Despre radicalismul corectitudinii politice. In spatiul academic.

Daca in ultimul post am vorbit despre radicalismul feminist, de aceasta data ma intereseaza radicalismul corectitudinii politice in cadrul mediului academic. Si iata cum apare un nou serial dedicat in general atitudinii radicale (vezi in sidebar, sub categoria ‘Seriale’, pagina ‘Tipologii radicale‘), serial ce va fi continuat in viitor cu un post despre noul radicalism in politica europeana.

Despre ipocrizia si radicalismul corectitudinii politice in mediul academic, deci – si am sa pornesc de la doua experiente personale. Trebuie sa mentionez de la bun inceput ca sint un adept al corectitudinii politice, intelegind prin aceasta ca sustin fara rezerve tratamentul egal aplicat tuturor indivizilor indiferent de criterii legate de sex, rasa si asa mai departe. Ma opun insa radicalizarii corectitudinii politice, asa cum lupt impotriva oricarui tip de radicalism in general. Consider ca o asemenea pozitie devine radicala atunci cind: (a) lucreaza impotriva discriminarii atacind in mod formal efectele, si nu cauzele ei; (b) se reduce la inlocuirea unui tip de discriminare cu altul, permutind pozitiile sociale ale grupurilor favorizate sau dezavantajate, dar nereducind discriminarea ca atare; (c) consecintele luptei impotriva discriminarii sint suportate de indivizi inocenti.

Sa exemplificam. Primul caz este deja cunoscut in lumea academica, si el este atit de raspindit incit a ajuns sa fie accceptat drept status quo. De exemplu, intr-un mail primit pe data de 15 noiembrie 2010, aflu ca un anumit department al Universitatii din Viena scoate la concurs un post de ‘visiting professor’. Anuntul este urmat de urmatoarea precizare (traduc direct din engleza):

Universitatea din Viena intentioneaza sa creasca numarul femeilor in corpul profesoral, in special in pozitiile inalte, si de aceea invita in mod particular femeile sa aplice. Intre aplicatii egale din punct de vedere academic, cele ale femeilor vor primi un tratament preferential.

Al doilea caz merge insa mult mai departe. Intr-un mail primit pe 16 septembrie 2010, sint anuntat ca aplicatia mea pentru o scoala de vara a fost refuzata. De obicei, in asemenea scrisori ti se explica formal si politicos ca a fost primit un numar foarte mare de aplicatii, ca in consecinta selectia a fost dura si, din nefericire, nu esti printre cei selectati dar fiind genial desigur ca organizatorii te incurajeaza sa aplici si la anul. De aceasta data insa mesajul suna putin altfel. Iata-l (iarasi, traducere din engleza):

Anul acesta am primit in mod exceptional un numar foarte mare de aplicatii iar competitia a fost extreme de puternica. In scopul de a pastra o balanta adecvata privind nationalitatea si genul participantilor din cadrul fiecarui workshop, din nefericire am fost nevoiti sa refuzam un numar de proiecte foarte bune

Cele doua exemple de mai sus nu au fost alese la intimplare: ele prezinta, in fapt, o succesiune temporala, reflectind pasii radicalizarii corectitudinii politice. Daca in primul exemplu se analizeaza intii calitatea aplicatiilor si apoi se discrimineaza pe criteriul sexual (discriminarea aplicindu-se pe cele mai bune proiecte calitativ), in al doilea caz criteriul primordial il reprezinta discriminarea insasi: intii se hotaraste numarul de locuri alocat fiecarei nationalitati si fiecarui gen in parte, apoi aplicatiile se repartizeaza in functie de acest criteriu, si abia apoi lucrarile sint selectionate in functie de calitatea lor.

Din nefericire, lucrurile nu se vor opri aici. Urmind aceeasi logica, radicalizarea corectitudinii politice in academia va mai cunoaste cel putin doi pasi. Ginditi-va, de exemplu, ca alte grupuri defavorizate vor ataca tipul de selectie din exemplul al doilea. De ce sa fie distribuite locurile conform unei balante care ia in considerare doar nationalitatea si sexul? De ce nu si etnia? Sau apartenenta religioasa (intr-adevar, de ce sa nu fie un numar egal de crestini, musulmani si atei)? Sau capacitatile fizice (de ce nu si locuri fixe pentru persoanele cu dizabilitati)? Sau genul (homosexualii, lesbienele, transsexualii etc. au si ei dreptul sa faca parte dintr-un criteriu selectiv bazat pe apartenenta la grupurile defavorizate!)?

Un al doilea pas l-ar constitui, evident, extinderea ariei aplicatiei radicalismului in corectitudinea politica. De la scoli de vara se va ajunge si la joburile din academia. Conform logicii criteriului apartenentei, in exemplul unu de mai sus favorizarea femeilor in Universitatea din Viena este profund ilegitima: de ce sa nu  fie preferati, intre doua aplicatii de aceeasi calitate, si homosexualii heterosexualilor, persoanele cu dizabilitati persoanelor in plina capacitate fizica, si asa mai departe? Dar progresul radicalismului nu se opreste doar la joburi si la scoli de vara. In curind, cu siguranta, acelasi criteriu se poate aplica pentru conferinte si, de ce nu, pentru jurnalele academice. Desigur ca nici un jurnal mare nu va dori sa fie acuzat de discriminare – si atunci se apuca sa discrimineze: chiar daca articolele peer review nu vor putea fi iscalite de autori, pentru a se asigura anonimitatea si obiectivitatea, totusi autorii vor fi nevoiti sa isi declare apartenenta nationala, etnica, sexuala, de gen, de rasa, si gradul de capacitate fizica. La fel ca si in exemplul doi de mai sus, jurnalele vor publica articole in functie de criteriul apartenentei, si abia apoi apoi in functie de cel valoric. Ai un articol bun, dar nu te incadrezi in locurile alocate sexului tau, sau etniei tale? Ghinion.

Previziunea mea poate sa para incredibila – dar este urmarea fireasca, logica, a aplicarii criteriului apartenentei in detrimentul criteriului valoric. Nici un argument moral sau de alta natura nu poate justifica restrictionarea criteriului apartenentei si al corectitudinii politice doar la joburile din academia si la scolile de vara, excluzind astfel conferintele sau jurnalele; si nimic nu va putea justifica preferinta acordata unui singur grup dezavantajat (femeile) si excluderea celorlalte grupuri dezavantajate (persoanele de culoare, gay, persoane cu dizabilitati, etc.).

De ce spun ca aceasta aplicatie a gindirii corecte politic este radicala si extremista? A venit momentul sa aplicam aceste cazuri la definitia radicalismului corectitudinii politice oferite la inceput:

(a) prin aceasta metoda se ataca in mod formal efectele, si nu cauzele discriminarii sau ale dezavantajului unui grup. Daca, de pilda, persoanele de culoare sint dezavantajate, atunci cauzele sint deopotriva economice (exemplu, lipsa banilor pentru a merge la universitati prestigioase) si sociale (exemplu, mentalitatea majoritatii, discriminarea). Corectitudinea politica abordeaza aceasta situatie atacind output-ul fenomenului (pozitiile sociale finale in care ajung membrii grupurilor discriminate) in loc sa atace inputul, cauzele existentei dezavantajului (mai multe fonduri pentru universitatile de stat, mai multe ajutoare sociale, si nu in ultimul rind educatia multiculturala si in spiritul tolerantei, care ar trebui invatata inca de pe bancile scolii). Atacind insa efectele bolii nu va impiedica sub nici o forma cauzele sa actioneze in continuare, si ca atare fenomenul sa se reproduca la nesfirsit.

(b) aceasta metoda pur si simplu inlocuieste un tip de discriminare cu altul, permutind pozitiile sociale ale grupurilor favorizate sau dezavantajate, dar nereducind discriminarea ca atare. Altfel spus, in loc sa fie interzisa discriminarea pe orice baze in promovarea academica sau in participarea la diverse evenimente (aplicindu-se astfel criteriul calitatii si competentei), corectitudinea politica in forma ei radicala impune o discriminare inversa, numita pervers ‘discriminare pozitiva’. In loc sa aplicam un criteriul aflat total in afara zonei discriminarii, aplicam acelasi criteriu discriminativ – doar ca intors pe dos.

(c) consecintele luptei impotriva discriminarii sint suportate de indivizi inocenti. Oricit de reala ar fi atitudinea discriminativa, cei care trebuie sa plateasca trebuie sa fie cei ce discrimineaza, si nu alte persoane. Pentru a impiedica discriminarea femeilor, de pilda, astazi se impune in academia o cota a pozitiilor care trebuie ocupate de femei (iar mai tirziu de gay, mahomedani, persoane cu dizabilitati, etc.). Dar astfel cei ce platesc sint chiar unii care nu numai ca nu discrimineaza, dar chiar luptra impotriva discriminarii: un barbat alb de la un department de gender care isi face o teza in feminism va avea mai putine sanse intr-o competitie decit… o femeie care se declara ea insasi anti-feminista!!!

Din pacate, ipocrizia formei radicale a corectitudinii politice nu inlatura discriminarea, ci doar inverseaza subiectul cu obiectul ei. Faptul ca nimeni nu ia atitudine impotriva inlocuirii criteriului performantei cu cel al apartenentei releva foarte clar teama de a nu fi acuzat de discriminare. Si in mediul academic, din nefericire, se impune din ce in ce mai mult spaima specifica sistemelor totalitare: daca in acestea din urma declarai ceva impotriva ideologiei oficiale, puteai sa fii inchis si, de multe ori, ucis. In sistemul academic actual, iti poti pierde imediat job-ul si credibilitatea sau imaginea, ceea ce inseamna ca poti ajunge pe drumuri, muritor de foame. Acelasi rezultat, carevasazica.

Perspectivele devin cu atit mai negre cu cit radicalizarea corectitudinii politice va continua. In adolescenta, ma intrebam care carte se va dovedi cu adevarat vizionara: ‘1984’ sau ‘Brave New World’? Desi Orwell este un scriitor mult mai stralucit decit Huxley, cred ca ultimul a cistigat batalia pe planul vizionarismului. Ne aflam la inceputurile bravii lumi noi, iar ceea ce se intimpla in academia nu este decit o mica parte a totalitarismului catre care ne indreptam triumfatori. Pentru mine, abia iesit dintr-un sistem care ingradea libertatea de constiinta si expresie, un sistem care promova indivizii pe orice alte criterii in afara de cel al competentei, a intra intr-un alt sistem concentrationar – cosmetizat, insa de natura identica – este profund dramatic.