Interactiuni

Posts Tagged ‘Academia

Despre radicalismul corectitudinii politice. In spatiul academic.

with 9 comments

Daca in ultimul post am vorbit despre radicalismul feminist, de aceasta data ma intereseaza radicalismul corectitudinii politice in cadrul mediului academic. Si iata cum apare un nou serial dedicat in general atitudinii radicale (vezi in sidebar, sub categoria ‘Seriale’, pagina ‘Tipologii radicale‘), serial ce va fi continuat in viitor cu un post despre noul radicalism in politica europeana.

Despre ipocrizia si radicalismul corectitudinii politice in mediul academic, deci – si am sa pornesc de la doua experiente personale. Trebuie sa mentionez de la bun inceput ca sint un adept al corectitudinii politice, intelegind prin aceasta ca sustin fara rezerve tratamentul egal aplicat tuturor indivizilor indiferent de criterii legate de sex, rasa si asa mai departe. Ma opun insa radicalizarii corectitudinii politice, asa cum lupt impotriva oricarui tip de radicalism in general. Consider ca o asemenea pozitie devine radicala atunci cind: (a) lucreaza impotriva discriminarii atacind in mod formal efectele, si nu cauzele ei; (b) se reduce la inlocuirea unui tip de discriminare cu altul, permutind pozitiile sociale ale grupurilor favorizate sau dezavantajate, dar nereducind discriminarea ca atare; (c) consecintele luptei impotriva discriminarii sint suportate de indivizi inocenti.

Sa exemplificam. Primul caz este deja cunoscut in lumea academica, si el este atit de raspindit incit a ajuns sa fie accceptat drept status quo. De exemplu, intr-un mail primit pe data de 15 noiembrie 2010, aflu ca un anumit department al Universitatii din Viena scoate la concurs un post de ‘visiting professor’. Anuntul este urmat de urmatoarea precizare (traduc direct din engleza):

Universitatea din Viena intentioneaza sa creasca numarul femeilor in corpul profesoral, in special in pozitiile inalte, si de aceea invita in mod particular femeile sa aplice. Intre aplicatii egale din punct de vedere academic, cele ale femeilor vor primi un tratament preferential.

Al doilea caz merge insa mult mai departe. Intr-un mail primit pe 16 septembrie 2010, sint anuntat ca aplicatia mea pentru o scoala de vara a fost refuzata. De obicei, in asemenea scrisori ti se explica formal si politicos ca a fost primit un numar foarte mare de aplicatii, ca in consecinta selectia a fost dura si, din nefericire, nu esti printre cei selectati dar fiind genial desigur ca organizatorii te incurajeaza sa aplici si la anul. De aceasta data insa mesajul suna putin altfel. Iata-l (iarasi, traducere din engleza):

Anul acesta am primit in mod exceptional un numar foarte mare de aplicatii iar competitia a fost extreme de puternica. In scopul de a pastra o balanta adecvata privind nationalitatea si genul participantilor din cadrul fiecarui workshop, din nefericire am fost nevoiti sa refuzam un numar de proiecte foarte bune

Cele doua exemple de mai sus nu au fost alese la intimplare: ele prezinta, in fapt, o succesiune temporala, reflectind pasii radicalizarii corectitudinii politice. Daca in primul exemplu se analizeaza intii calitatea aplicatiilor si apoi se discrimineaza pe criteriul sexual (discriminarea aplicindu-se pe cele mai bune proiecte calitativ), in al doilea caz criteriul primordial il reprezinta discriminarea insasi: intii se hotaraste numarul de locuri alocat fiecarei nationalitati si fiecarui gen in parte, apoi aplicatiile se repartizeaza in functie de acest criteriu, si abia apoi lucrarile sint selectionate in functie de calitatea lor.

Din nefericire, lucrurile nu se vor opri aici. Urmind aceeasi logica, radicalizarea corectitudinii politice in academia va mai cunoaste cel putin doi pasi. Ginditi-va, de exemplu, ca alte grupuri defavorizate vor ataca tipul de selectie din exemplul al doilea. De ce sa fie distribuite locurile conform unei balante care ia in considerare doar nationalitatea si sexul? De ce nu si etnia? Sau apartenenta religioasa (intr-adevar, de ce sa nu fie un numar egal de crestini, musulmani si atei)? Sau capacitatile fizice (de ce nu si locuri fixe pentru persoanele cu dizabilitati)? Sau genul (homosexualii, lesbienele, transsexualii etc. au si ei dreptul sa faca parte dintr-un criteriu selectiv bazat pe apartenenta la grupurile defavorizate!)?

Un al doilea pas l-ar constitui, evident, extinderea ariei aplicatiei radicalismului in corectitudinea politica. De la scoli de vara se va ajunge si la joburile din academia. Conform logicii criteriului apartenentei, in exemplul unu de mai sus favorizarea femeilor in Universitatea din Viena este profund ilegitima: de ce sa nu  fie preferati, intre doua aplicatii de aceeasi calitate, si homosexualii heterosexualilor, persoanele cu dizabilitati persoanelor in plina capacitate fizica, si asa mai departe? Dar progresul radicalismului nu se opreste doar la joburi si la scoli de vara. In curind, cu siguranta, acelasi criteriu se poate aplica pentru conferinte si, de ce nu, pentru jurnalele academice. Desigur ca nici un jurnal mare nu va dori sa fie acuzat de discriminare – si atunci se apuca sa discrimineze: chiar daca articolele peer review nu vor putea fi iscalite de autori, pentru a se asigura anonimitatea si obiectivitatea, totusi autorii vor fi nevoiti sa isi declare apartenenta nationala, etnica, sexuala, de gen, de rasa, si gradul de capacitate fizica. La fel ca si in exemplul doi de mai sus, jurnalele vor publica articole in functie de criteriul apartenentei, si abia apoi apoi in functie de cel valoric. Ai un articol bun, dar nu te incadrezi in locurile alocate sexului tau, sau etniei tale? Ghinion.

Previziunea mea poate sa para incredibila – dar este urmarea fireasca, logica, a aplicarii criteriului apartenentei in detrimentul criteriului valoric. Nici un argument moral sau de alta natura nu poate justifica restrictionarea criteriului apartenentei si al corectitudinii politice doar la joburile din academia si la scolile de vara, excluzind astfel conferintele sau jurnalele; si nimic nu va putea justifica preferinta acordata unui singur grup dezavantajat (femeile) si excluderea celorlalte grupuri dezavantajate (persoanele de culoare, gay, persoane cu dizabilitati, etc.).

De ce spun ca aceasta aplicatie a gindirii corecte politic este radicala si extremista? A venit momentul sa aplicam aceste cazuri la definitia radicalismului corectitudinii politice oferite la inceput:

(a) prin aceasta metoda se ataca in mod formal efectele, si nu cauzele discriminarii sau ale dezavantajului unui grup. Daca, de pilda, persoanele de culoare sint dezavantajate, atunci cauzele sint deopotriva economice (exemplu, lipsa banilor pentru a merge la universitati prestigioase) si sociale (exemplu, mentalitatea majoritatii, discriminarea). Corectitudinea politica abordeaza aceasta situatie atacind output-ul fenomenului (pozitiile sociale finale in care ajung membrii grupurilor discriminate) in loc sa atace inputul, cauzele existentei dezavantajului (mai multe fonduri pentru universitatile de stat, mai multe ajutoare sociale, si nu in ultimul rind educatia multiculturala si in spiritul tolerantei, care ar trebui invatata inca de pe bancile scolii). Atacind insa efectele bolii nu va impiedica sub nici o forma cauzele sa actioneze in continuare, si ca atare fenomenul sa se reproduca la nesfirsit.

(b) aceasta metoda pur si simplu inlocuieste un tip de discriminare cu altul, permutind pozitiile sociale ale grupurilor favorizate sau dezavantajate, dar nereducind discriminarea ca atare. Altfel spus, in loc sa fie interzisa discriminarea pe orice baze in promovarea academica sau in participarea la diverse evenimente (aplicindu-se astfel criteriul calitatii si competentei), corectitudinea politica in forma ei radicala impune o discriminare inversa, numita pervers ‘discriminare pozitiva’. In loc sa aplicam un criteriul aflat total in afara zonei discriminarii, aplicam acelasi criteriu discriminativ – doar ca intors pe dos.

(c) consecintele luptei impotriva discriminarii sint suportate de indivizi inocenti. Oricit de reala ar fi atitudinea discriminativa, cei care trebuie sa plateasca trebuie sa fie cei ce discrimineaza, si nu alte persoane. Pentru a impiedica discriminarea femeilor, de pilda, astazi se impune in academia o cota a pozitiilor care trebuie ocupate de femei (iar mai tirziu de gay, mahomedani, persoane cu dizabilitati, etc.). Dar astfel cei ce platesc sint chiar unii care nu numai ca nu discrimineaza, dar chiar luptra impotriva discriminarii: un barbat alb de la un department de gender care isi face o teza in feminism va avea mai putine sanse intr-o competitie decit… o femeie care se declara ea insasi anti-feminista!!!

Din pacate, ipocrizia formei radicale a corectitudinii politice nu inlatura discriminarea, ci doar inverseaza subiectul cu obiectul ei. Faptul ca nimeni nu ia atitudine impotriva inlocuirii criteriului performantei cu cel al apartenentei releva foarte clar teama de a nu fi acuzat de discriminare. Si in mediul academic, din nefericire, se impune din ce in ce mai mult spaima specifica sistemelor totalitare: daca in acestea din urma declarai ceva impotriva ideologiei oficiale, puteai sa fii inchis si, de multe ori, ucis. In sistemul academic actual, iti poti pierde imediat job-ul si credibilitatea sau imaginea, ceea ce inseamna ca poti ajunge pe drumuri, muritor de foame. Acelasi rezultat, carevasazica.

Perspectivele devin cu atit mai negre cu cit radicalizarea corectitudinii politice va continua. In adolescenta, ma intrebam care carte se va dovedi cu adevarat vizionara: ‘1984’ sau ‘Brave New World’? Desi Orwell este un scriitor mult mai stralucit decit Huxley, cred ca ultimul a cistigat batalia pe planul vizionarismului. Ne aflam la inceputurile bravii lumi noi, iar ceea ce se intimpla in academia nu este decit o mica parte a totalitarismului catre care ne indreptam triumfatori. Pentru mine, abia iesit dintr-un sistem care ingradea libertatea de constiinta si expresie, un sistem care promova indivizii pe orice alte criterii in afara de cel al competentei, a intra intr-un alt sistem concentrationar – cosmetizat, insa de natura identica – este profund dramatic.

Reclame

Pro si contra: „noua revolutie culturala”

with 8 comments

Incepem astazi un nou experiment pe blog: autorii sai vor prelua o tema si o vor dezbate, aducind argumente „pro” si „contra”. Pentru astazi, am ales articolul domnului Andrei Plesu, publicat in Adevarul: O noua revolutie culturala? „Pro” a scris Andruska, „impotriva” s-a pronuntat Arankas. Enjoy!

Andruska: pro

Inainte sa spun de ce sint de accord cu domnul Andrei Plesu, voi incepe cu o delimitare. Nu cred ca “inflatia” de proiecte privind “drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism…” este un lucru surprinzator, si cu atit mai putin unul revolutionar. Ca europeni raminem, totusi, socratici: ii amintesc autorului ca filosofia nu este tocmai un exercitiu inchis in sine; de la greci am invatat ca ea trebuie sa raspunda in primul rind problemelor practice, actuale, care chiar ne framinta ziua si nu ne lasa sa dormim noaptea. Socrate se intreba, printre altele, care sint calitatile unui bun cetatean si cum ar trebui organizat statul perfect – exact aceeasi intrebare pe care ne-o punem si noi astazi, mai ales in contextul fascinant al integrarii europene. Daca tinerii cercetatori se intereseaza tot mai mult de drepturile omului, de feminism, de ecologie, de integrare europeana, de cetatenie sau imigratie este tocmai pentru ca problemele respective sint urgente, si cu totii asteptam un raspuns. Filosofia este chemata astazi, mai mult decit oricind, sa ofere macar tentative ale unor solutii. A lasa asemenea subiecte exclusiv in voia tehnicienilor mi se pare profund gresit. “Inflatia” de care vorbeste domnul Plesu nu este, in acest context, decit un rezultat al inflatiei problemelor care ne apasa – mare parte din ele nefiind create de noi, dar asteptind, moral incorect, o rezolvare din partea noastra. Asa stind lucrurile, vad plingerea domnului Plesu incadrindu-se intr-un anti-socratism pe care il resping.

Pe de alta parte, sint de acord ca trecem prin inima unei “noi revolutii culturale”, o miscare pe care nu o pot valoriza decit in negativ. Cum domnul Plesu bine observa, factorii ei modelatori sint de natura economica: tinarul cercetator e nevoit sa faca un proiect care poate atrage fonduri, ori poate fi acceptat intr-un program doctoral la o universitate prestigioasa, ori poate asigura nu doar un job bun, ci o paleta destul de larga a ofertelor de angajare, pentru a avea spatele asigurat in cazul nefericit al unui esec in mediul academic. Nimic straniu pina aici. Insa proiectele viabile in sensurile mentionate sint dictate de politici ideologice foarte clar definite. In domeniile umaniste trendul este unilateral: dinspre comprehensiv spre analitic, dintre interpretare spre descriptie, dinspre metode calitative spre metode cantitative. In Statele Unite, de pilda, nu ai nici o sansa sa publici un articol intr-o revista peer-review de stiinte politice daca nu folosesti in articolul tau metode cantitative. Proiectele si articolele devin tot mai standardizate, in detrimentul imaginatiei si a creativitatii; intrebarea de care mi s-a facut greata la CEU era: “si care iti este argumentul?” Dar eu poate nu aveam un argument, poate voiam sa dezvalui o stare de fapt! Intrebarea pe care o aud invariabil la EUI este: “si care iti e variabila independenta, care cea dependenta?” Dar poate nu vreau sa folosesc asemenea tip de explicatie, poate doresc sa ofer un argument!

Standardizarea merge insa mina in mina cu mainstream-ul. Proiectul tau trebuie nu doar sa fie unul standard (indiferent de ce aduce nou, fapt absolut secundar!). El trebuie sa fie si mainstream: chiar in cadrul aceluiasi domeniu, teoria democratiei de pilda, e mult mai intelept sa-l urmezi pe Thomas Christiano decit pe Hardt si Negri. O teza pe o tema care nu este “mainstream” va intimpina dificultati in a-ti oferi mai tirziu argumentul pentru un job bun.

O ultima problema o constituie specializarea tot mai ingusta: deja pe feliuta ta de cercetare, care face parte dintr-un sub-domeniu al unui alt sub-domeniu, s-a scris enorm. Muncesti de dimineata pina seara, si este dificil sa fii tot timpul la curent cu ce se intimpla. Ca atare, asistam, in cadrul acestei adevarate noi revolutii culturale, la un proces de idiotizare intelectuala. Am colegi la stiinte politice care iti vor povesti o zi intreaga despre procentul de democratie existent in Franta si despre modul in care el poate fi cuantificat; daca ii intrebi insa despre tensiunea dintre principiile liberalismului si ale democratiei, se uita la tine ciudat. Daca aduci in discutie, in inima Florentei, pe Machiavelli – se crucesc. Cind ii intrebi daca valorizeaza pozitiv sau negativ modul in care conduce Berlusconi guvernul, raspunsul invariabil este ca nu sint interesati de aspectele normative. Iar daca vrei sa duci discutia dinspre domeniul stiintific spre film, fotografie, sau muzica sint total pierduti si te considera un freak. Personal, ma gindesc cit de fascinat as fi fost sa ii ascult pe Eliade, Cioran si Sebastian la dialogurile Criterion-ului; cit de interesat am fost sa ii ascult pe Afloroaei la Iasi, pe Kis la Budapesta si pe Bauböck la Florenta; si cit de plictisit voi fi sa ii ascult, in viitor, pe bunii mei colegi.

Sa recapitulam: de la comprehensiv la analitic; standardizarea proiectelor; obsesia “mainstream”-ului; si ingustarea intelectuala: toate acestea sint doar citeva aspecte ale noii revolutii culturale pe care domnul Plesu o observa perfect. Sa acceptam ca am identificat corect problema: care este solutia? Personal, nu vad decit una singura: oamenii cu punga plina si cu dare de mina trebuie convinsi sa sustina si tipul de cercetare de care vorbeste domnul Plesu. Ma refer, evident, nu la o biata bursa de un an, ci la universitati private care sa ofere joburi pe termen lung si salarii atractive pentru o teza pe Nietzsche, Gadamer  sau Kierkegaard. Aici intervine rolul diplomatului Plesu. Daca nu va incerca sa faca acest lucru, atunci consider ca plingerea domniei sale nu poate friza decit ipocrizia.

Poate s-or fi citit carti la lumina luminarii, intr-o cabana la Paltinis, domnule Plesu. Dar cultura mare, cea pe care o admiram astazi la italieni, francezi sau germani s-a facut la lumina candelabrelor, in palate de vis, in centre culturale urbane. Este decizia dumneavoastra daca doriti sa oferiti tipului de cultura pe care il sustineti candelabrele si palatele necesare – sau daca va multumiti sa ii deplingeti lenta disparitie, la lumina luminarii unui prohod jenant.

Arankas: contra

Andrei Plesu se intreaba cum s-a ajuns la pierderea “apetitului cultural” de catre tanara generatie de aplicanti la NEC. Domnia sa presupune ca noi nu mai “frisonam” cand citim Shakespeare sau Nietzsche, ca ne-am fi pierdut fiorul pentru “cultura autentica, de buna traditie europeana” si ca toata aceasta orientare pragmatica spre topicuri “hot” (gen drepturile omului, condamnarea comunismului, integrare europeana, minoritati, societate civila, feminism, probleme ecologice etc.) ar fi ingrijoratoare. Intrebarea mea este insa, “pentru cine este ingrijoratoare aceasta invazie masiva si agresiva de noutate?” Pentru cei cativa “filosofi de profesie” (atat de „cativa” incat ii numeri pe degete) care stau bine merci in turnul lor de fildes (tapat cu editiile de lux Kant, Hegel si Nietzsche), discutand la o cafea cu imaginea lor din oglinda de la baie despre Siegfried (bolidul metafizic BMW seria 3) si apoi sovaind dramatic pentru ca nu stiu ce gel de dus sa aleaga dintre mirosurile de ghimbir, ceai verde si lavanda de la Roger & Gallet?

Sau poate tinerii cercetatori (scuzati, “vietatea multicefala”, in limbajul onorabilului domn Plesu), palizi de foame si cu restante la plata caldurii pe ianuarie si februarie, ar trebui ca in numele asa-zisei “culturi autentice” sa nu-si risipeasca pretiosul timp dedicat cugetarii asupra “fiintei ca fiinta” (la lumina lumanarii fireste… ca sa respecte sfatul lui Noica!), cu incercari de a se “inregimenta” in temele actuale pe care finantatorii de oriunde le crediteaza (pentru ca au motive intemeiate sa le crediteze). Nu! Ei trebuie sa ramana “ceea ce au fost – romantici” (ca sa-l citez si pe neica Eminescu, acest depozitar al “culturii autentice si de buna traditie europeana”). Ei trebuie sa ramana cu burta goala dar cu “trairea candida cand se intreaba ‘ce este timpul’ ” (ca vorba aia “filosofica”, “mai fundamentala” este intrebarea “ce este timpul” – in toate variantele si scenariile: cascada, havuz si fluviu – decat statisticile despre violenta sexuala din Caucaz!)

Cat despre specialistii in Nietzsche care se re-orienteaza catre “reconciliere in discursul public” (ce infamie, domnule!)  am numai cuvinte de lauda. Bine ca s-au putut re-orienta si, poate cu putin noroc, vor putea si pune umarul la “reconcilierea” cu pricina (oricum ar fi, este preferabil decat sa stea acasa someri dupa ce cu doi ani in urma si-au luat doctoratul cu summa cum laude pe o teza cu titlul “ Conceptul de timp la Nietzsche”). Eh… si ar mai fi de spus ca, da, domnule Plesu, “frisonez” in continuare cand citesc Shakespeare, Nietzsche sau Baudelaire dar din cand in cand mai trebuie si sa iau cate un paracetamol ca nu pot sa traiesc intr-un frison continuu. Un “intelectual cu insemnele provocatoare ale unei bogate diversificari formative” (atat de pretuit de Plesu) se va chinui cum poate el mai bine sa interpreteze, filosofeze despre lume… dar asta nu este de ajuns (mai trebuie si sa faca ceva concret ca sa o schimbe). Daca reuseste sa o schimbe (chiar si folosindu-se de “retorica la moda”), eu cred ca ar fi un mare castig (nu va mai interesa pe nimeni “coeficientul de previzibil, redundanta si platitudine al acestor proiecte).

Written by Andrei Stavilă

martie 10, 2010 at 9:59 pm

O dezbatere despre doctorat

with 29 comments

Peter Mair, seful departamentului de Stiinte Sociale si Politice de la European University Institute, a prezentat in cadrul unui simpozion conferinta „The Way We Work Now” („Cum lucram astazi”), avind ca tema ce inseamna si ce presupun astazi studiile doctorale. Din motive evidente de copyright nu pot pune conferinta aici, insa pot face un rezumat in vederea unei dezbateri (in cazul in care veti fi interesati). Daca doriti sa cititi articolul respectiv, vi-l pot trimite pe mail.

Doctoranzii europeni fata cu cei americani

Peter Mair observa ca exista o discrepanta tot mai mare intre cei care isi iau doctoratul in Europa si absolventii de studii doctorale americani: devine din ce in ce mai dificil pentru europeni sa concureze pe piata muncii din Statele Unite, in timp ce americanii intra tot mai mult (si cu un succes tot mai mare) in competitiile pentru posturile universitare europene. De obicei, indivizii care-si doresc o cariera in SUA sint sfatuiti sa-si ia doctoratul peste ocean inca de la bun inceput (p. 4). Daca-ti iei doctoratul in Europa e probabil ca vei ramine aici, pe cind “graduarea” in State iti ofera cel putin posibilitatea de a opta intre a ramine acolo si a te intoarce pe batrinul continent. Motive pentru aceasta situatie ar fi multe, de exemplu: “anglicizarea” unor programe de doctorat din Germania, Olanda si Italia (in sensul ca respectivele programe folosesc engleza ca mediu de instruire); favorizarea si promovarea publicatiilor in limba engleza de catre departamentele europene; si initierea superioara in metode cantitative pe care studentii americani o primesc, iar celor europeni le cam lipseste.

Ce este doctoratul?

In opinia autorului de care vorbesc, doctoratul nu mai reprezinta o cercetare pe care studentul o intreprinde de unul singur, ci un process “din ce in ce mai mult ghidat si directionat” (p. 3). De asemenea, doctoratul nu mai este azi ceva iesit din comun, un fel de incununare a intregii activitati, cum era in Vest pina prin anii ’70; acum el a devenit o calificare necesara, dar nu si suficienta (p. 5). Cum pe piata muncii exista tot mai multe persoane cu doctorat, aceasta calificare academica, desi necesara, nu mai poate, ea singura, sa faca diferenta intre candidatii pentru obtinerea unui job. Pe linga calitatea tezei, sint si alti factori care pot face diferenta cind aplici pentru un post: capacitatile individuale pentru munca in domeniul cercetarii, pentru activitatea didactica, publicatiile (in plus, capacitatea de a publica in engleza), experienta postdoctorala (postdoctoratul devenind si el un pas tot mai necesar in construirea carierei academice), si asa mai departe (p. 6). “Cu alte cuvinte”, scrie Peter Mair, “un individ bine pregatit pentru piata muncii ar trebui sa aiba doctoratul luat, una sau doua publicatii (in special in revistele internationale unde articolele sint recenzate), studii postdoctorale si experienta didactica”. Ce inseamna toate acestea? Inseamna ca studentii doctoranzi trebuie sa “scrie o teza de o calitate superioara, sa urmeze un program de pregatire mai mult sau mai putin extensiv, sa obtina ceva experienta in predare si sa publice unul sau mai multe articole bune in revistele de specialitate. Si cum atit universitatile, cit si autoritatile care ofera fonduri ii preseaza tot mai mult pe studenti pentru a-si termina tezele la timp, ei trebuie sa indeplineasca toate aceste cerinte intr-o perioada de timp relativ limitata”. Acest proces a devenit atit de dificil si cere un efort atit de mare, incit trebuie sa se renunte la ceva.

Ce este de facut?

Potrivit lui Peter Mair, candidatul cel mai probabil pentru aceasta renuntare este chiar dizertatia doctorala. Evident, nu trebuie sa renuntam la teza ca atare, sau la calitatea ei. In opinia autorului, status-ul tezei trebuie minimizat, in sensul ca trebuie sa renuntam la ambitiile doctoratului. Aceasta, intrucit “ceea ce a fost odata o componenta definitorie a unei cariere academice a devenit acum o simpla calificare profesionala necesara” (p. 7). Si ar fi doua moduri in care s-ar putea renunta la “pretentiile” tezei. Pe de o parte, teza trebuie sa-si piarda din caracterul de “tot unitar” si din cel de „sine-statator”: “In loc de a fi o monografie coerenta si sustinuta, care are sens doar atunci cind este citita de la inceput si pina la sfirsit, teza devine mai curind o punere in comun a unor analize separate si de obicei auto-suficiente, o parte din aceste analize obtinindu-si deja o existenta independenta drept articole sustinute in conferinte, articole publicate in reviste sau capitole ale unor carti (…) Cel mai bun mod prin care un cercetator poate deopotriva sa publice articole si sa-si completeze dizertatia este ca partile tezei sa fie publicate pe masura ce sint scrise. Si cel mai bun mod in care acest lucru poate fi facut in practica si cu posibil succes este ca elementele relevante ale tezei sa fie mai intii scrise ca articole de sine statatoare si abia mai tirziu sa fie transformate in capitole – nu invers!”. Al doilea mod prin care se pot diminua ambitiile doctoratului tine de “greutatea”, de importanta lui: doctoratul “nu mai este munca unei vieti, si nici opera majora ce va trebui completata intr-o lunga cariera” (p. 7). Numele si reputatia cercetatorului nu mai trebuie sa depinda de teza de doctorat, ci mai curind de ceea ce realizeaza dupa terminarea doctoratului: “de indeminarile si capacitatile obtinute in timpul programului doctoral, de capitolele individuale care au fost publicate drept articole si de publicatiile sau proiectele de cercetare dezvoltate in perioada postdoctorala” (pp. 7-8).

Concluzia

“Dat fiind faptul ca doctoratul este acum doar primul dintre multitudinea de pasi pe scara carierei academice, el devine ceva ce trebuie obtinut repede si efficient, iar dupa aceea trebuie lasat deoparte. Dat fiind modul in care lucram acum, cercetatorul aspirant are nevoie de un doctorat, dar nu mai este definit de doctorat. Si in acest sens trebuie sa se renunte la pretentiile tezei” (p. 8).

Ce parere aveti? Eu unul sint total de acord, deci mari subiecte de dezbatere nu am 🙂 As dori totusi sa supun atentiei marea discrepanta dintre ceea ce ne dorim si ceea ce putem face. Adica sa presupunem ca ideile lui Peter Mair sint extraordinare – cit de usor ar fi sa le punem in practica? Dau numai doua exemple: (1) e foarte fain sa poti publica macar doua articole in revistele recenzate de limba engleza; din pacate insa acestea sint in marea lor majoritate americane, si acolo competitia este atit de mare, incit extrem de rar se intimpla ca un student doctorand (fie el si american) sa poata publica ceva. Solutia ar fi sa avem reviste serioase, acreditate, de limba engleza in Europa continentala. Universitatile ar putea avea grija de asa ceva – din motive necunoscute de mine insa, asemenea initiative sint inexistente. Apoi, (2) este la fel de fain sa poti dobindi experienta didactica inca din timpul programului doctoral, dar este la fel de dificil precum si in cazul publicatiilor. De obicei, universitatile de limba engleza de pe batrinul continent (de exemplu, Central European University din Budapesta si European University Institute din Florenta) nu au programe pentru undergraduate, ci numai programe de master sau de doctorat – in consecinta, studentii doctoranzi nu prea au cui preda. Desigur, solutia ar fi extinderea acestor universitati si pe sectorul de „undergrazi”, dar asta presupune, banuiesc, o groaza de bani, si nu cred ca universitatile respective sint pregatite deocamdata pentru un asemenea pas.

“Retro Soviet / Nazist Chic” sau un alt fel de Estetica?

with 16 comments

De curand am fost invitata la un “soviet party”. Am intrebat si eu intr-o doara “ce mai inseamna si asta”. Camarazii mei m-au lamurit in cea mai “Brit” engleza ca un “soviet party” este o petrecere cu tema “socialista” (zic ei) si “exhibitionista” (as zice si eu). Cica ar fi trebuit sa ma imbrac a la Vera Mukhina, sa am o atitudine a la “We Can Do It!” (care poate fi studiata chiar si de pe cutiile metalice de dropsuri “Nostalgic Art”, adica: acele nimicuri pe care le cumperi in amintirea “Good Old Times of Nostalgic Advertisement”) si neaparat sa ma prezint cu cateva versuri si cantecele de pionier (romanesti sau internationale… da’ nici prea internationale…).

Cu ceva luni in urma imi povestea un amic din Estonia despre mirobolanta, nemaivazuta si semi-privata petrecere la care si el a fost invitat undeva in Tartu. Se presupunea ca ar trebui sa vii imbracat cumva intre animal si nazist. Cica “Nazi-chickens” si “Nazi-bears” au inceput sa apara rand pe rand la usa si un Hitler cu lenjerie de la o prestigioasa casa de moda destindea atomsfera cu un lap dance de toata frumusetea (deloc compatibila cu mustata si zvastica argintie). Personal nu am inteles niciodata fascinatia pe care o au unii pentru combinatia estetica nazista/comunista si “savoir vivre” cu ele pe cap.

Sa trecem acum de la povesti cu petreceri la povesti din academia. Un profesor ungur (foarte charismatic si cu un veritabil umor negru – taciune) obisnuia sa ne invite la lungi vizionari din Olympia si The Triumph of the Will urmate de si mai lungi dicutii. Ambele filme sunt “capodoperele” alb-negru ale Lenei Riefenstahl. Noi nu discutam insa despre montaj sau despre monumentele neo clasice care apar prin cadru. Noua ni se cerea sa scriem scurte lucrari pornind de la intrebarea “Why is it difficult to be frank about the appeal of fascist aesthetics to ourselves?” (De ce nu putem sa fim sinceri fata de noi insine ca estetica nazista este placuta la “vedere” – intr-o traducere mai mult decat libera).

Ce vrea sa insemne asta? Ca soldatii aia SS in uniformele lor perfect croite si cabrate pe corp erau (sunt) “appealing” (atragatori); ca nudurile alea musculoase din statui ne “mangaie” vederea; ca instinctual spunem “da, imi place” la sirurile interminabile de corpuri atletice (depersonalizate) care ne apar in fata ochilor? Nu am inteles nici acum de ce profesorul meu presupunea ca oricare dintre noi ar fi trebuit sa fie “atras” de frumusetea artei naziste a Olympiei. In fine, el asuma ca desi noi suntem indubitabil (instinctual) atrasi de frumusetea asta irezistibila, totusi nu putem fi sinceri fata de noi insine deoarece nu stiu ce instanta morala (ori supraego de nu stiu ce tip) ar interfera in judecata noastra estetica. Pai, domnule profesor nu stiu cum sa va spun… daca ma intrebati de ce nu pot fi cinstita fata de mine insami in a recunoaste  cat de atragatoare este estetica nazista asta ma face sa cred ca intrebarea dumneavoastra seamana cu intrebarea aia celebra (care este si un sofism) “Cand ai incetat sa-ti bati nevasta?”  Pai  nu am batut-o dom’le niciodata. De ce sa fi incetat sa fac ceva ce nu am facut niciodata?

Cand inca eram studenta, am cunoscut un francez (Erasmus). Asta colectiona cu fervoare orice i se parea lui kitsch: postere electorale, mileuri crosetate, bibelouri cu paun, carpeta cu “rapirea din Serai” insigne socialiste, vederi cu actori celebri, poze cu Ceausescu de prin ziare, cravate de pionier etc. Despre kitsch-ul “kitsch” si despre kitsch-ul “camp” am mai scris si aici. Nu am inteles nici atunci si cred ca nu inteleg nici acum de ce cravata de pionier, insignele si portofelul cu chinezoaica care face cu ochiul (singurul “bun” la indemana oricarei femei in comunism) erau pentru el Kitsch. Cu ce le compara?

Acum trec precum trenul prin gara Zorleni la o poveste dintr-un personal murdar care ma ducea de la Bucuresti la Sofia (de fapt trebuia sa ma duca la Veliko Tarnovo da’ cred ca am plecat in viteza si…) la un seminar organizat de cei de la Plotki. Calatoream intr-un compartiment de 8 insi, cu: un argentiniam, un american, o unguroaica, trei bulgari si o romanca. Dupa zece ore intr-o cusca incinsa (40 de grade, august fiind) omul incepe sa spuna vrute si nevrute. Romanca cu care mergeam la scoala asta de vara incepe si ea sa-mi spuna vrute: “Eu si o prietena de-a mea din Bucuresti (una care are si o galerie de arta privata) am vrea sa cumparam niste tablouri comuniste… adica Realist-Socialiste si nu numai… stii tu, din alea cu omagii, cu muncitori etc. Se vand foarte bine la targuri. Sunt multi colectionari si din strainatate si se cauta. Unii isi cumpara chiar ca sa-si decoreze casa. Asa ca daca stii vreun artist de la tine din oras care are tablouri din astea de pe vremea lui Ceausescu da-mi un semn”. Stau eu si ma gandesc daca stiu sau nu pe careva la mine in oras. Si imi amintesc ca pe strada unchiului meu locuia un artist (mai mult sculptor decat pictor) care imi spusese cu multi ani in urma ca toate tablourile asa-zis “comuniste” (cele pentru care a avut comanda etc.) au fost aruncate de catre el personal la tomberonul de pe strada prin ’90. Ii era rusine omului sa mai tina “bazaconiile” alea in garaj (plus ca nu mai avea loc si de ele). Daca ar fi stiut el ca zece ani mai tarziu se vor deplasa unii personal la locuinta lui de pe “Zorilor” 34 ca sa-i cumpere cu bani grei “bazaconiile” ar fi fost alta mancare de peste…

Written by arankas

mai 14, 2009 at 7:00 am