Interactiuni

Posts Tagged ‘academia romana

Cuvinte defaimatoare, tacere academica

with 3 comments

Ieri, Academia Romana a acceptat cererea unor organizatii non-guvernamentale, hotarind sa modifice in DEX definitiile a doua cuvinte, ‘tigan’ si ‘jidan’, in sensul ca noua editie a dictionarului va consemna ‘caracterul peiorativ’ al acestor termeni (sursa). Cred ca usurinta dovedita de sus-numita institutie in tratarea problemei ridicate tradeaza mai mult teama fata de urmarile juridice ale unui posibil refuz (ONG-urile respective au amenintat cu actionarea Academiei in justitie intr-un asemenea caz) decit o judecata bazata pe argumente academice.

Conjectura de mai sus nu vrea sa spuna mai mult decit ceea ce exprima deschis. Personal nu am o opinie ferma in aceasta privinta: pe de o parte, nu sint un adept al schingiuirii unei limbi pe baza unor motive care tin de corectitudinea politica; pe de alta parte, nu pot sa nu recunosc covirsitoarea putere a unui cuvint – o putere care, folosita in scopuri imorale, poate avea consecinte catastrofale.

As fi dorit insa o dezbatere cu adevarat academica pe marginea acestui subiect. Pe de o parte, beneficiile unei asemenea schimbari par evidente: in primul rind, daca anumite cuvinte au un sens oficial recunoscut drept peiorativ, defaimator si discriminatoriu, se blocheaza posibilitatea folosirii lor in limbajul politic si administrativ. Pe de alta parte, orice individ care foloseste in mod public asemenea cuvinte poate fi actionat in judecata pentru defaimare. Ambele cazuri sint menite sa creasca nivelul de securitate al membrilor grupurilor desemnate de termenii respectivi prin inlaturarea discriminarii directe din discursul public.

Doresc insa sa ridic citeva probleme care ar fi meritat discutate. Sa luam termenul „tigan”: este el cu adevarat defaimator? Depinde: orice om obisnuit cu nuantele va accepta ca termenul are un caracter peiorativ redus fata de (iau doar un alt exemplu) „cioara” sau „cioroi”, insa este totusi defaimator fata de „rom”. Cine insa decide sensul negativ si care sint standardele dupa care este el recunoscut? De exemplu, in zona socrilor mei nu se foloseste nici termenul „tigan” si nici cel de „rom” pentru a desemna o persoana din etnia respectiva, ci (de multe ori lingvistic inadecvat) „şătrar / şătrăriţă”. Sint asemenea termeni defaimatori? La o prima ascultare am putea fi inclinati sa raspundem pozitiv, insa stiintific ar fi sa cercetam mai indeaproape contextul vorbirii, modul in care oamenii din zona respectiva folosesc acest cuvint, si abia apoi sa decidem daca are el un sens pozitiv sau negativ. Sau cel putin asa ne-ar fi cerut Wittgenstein. Iar daca hotarim ca sensul este negativ, probabil cuvintul „şatră”, din care prima notiune este derivata, este si el defaimator? Atunci orice traducator al filmului Tabor ukhodit v nebo (mai cunoscut la noi sub titlurile „Şatra”, „Vremea tiganilor”, sau „Şatra merge spre cer”) ar putea fi acuzat de discriminare. Sau, cum spunea cineva la o emisiune TV, e de vazut ce se va intimpla cu titlul „Tiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu. Iar cintecele tiganesti sau romantele Allei Bayanova ar trebui „curăţate” de termenul considerat defaimator, care apare relativ des in versurile melodiilor sale.Si ma intreb (luind in discutie celalalt termen considerat defaimator) daca vom mai putea vorbi in public despre parabola lui Ahasverus, „jidovul ratacitor” – caci „evreul ratacitor” suna aproape barbar.

Chestiunea este complicata de faptul ca unul si acelasi termen poate fi folosit, in functie de context, atit in sens pozitiv (laudativ) cit si negativ (defaimator). De pilda, in cercul cunoscutilor mei expresia „la voi e ca la tigani” are evident un caracter negativ – dar sintagma „muzica tiganeasca” (vezi aici sau aici), folosita in primul rind pentru a deosebi acest gen de muzica manelistilor, are un pronuntat caracter pozitiv, in sensul ca adevarata muzica tiganeasca, simbolul prin excelenta al culturii rome, are o valoare mult superioara manelelor, ultimele fiind etichetate gresit drept „melodii tiganesti”.

Nu in ultimul rind, a fost eludata complet problema caracterului pur sociologic si istoric al sensului defaimator al unui termen. Sa nu uitam ca unii tigani se autodefinesc astfel, respingind in acelasi timp denominatia „rom”; a le aplica o eticheta straina, chiar daca argumentele politice si academice sint de partea acesteia din urma, s-ar reduce la impunerea deloc respectabila a intereselor unui grup elitist asupra altor grupuri sociale. Mai mult, sa nu uitam ca atit termenul de „tigan” cit si cel de de „jidan” difera in intensitatea caracterului pozitiv sau negativ de-a lungul timpului: bunicii mei, de pilda, foloseau cuvintul „jidan” fara nici o conotatie negativa, iar vecinii lor, evrei sadea, spuneau deseori „la noi, la ovrei….” sau „la noi, la jidani…”.

In final, poate ar trebui sa vedem daca nu cumva o asemenea modificare a definitiilor din DEX ar putea face mai mult rau decit bine. Atitudinile extremiste si discriminatoare, departe de a fi stavilite prin asemenea actiuni, pot cunoaste o noua resurgenţă. Si ar fi pacat.

Evident, cele spuse mai sus nu trebuie vazute ca inclinind balanta spre o rezolvare aspecifica a situatiei date. Am incercat sa ridic unele probleme care nu au aparut, sau au aparut doar tangential, in dezbaterea publica din Romania. Cam singura dezbatere, de altfel, intrucit cea academica a lipsit cu desavirsire.

Filosoful plagiator, premiat de Academia Romana!

with 42 comments

Incep povestirea intr-un context mai larg. Nici nu se stinsese bine ecoul plagiatului ministrului Beuran, ca in primavara anului 2004 trei mari scandaluri de plagiat au zguduit facultatea de filosofie a universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi. Primul l-a vizat pe M.N., profesor de estetica si de istoria religiilor. Fosti studenti au descoperit ca omul plagiase in cartea sa, intitulata chiar „Istoria religiilor”, citate intregi dintr-o carte aparuta in anii ’60, cu titlul… „Calauza ateistului”! Al treilea scandal l-a vizat pe G.N., un profesor din sectia de sociologie a facultatii de filosofie. Se pare ca respectivul nu era doar plagiator, ci in plus mai si facea ochi dulci studentelor, care nu au mai suportat si au facut scandal.

Ei, si acum sa vorbim de al doilea caz. Este vorba de N.R. (numele complet il veti afla in documentul in format pdf de la sfirsitul acestui paragraf). Omul tocmai fusese ales pentru a doua oara consecutiv şeful catedrei de „Istoria filosofiei şi hermeneutică” (în secţia „Filosofie” a Facultăţii de Filosofie fiind doar două catedre, ca rezultat al fuzionării tuturor catedrelor existente până acum câţiva ani în două grupe mari. Cealaltă catedră: „Logică şi epistemologie”). Ei bine, eu am fost cel care a descoperit ca intr-una din cartile domniei sale respectivul profesor l-a plagiat masiv pe canadianul Jean Grondin! Cum lucram atunci la cotidianul local „Lumea ieseanului” („vinovat” si pentru dezvaluirea celorlalte doua cazuri de plagiat), evident ca am convins echipa editoriala sa scriem despre acest subiect. In documentul de mai jos, pe care il puteti downloada in format pdf, aveti puse in paralel citate intregi din cartile respective. Va puteti face singuri o parere: plagiat

Ce a urmat a fost lesne de inteles. Scandal monstru, mai ales ca plagiatorul se afla in comisia de ancheta preocupata cu scandalul de plagiat al lui M.N., profesorul de istoria religiilor de care am vorbit mai sus. Cum toti profesorii ma cunosteau, imediat au inceput presupunerile: cine se afla in spatele meu? Decanul de atunci, S.A., declara ziarului nostru (citez din memorie): „E greu sa fii zilele astea la aceasta facultate. Colegii mei se suspecteaza unii pe altii, mergi pe culoare si nu stii cine te saluta sincer si cine nu”.

Primul lucru trist in legatura cu acest caz a fost ca, pentru intreaga facultate, era mai important sa afle cine m-a indemnat sa fac aceasta dezvaluire, decit plagiatul in sine. Nu puteau concepe, pur si simplu, ca un student care a muncit pentru fiecare lucrare – buna sau rea – s-a enervat vazind ca unii devin universitari prin puterea plagiatului. Asta a fost singurul meu motiv, iar daca ei nu au crezut putin imi pasa. Oricum, s-a facut o alta comisie care – ati ghicit – a declarat ca acuzatia de plagiat e falsa, ca N.R. a scris o carte originala, si deci poate dormi linistit!

Scandalul privind plagiatul a ajuns si la Bucuresti. El a fost amintit in treacat intr-un articol excelent din Idei in dialog (2006), scris de Catalin Avramescu si axat pe tema „profesionalismului” aceluiasi N.R.

Al doilea lucru trist a fost ca multi prieteni, fosti profesori ai mei (preparatori si asistenti) in facultate (la momentul scandalului, terminasem masterul) m-au felicitat in particular pentru gestul facut. Cind a fost insa vorba sa denunte si ei public plagiatul, au tacut milc. Am inteles motivul tacerii si am trecut peste asta – dar m-a durut mult.

Si al treilea lucru trist: nu m-a interesat atit de mult la vremea aceea faptul ca toate aluziile (e drept, niciodata promisiuni ferme) privind o eventuala intrare a mea in sistemul universitar au incetat subit. Insa mi-a fost ciuda sa aud ca, in timp ce ditamai profesorul plagiator a scapat basma curata, in acel ani citiva studenti prinsi copiind la examen au fost eliminati din universitate! Si iarasi, mi-a fost ciuda cind, mergind pe culoarele Facultatii de Filosofie din Iasi, profesorul N.R. era salutat cu plecaciuni de colegii sai, pe cind eu eram privit cu incruntare si neincredere. El era obiectul rusinii, insa in mod ciudat rusinea o simteam tot eu!

Iar acum imi este ciuda sa aflu ca o carte a aceluiasi plagiator a fost premiata de Academia Romana cu doua luni in urma, in decembrie 2008! Ce se mai poate spune? Va ascult parerile voastre…