nu spuneau nimic altceva decit ce fain a fost si cit de colorati sintem si cum vrem si noi sa ne putem casatori (Ouuups! Da’ parca nu eram destinati monogamiei!!!!!).

  

Singurul loc mai animat era intersectia dintre Alkotmány si Kossuth Lajos: pe de o parte, sustinatori ai LGBT cu steaguri proprii si care, plini de ura si amenintind cu pumnul in aer, ii catalogau pe cei de dincolo de gard drept ‘fascisti’, intr-o ultima incercare de a provoca vreun eveniment menit sa le ridice nivelul de adrenalina. De cealalta parte, doi iobici mascati si citiva mosnegi indignati care ne aruncau, din cind in cind si fara vlaga, cite un ‘dirty faggot!’ (cam cit erau de multi puteti judeca singuri dupa acest video).

     

ss

     

Si cam asta a fost. Obositi, arsi de soare si insetati am plecat spre casa. Am cam inteles noi ce doresc organizatorii si participantii, dar nu sintem siguri ca un privitor neutru ar fi priceput ce naiba vor oamenii astia imbracati ca la circ, care danseaza pe Lady Gaga si nu cer nimic special. Potrivit organizatorilor, ar mai fi trebuit sa urmeze o ceremonie neoficiala prin care cuplurile LGBT dornice se puteau casatori (nu ni se spune daca doar casatoriile poligame vor fi fost acceptate) si, in final, o eliberare a baloanelor colorate in aer, probabil ceva asemanator cu eliberarea porumbeilor albi de catre cuplurile proaspat casatorite, heterosexuale si extrem de inteligente.

In final, va lasam cu doua fotografii infatisind cite un reprezentant al fiecarei parti a baricadei. Va lasam sa descifrati singur care e iobicul si care aparatorul diversitatii. Asteptam raspunsurile dumneavoastra pe adresa casuta postala… Premiul nu se va trage la sorti.

  

Odă lustruitorului de pantofi. Demnitate umană versus activism social

with 15 comments

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Prima femeie-avocat în România

leave a comment »

Gazeta Transilvaniei, Brașov, an LXXVI, nr. 89, 25 aprilie/8 mai 1913, p. 3.

Written by Caprescu

Februarie 8, 2011 at 2:46 pm

Moş Racu, fiara apocaliptica

with 4 comments

Nu am mai vazut demult un documentar atit de fain. Cred ca Cioran ar fi invidios pe Mos Racu. Merita sa sacrificati 30 de minute din timpul vostru pretios si sa urmariti clipul de mai jos:

Written by Andrei Stavilă

Februarie 7, 2011 at 11:05 pm

De-ale zburatului

leave a comment »

 

 

 

 

 

Gazeta Transilvaniei, Brașov, an. LXXIII, nr. 148, 9/22 iulie 1910, p. 3.

 

 

 

 

 

Gazeta Transilvaniei, Brașov, an. LXXIII, nr. 154, 16/29 iulie 1910, p. 3.

Written by Caprescu

Februarie 4, 2011 at 4:00 pm