Interactiuni

Posts Tagged ‘arta contemporana

Mi Movida la «Maison Folie Wazemmes»

with 3 comments

In Lille se poate vizita gratuit un muzeu de arta contemporana proaspat gazduit de o fosta fabrica de textile falimentara. Din afara muzeul-fabrica arata ca o ruina din caramida rosie dar inauntru e primitor si foarte spatios. Intamplarea a facut ca zilele astea sa se desfasoare o expozitie temporara care mie mi-a placut : «MI MOVIDA. Euphorie a Madrid». Mi-a placut conceptul , atmosfera, documentatia foarte amanuntita, entuziasmul publicului si, mai ales, mi-a placut ca am avut ocazia sa revad un scurt fragment din filmul underground (facut cu buget foarte, foarte mic) al lui Almodovar (este vorba despre primul lui lung metraj „Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton” (1980).

«Mi Movida» se vrea o reiterare a miscarii culturale madrilene «MOVIDA»; miscare cunoscuta ca si echivalentul spaniol al «cultural liberalization». «Movida» incepe la sfarsitul anilor 70 (inceputul anilor 80) si corespunde intervalului de dupa moartea lui Franco (clipul pe Youtube). Expozitia surprinde perfect efervescenta cu care dupa o perioada de pudibonderie, traditii culturale respectate cu strictete, inchidere , dictatura si prohibitie, tinerii momentului se dedica new wave-ului.  Daca ar trebui descrisa in cateva cuvinte, «Movida» a insemnat punk, glam, pop art, expresionism, libertate de expresie, dar si kitsch, consumerism, libertate sexuala etc. Din momentul in care am trecut pragul muzeului am intrat lejer in spiritul Movida: te simti ca un personaj din filmele lui Almodovar ratacind printre haine din material ce imita pielea de leopard, melodiile cantaretei Alaska (un fel de Andy Warhol feminin si spaniol), ecrane imense pe care ruleaza junk movies, scene abjecte din viata unor vedete pop, porno si drag queen, culori tipatoare, critica tauromahiei pe postere comerciale, subiecte care au fost tabu expuse la loc de cinste, fara falsa pudoare si fara perdele.

[click pe imagine pentru a o mari]

Am vazut si un scurt film cu o dansatoare de flamengo intr-o rochie alba imaculata care incepe sa se intepe cu un ac in timpul dansului. Rochia alba incepe sa se pateze din loc in loc de sange iar la final dansatoarea nu se prabuseste precum un taur ranit ci inteteste pasii. In expozitie erau zeci de cataloage, albume de arta, ziare si video-uri despre miscarea Movida, astfel incat cineva cu adevarat interesat ar fi putut petrece chiar o zi intreaga in Maison Folie (si cred ca o parte din public venise cu mult inaintea noastra). M-am uitat in jur si am constatat cu bucurie ca publicul nu era unul «obisnuit» cu galeriile de arta: familii cu copilasi mici, batrani cu umbrele si pungi de la Lidl, africani cu costumatia tipica, multi studenti, cupluri care petreceau ore in fata ecranelor cu scurt metraje, niste punkeri agitati si chiar o doamna cu un Huski ! Toti pareau interesati si preocupati… dar era o «preocupare» placuta, mai ales ca nimeni nu a trebuit sa plateasca zece euro intrarea. Am simtit o mare bucurie ca mai exista locuri interesante unde ai acces fara sa te gandesti ca biletul de intrare costa cat cina ta pe urmatoarele doua zile. Nu vreau sa ma intelegeti gresit: expozitia a fost foarte «provocative» si merita cu prisosinta cei zece euro pe care as fi fost dispusa sa ii dau dar ma gandesc ca batranii pe care i-am vazut acolo cu pungile Lidl s-ar fi gandit de doua-trei ori inainte sa plateasca biletul. Nu spun ca toate muzeele ar trebui sa fie gratis dar macar unele ar trebui sa fie. Nu toti iubitorii de arta au joburi «decent platite» si arta nu ar trebui sa fie accesibila doar unor categorii privilegiate .

Reclame

Written by arankas

februarie 14, 2010 at 10:28 pm

From Russia with (the Dog’s) Love

leave a comment »

kulik5401 (Oleg Kulik; sursa fotografiei)

Despre Oleg Kulik am auzit pentru prima data prin ’90 si ceva. Un amic imi tot povestea printre beri si tigari Maro despre valul de artisti contemporani din fostul bloc sovietic care au impanzit scenele lumii artistice internationale “cata frunza, cata iarba”. Oricine ar putea confirma marea voga a anilor ’90 pentru asa-zisa arta contemporana post-comunista si post-nationala. Imi amintesc de uriasul succes al artistilor din fostul bloc la mai-marile biennale si trienale ale lumii artei contemporane. Cam de pe atunci isi fac veacul prin galerii si alte “evenimente cosmopolite” Oleg Kulik, Marina Abramovich si alte VIP-uri din Europa Centrala si de Est. Totusi, ar trebui sa spun ca valul de arta post-comunista nu mai este chiar asa de “trendy” in zilele noastre (sau in orice caz, a fost cu succes surclasat de “black art” (ori, more generally, “post-colonial art”) si chiar de productiile de arta contemporana din tari ca Iran, Irak etc.).

k14994b006740 (Oleg Kulik, Deep into Russia; sursa fotografiei)

In ’90, imi amintesc, arta post-totalitara era la mare pret si cautare. Nici nu mai conta daca era ceva de capul artistului sau ba. Pe nimeni nu interesa calitatile artistice ale “operelor” din the former bloc. Era suficient ca productia artistica sa aiba un mesaj percutant si sa fie a unuia care a trait acolo, in jungla totalitara, sub culoarea rosie a “globalizarii” Sovietice. Daca respectiva “opera de arta” mai si facea trimitere la uriasa ruptura dintre Estul si Vestul Europei, era cu atat mai apreciata ca fiind o “opera de arta angajata politic” si alte bla-bla-uri si clisee de gen. Asa au proliferat, cum va puteti imagina, sufficient rubbish and ideological kitsch din tarile ex-comuniste cat sa ajunga pentru vreo trei generatii. Asta nu vrea sa insemne ca toata productia artistica aferenta este rubbish.

Dar sa revin la Kulik. Tipul asta este unul dintre rusii cei mai cunoscuti din arta contemporana. El stie sa-si faca simtita prezenta fara discretie sau modestie. A invatat pe de rost reteta “Intriguing Art” pe care o tot exerseaza de cate ori are ocazia. Trebuie sa recunosc ca o face cu succes. Strategia socantului, dimensiunea “faithological-mythological” a discursului artistic post-comunist, cinismul si leftismul de ocazie sunt numai cateva dintre ingredientele succesului sau.  In 1997, Kulik isi „expune” pentru prima data in America ideile artistice I bite America and America Bites Me (sub acest titlu Kulik se plimba gol pusca, in patru labe prin expozitie. Artistul nu mai apare ca fiind o fiinta umana ci ca un caine din Rusia. Americanii sunt socati de prezenta cainelui. Cainele locuieste in cusca sa din galerie.  Criticii exclama: “One could also argue that some of the impact stems from an American fear that Russia is regressing to a more primitive state!”). O alta lucrare cunoscuta este „Deep into Russia”.

ibiteamerica_poster_th america-bites-me(Oleg Kulik – I bite America, America bites me; sursa fotografiilor)

Dar iata ca acum doi ani (2007) s-a intamplat sa ii intalnesc la Budapesta pe doi dintre fondatorii  publicatiei-platformă “Chto Delat? / What is to be Done? (Theory, Art and Activism)”:  Dmitry Vilensky si David Riff. Dar nu despre intalnirea mea cu cei doi am vrut sa va vorbesc (chiar daca discutia cu ei ar merita un post special) ci despre… Oleg Kulik. De la teoreticienii “Chto Delat?” am primit cateva exemplare ale revistei cu acelasi titlu. Tot rasfoind eu cele cateva numere imi sare in ochi un titlu din care doar doua cuvinte imi apar ca fiind familiare: primul e “faith” iar celalalt e “Oleg Kulik”. Dar al treilea cuvint al titlului? Ei bine, al treilea cuvant e “Jacuzzi”!!! (asadar, articolul scris in rusa de catre filosoful si antropologul moscovit Igor Ghubarov  (si tradus si in engleza de catre Thomas Cambell) se intituleaza sugestiv “Notes on Faith, or, Oleg Kulik’s Jacuzzi”). Desi articolul se refera predominant la a doua bienala de arta contemporana de la Moscova (pe numele ei mic, “I believe”,bienala asta s-a vrut o restaurare a increderii (faith) in arta contemporana si, in general, intre oameni), Oleg Kulik (ca si unul dintre curatorii bienalei) & Co. sunt amintiti de multe ori in urmatorii termeni: “But the topic of faith isn’t an innocent incidental detail in Kulik’s feast of the fine arts. In the given instance, faith is the big bathtub where the artists splash-and-splash with priests and Kremlin spymasters instead of whores” ori „Something new catches the eye in this latest production, however… For the stated theme isn’t meant simply to accessorize the new, bearded image of Oleg Kulik and Co. Swaddling themselves in faith’s blinding rays, they would love to exit from the twilight of the nineties in order finally to go legal on more-or- less emergent Russian art market. In this sense, we might compare the artists to the notorious Russian oligarchs: they didn’t pay taxes for ten years, and even paid lip service to alternative economies and means of production. After the Yukos affair, though, their chutzpah immediately flagged and they began humbly serving the Fatherland. That is, they rejected the social-political projects that were in any case a heavy load for these ex-black marketers and limited themselves to individual projects: building yachts and vacationing at upscale resorts with harems of underage supermodels”. Chubarov nu se da batut si continua povestea despre Kulik in contextual bienalei “I believe”: “Several years ago, Oleg Kulik invited the members of our contemporary philosophy seminar (based at the Philosophy Institute of the Russian Academy of Science) to accompany him to Jacuzzi along with the prostitutes he was researching at the time. Kulik assumed that whatever the content of the ensuing discussion, he would be able to present our seminar as part of a more-significant performance – and that to boot we’d benefit from PR-buzz that most intellectuals could only dream of.”

Si acum ma intreb cat de cinica poate fi “credinta” in arta contemporana a lui Oleg Kulik?

Written by arankas

mai 7, 2009 at 7:04 am

Ma mutilez, deci exist!

with 4 comments

Ultimul meu episod din serialul Post-, Non-, Pdeudo- arTA se referea la doua “povesti” in oglinda. Una era despre eviscerarea imaginara a sfantului patron al marinarilor – Erasmus (o poveste veche tocmai din perioada Evului Mediu Intunecat si “Masculin”) si cealalta poveste era din vremea noastra (relatarea despre artistul contemporan Damien Hirst, care si-a facut un hobby din eviscerarea, impaierea si conservarea in formol a mamiferelor).

De data aceasta promit sa nu va mai povestesc despre felul in care medievalii isi pedepseau corpul pacatos si plin de pofte! Acum este randul contemporanilor sa-si verse oful pe minunatul si nefericitul „body in pain”.

Practica din arta contemporana prin care artistii isi folosesc propriul lor corp ca pe un mediu (in locul lemnului, pietrei, ori panzei in cazul picturii) se numeste “fix” body art (no more no less). In anii ’60 se fac simtite primele manifestari ale acestei forme de arta. Din cate imi amintesc eu exista foarte multi body artists: Vita Acconci, Janine Antoni, Stuart Brisley, Chris Burden, Stelarc, Ana Mendieta, Tom Marioni, Dennin Oppenheim (nu stiu daca el este sau nu sotul lui Meret Oppenhaim), Terry Fox, Gina Pane, Linda Montano si Mike Parr sunt numai cateva exemple. Toti (sau majoritatea) acestor artisti au experimentat pe propria lor piele (la propriu) tot felul de suplicii (mai ceva ca Sfantul Erasmus!).

Precizare: spre deosebire de eviscerarea medievala imaginara, supliciile body artist-ilor are for real. Nu stiu de ce, da’ parca nu imi vine sa cred ca toti sunt interesati pana peste urechi de ceea ce se numeste „the culture of pain” (David Morris oferea un soi de explicatie pentru atractia artistilor vizavi de durere: “Pain is to somatic stimulation as beauty is to visual stimulus. It is a very subjective experience.” – „Durerea este pentru stimularea somatica precum este frumusetea pentru stimulul vizual. Este o experienta foarte subiectiva”).

Cu ceva timp in urma, o artista de origine franceza mi-a atras atentia in mod deosebit. Doamnelor si domnilor, ea este: Orlan!

orlan2 (sursa)

Orlan nu este chiar o “body artist” suta la suta ci mai mult ea reprezinta ceea ce se numeste “carnal art” ori “transgresive art”. Arta ei vrea sa spuna ca limitele corpului sunt mobile si modificabile. De aceea ea isi face operatii estetice peste operatii estetice; isi introduce oase suplimentare sub piele si ne spune ca “arta trebuie sa socheze!”. Motivatia ei pare sa fie aceea de a provoca/deconstrui conceptiile traditionale despre frumusete: “I’m against the idea of normal beauty” (Sint impotriva ideii de frumusete normala). De aceea ea isi mutileaza constant corpul, incercand sa imite ba “frumusetile” ne-Europene (gen girafa-femeie Ndebele din Zimbabwe), ba nu stiu ce “vestala” asiatica. In timpul intervetiilor chirurgicale pe care le suporta, ea cere sa fie filmata (ca in cazul performance-ului Omnipresence – Ominiprezenta). Uneori performeaza rolul Madonei catolice cu o cruce alba intr-o mana si cu o cruce neagra in cealalta (in timp ce medicii si asistentele ii cîrpesc fata sau ii curata de sange parul). Orlan spune ca arta ei nu este deloc dureroasa (ca ea nu simte durere in timpul interventiilor).

Criticii de arta, teoreticienii si doamnele care predau in departamentele de Gender Studies de regula iau ca punct de plecare aceasta “opera de arta” intitulata “Omnipresence” pentru a exemplifica, ilustra sau populariza cateva subiecte “hot” din teoria contemporana a artei. De exemplu Peggy Zeglin Brand in “Disinterestedness and Political Art” argumenteaza pentru un switch (interested/disinterested) in atentia cu care receptam arta politica. In viziunea ei performance-ul “Omnipresence” este un exemplu de arta politica feminista. Brand spune ca putem sa “experimentam” estetic acest performance in acelasi fel cum am contempla o opera de arta clasica (sa zicem Primavara lui Boticelli). Intrebarea este: oare?!

Mai jos aveti o fotografie din timpul perfomance-ului „Omnipresence”. Mai multe fotografii aici si aici.

orlangrapes (sursa)

Post-, Non-, Pseudo-arTA: Introducere

with 6 comments

Mi-am propus ca in fiecare joi sa scriu un post… despre ce altceva decat despre ARTA. Daca ma voi putea tine de “anagajament” voi scrie regulat despre: Arta cu “A” mare sau arta cu “a” mic; arta contemporana sau arta traditionala; asa-zisele opere de arta controversate; street art; arta si politica sau arta politica; Kitsch sau Camp; Junk Sculpture; Estetica; Teoria filmului si altele de acest gen…

O alta categorie de subiecte care intamplator imi retin interesul de ceva timp sunt cele legate de: cultura populara vs. “high culture”; democratia culturala si reflectia ei in artele timpului nostru; arta si ecologia precum si definitiile, re-definitiile si retro-definitiile artei si artistului.

In alta ordine de idei, cred ca arta si artistii ar putea face mult mai mult decat fac pentru a promova justitia sociala, idea de umanitate si alte “chestiuni” umaniste si umanitare. Cred ca oricine poate sa remarce cu usurinta faptul ca miscarile si productiile din arta contemporana sunt din ce in ce mai elitiste si mai ostracizate (si ostracizante in acelasi timp) in “artworld”-ul caracteristic: bienale, galerii private etc. Desi platformele artistice ale artistilor contemporani (individuali sau oraganizati in asociatii si fundatii) mustesc de idei si imperative despre cum si de ce artistul si arta ar trebui sa participle activ in viata si intemperiile cetatii, aceste afirmatii raman de cele mai multe ori doar sa ornamenteze paginile de web si paginile publicatiilor de specialitate. Chiar daca pe toate drumurile, la toate “workshop”-urile”si conferintele artistii contemporani ii citeaza pe Jean Luc Godard, Ranciere si Slavoj Zizeck – sustinand ca arta nu mai este o activitate “de excelenta” la care numai cei norocosi si bogati au acces, productia si practica artistica nu face dacat sa ilustreze contrariul celor afirmate (poate mai putin partea cu excelenta, daca stau sa ma gandesc).

Oricat de mult s-ar stradui artistii si teoreticienii contemporani sa ne faca sa-i credem pe cuvant ca dictum-ul lui Godard: “idea nu este sa facem arta politica ci sa facem arta in mod politic” se aplica in cazul lor si a creatiei lor, si oricat de mult ar vrea ei sa ne determine sa vedem cum arta contemporana s-a “democratizat”, a iesit din muzeu pe strazi si in cartierele nevoiase, se adreseaza tuturor si nu doar celor educati sa o recunoasca, totusi de cele mai multe ori arta ramane acelasi domeniu: domeniu al “connoisseur”-ului.

[Nota: serialul se va numi „Post-, Non-, Pdeudo- arTA”, iar episoadele sale vor fi gasite in pagina destinata serialelor]

Written by arankas

martie 12, 2009 at 6:00 am