Interactiuni

Posts Tagged ‘arta

Miroslav Tichy – Eroii mei de pe margini

with 4 comments

Photography is something concrete, a perception, what you see with your eyes. And it happens so fast that you may not see anything at all! To photograph is to paint with light! The flaws are part of it. That’s what makes the poetry. And for that you need a bad camera. If you want to be famous, you have to be worse at something than everyone else in the world!”–Miroslav Tichy

Miroslav Tichy si Ion Barladeanu sunt doi artisti fabulosi si pitoresti pe langa care nu poti sa treci asa ca trenul prin gara fredonand “another brick in the wall”.  Doi “eroi” ai zilelor noastre scufundati in arta/povera si daily life fiecare in felul sau. Azi vi-l prezint pe Miroslav Tichy! Nu-i asa ca nu ati auzit prea des acest nume pe scena artworld-ului contemporan? (desi a expus in Elvetia, Franta, Spania, SUA…)

Incepe asa: Tichy band berea cea mai ieftina (un fel de “Noroc” in tara berii super)  in casa lui modesta din  Kyjov (Cehia), adunand fara nici o noima tone de fotografii “homemade” amestecate cu picturi si grafica. Apoi spune: “Oamenii de la mine din oras ma intreba <Ce esti tu, Domnule Tichy? Esti pictor, sculptor, ori scriitor?>. Iar eu le raspund: <Stii cine sunt eu? Sunt Tarzan la pensie>”. Casa lui e un depozit. Un fel de magazie de arta, alimente expirate, unelte de tot felul si carti…multe carti: sub masa, sub pat sub tonele de arta, sub farfuriile in care a fost cu mult timp in urma mancarea pentru cina. In filmul lui Roman Buxbaum (“Tarzan Retired”, 2004)  pe care l-am vazut acum doi ani la Pompidou, Tichy isi rasucea barba serafica cu degetele murdare, desfacea conserve pe care le imparte cu pisicile lui dragi, povestea despre peisajele nostalgice ale lui Josef Sudek, despre ceea ce face un artist prost unul neimaipomenit si despre multe altele mici si mari, reale sau imaginate, de aproape sau de peste mari si tari. Apoi auzi cum a fost el inchis la nebuni de mai multe ori pentru ca nu a mai vrut sa respecte canonul Socialist Realist (ca avea alte “nebunii in cap” decat sa cante in struna regimului). Mai bine “surprindea” pe hartie fotografica femei senzuale de pe ecranul TV, femei la scaldat, la piata, barfind regimul comunist, aranjindu-si ciorapii pe picior pana sus, cochetand in vitrina vreunui magazin de prostioare femeiesti.

A scapat teafar si de la nebuni si s-a retras la Kyjov in casa-magazie-de-arta-a-saraciei. A inceput sa-si confectioneze aparate de fotografiat din cartoanele de la hartie igienica, cutii de conserva, pachete de tigari, cutii de pantofi, lentile de ochelari (pe care le “lustruia” uneori cu scrum) … doar hartia fotografica o cumpara cu sfintenie de la un magazin din apropiere. Asa s-au scurs 20 de ani de mii si mii de fotografii, toate-toate cu femei din Kyjov. Unii spun ca arta lui a fost una dizidenta; altii spun ca nu a fost decat el  dizident din realitate. Miile de fotografii aruncate prin casa pe sub ligheanul de apa, langa canile pline de zat de cafea, sub un scaun pe post de “picior”, sunt toate “imperfecte” (din punctul de vedere al unui fotograf profesionist): supra expuse sau sub expuse, zgariate din greseala, cu vreo urma de musca zdrobita, neglijent taiate pe margini, uneori total neclare… Dar tocmai “neclaritatea” asta le face absolut extraordinare. Miile de imagini “neclare” documenteaza agonia unui interval de timp in care “o femeie cocheta” era un semn de normalitate; vorbesc despre insecuritate, mizerie, alienare, solitudine si in acelasi timp vorbesc despre rafinament, gingasie sau delicatete. Pana si urma de musca sau de gem zaharisit se transforma intr-o pecete de taina. Ea provine exact de acolo, din existenta la limita a unui artist exilat care, incredibil, isi permite luxul de a-si trai arta lui si viata lui reala intr-un regim politic absurd si abrutizant.  Nu “femeile” sunt aboutness-ul  artei lui Tichy, ci relatia viscerala a artistului cu “lumea” impusa versus “lumea” vazuta firesc prin lentila facuta de el insusi din toate resturile de prin gospodarie.  Si “lumea” asta, asa-zis “vazuta”, nu e in nici un caz “supra expusa”.

Am pasit in Pompidou printre sutele de fotografii alb-negru expuse  si brusc mi-am dat seama ca acelea nu erau fotografii (ca nici macar nu semanau cu niste fotografii) ci erau ca niste file de jurnal personal – Tichy (video)! Apoi am zarit o banca si m-am asezat langa un domn elegant trecut bine de 60, care mirosea tare a parfum scump, scump… Ne-am uitat impreuna la filmul de 35 de minute in care Tichy raspunea intrebarilor lui Buxbaum. Dar numai Tichy era acolo cu parul alb, lung si valvoi si cu unghiile lui netaiate si murdare sorbind cu nesat din “berea cea mai ieftina”. Vorbea cu mult sarm despre arta si despre viata si era plin de viata ochi. Ma uitam la el si mi se parea “outwordly”, un mare experimentator si exploarator sau, uneori, mi se parea un aristocrat al spiritului deghizat in cersetor. Tichy era batran pe atunci (trecut bine de 80). Isi amintea:  “I cut a lens out of Plexiglas with a knife, ground the lens, made a camera of wood and cardboard, and took pictures with that. Of course it worked. When I do something, it has to be precise. Truly, the lens was not precise, but maybe that’s where the art is… Then I grind the lens with various types of sandpapers, first coarse sandpaper, then finer and finer, until you can see through it beautifully. And then what? It needs to be polished, that isn’t a problem. You take toothpaste, mix it with cigarette ash, and then you polish it. And that’s what I photographed with…”.

Tot caut in cyberspace sa aflu ce mai face: “These days, Tichy continues to live in Kyjov but is essentially unreachable. He suffers from dementia and has to be taken care of by his neighbor. He has most likely destroyed the majority of the work he produced over the course of his life in what can romantically be described as fits of artistic madness”.

Cu ocazia expozitiei temporare de la Pompidou, in care l-am vazut pe Tichy pentru prima data, mi s-a intarit convingerea (care pe vremea aceea era doar o parere) ca de multe ori “bad painting is good art” , chiar daca el facea “fotografii” (?).

Written by arankas

Februarie 20, 2010 at 12:15 am

Tezele lui Erdely

with 3 comments

“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”: asa isi incepe artistul si criticul de arta ungur Miklos Erdely celebrele teze din 1980 (pentru Marly Conference). Totusi, el tine sa completeze lista tezelor cu urmatoarea asertiune: “doar pentru ca o expozitie este a matter of decision nu inseamna ca aceasta decizie trebuie sa fie arbitrara”. Nu pot decat sa subscriu la ambele teze, dar facand mici observatii la fiecare dintre ele:

Pe de o parte, nici una din definitiile artei pe care le cunosc (esentialista, functionala, institutionala sau procedurala, etc.) pare sa nu se poata aplica tuturor genurilor si tipurilor de arta. Asa spre exemplu, nu toate productiile artistice (asa-numitele “opere de arta”) performeaza o functie estetica (sau furnizeaza placere estetica). Daca o productie ne “trezeste” impulsul de a interveni intr-o situatie mai curand decat “placere estetica”, nu inseamna ca acea “opera” e mai putin arta (sau ca nu e arta deloc). In ceea ce priveste definitia (sau definitiile) de tip esentialist ale artei (X este arta daca si numai daca X poseda calitatea Y), cred ca oricine poate sa observe cu ochiul liber si fara prea multe drumuri la “surse demne de luat in consideratie” ca de-a lungul timpului ceea ce numim “arta” a luat atatea chipuri si atatea continuturi, incat e greu (daca nu si imposibil) sa pariezi ca “aceasta este calitatea esentiala ce face arta – ‘arta’”. Una peste alta, pe mine ma irita cel mai tare definitiile asa-zis “institutionale” (procedurale) ale artei. George Dickie este cred notoriu, in sensul ca se presupune (gresit cumva) ca el este parintele teoriei institutionale a artei. De fapt Dickie a preluat pe filiera Arthur Danto idea de “Artworld” (lumea artei) dar nu s-a oprit la ceea ce “the artworld” insemna pentru Danto. Intr-un articol inubliabil de prin saizeci si ceva, Danto vorbea despre “lumea artei” (The Artworld) in sensul unei comunitati.

Din comunitatea asta a artei ar trebui sa faca parte: artistii, criticii de arta, curatorii, dar si publicul care consuma arta, “operele de arta insele”, precum si istoria artei si atmosfera de teorie a artei din jurul lor. Pentru Danto, “artworld” nu este prin urmare o institutie care decide printr-o procedura anumita ceea ce este arta (ceea ce este expus in galerii si prezervat in muzee drept “arta”). Pentru Dickie, dimpotriva – daca institutia de arta X (cu toata sleahta ei de profesionisti: curatori, critici, directori de muzee etc.) considera Y arta atunci “Y este arta”. La prima vedere s-ar parea ca teoria asta “institutionala” a artei nu contrazice prea mult prima teza a lui Miklos Erdely (“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”). Se pare ca “institutiile artei” decid ceea ce este arta si ceea ce este non-arta fara a tine prea mult cont de definitiile date artei sau “atmosferei de teorie din jurul istoriei artei”.

Problema cu deciziile mi se pare ca ar trebui gandita nu doar unilateral (din sensul institutiilor artei), cat si din prisma fiecarui consumator de arta. Degeaba imi spune mie “Artworld” (in sensul lui Dickie sau whatever) ca Gioconda este nu doar arta (tinuta in muzeu, apreciata de milioane de oameni, etc.) ci chiar o “opera de arta” de mare clasa (“capodopera a istoriei artei universale”, “marca geniului artistului X” bla-bla…). Ce sa inseamne asta? Ca ar trebui sa-mi placa musai? Ca as fi in afara bunului simt (si common sense-ului) daca as indrazni sa spun ca pentru mine respectiva pictura nu e o “capodopera” si in final nu stiu daca sa o consider ori ba “arta”? Poate decizia mea de a considera Y drept arta este total arbitrara (la fel si decizia de a nu considera Y arta). Nu afecteaza pe nimeni si nici nu conteaza. Nu invit pe nimeni sa plateasca bilet la expozitia mea temporara de “panseuri estetice”. Situatia se schimba insa deranjant spre jenant cand e vorba de deciziile arbitrare ale „artworld”. Nu poti cere privitorului (consumatorului) sa se conformeze „povestii“ tale despre arta, sa vada Y in aura in care o vezi tu, sa aprecieze Y doar pentru ca e expusa in Pompidou, pazita cu strasnicie si stearsa de praf printr-un procedeu special din doua in doua zile. Nu poti sustine ca Z (din  publicul de arta) “esueaza” sa perceapa Y ca si arta (sau ca si “opera de arta remarcabila si unanim recunoscuta as such”) doar pentru ca Z este insuficient de educat – sau, pe limba lui Hume sau Kant, “este ceva defect in perceptia lui estetica”.

Totusi, nu cred ca am raspuns clar la problema “arbitrarietatii” deciziilor noastre in ceea ce priveste “arta”. In orice caz, aceasta arbitrarietate se poate colobora cu o alta: cea a obiectului de arta. X este arta pentru mine acum si aici. X nu este arta pentru tine acum si acolo pentru ca Z si nu X este pentru tine si pentru cei din comunitatea ta “arta”. As completa  lista lui Miklos Erdely cu o teza: “in privinta artei nu putem vorbi despre  nici o ‘unitate in diversitate’ pentru ca arta inseamna exact diversitate. A presupune ca produsele artistice ar avea ceva in comun, ceva care sa le confere statutul de arta, inseamna a presupune o unitate pe care produsele artistice nu o poseda”.

Diane Arbus – fotografa ciudatilor

with 3 comments

In postul trecut va povesteam despre cat de mult ma fascineaza ciudatii. Ei bine de aceeasi “obsesie” suferea si Diane Arbus (biografia si opera). Isi cauta cu asiduitate “personajele”, incerca sa stabileasca o oarecare relatie cu fiecare dintre ele, incerca sa le surprinda exact “povestea’ pe film (si practic numai asta facea). Arbus vorbea cu dezinvoltura despre pasiunea sa pentru “freaks”: “Most people go through life dreading they’ll have a traumatic experience. Freaks were born with their trauma. They’ve already passed their test in life. They’re aristocrats”.

Una dintre fotografiile ei celebre il reprezinta pe Eddie Carmel (mort in 1972) – „The Jewish Giant”. Eddie Carmel suferea de acromegalie (maladie incurabila la acel moment) si singura lui modalitate de a castiga un ban de trait era sa-si exploateze propria ciudatenie jucand in filme mai mult sau mai putin “strange”. In fotografia Dianei, Eddie este surprins intr-o camera normala (in care abia incape atingandu-se cu capul de tavan si sprinjinindu-se intr-o carja).

Nu doar gigantul Eddie Carmel mi-a retinut atentia in timp ce cautam prin fotografiile Dianei Arbus, ci zeci de alte imagini tulburatoare si puternice: femeile de la ospiciu; “barbatul gol” fiind o femeie; piticii si siamezele; pleiada de travestiti; baietelul blond si fragil tinand o grenada in mana (in Parcul Central din New York); si batraneii aceia saraci si cu fetele melancolice care tocmai au castigat un concurs de dans (mantia, sceptrul si coroana regala contrasteaza frapant cu imbracamintea lor ieftina si mainile muncite).

DianaArbusZondertitel3 [640x480] (sursa)

Diane Arbus este o fotografa controversata, deoarece multora nu le place sa vada in arta lucrurile de care se feresc in viata reala. Unii chiar au sustinut sus si tare ca arta Dianei Arbus ar fi “imorala” in sensul ca artista profita de dizabiliatea mentala sau fizica a unor semeni pentru a-si regiza faima. Altii gasesc fotografiile ei respingatoare si atat (nu le vad sensul sau rostul) si adauga: ceva repugnant nu poate fi numit arta.

Mie nu mi s-au parut niciodata fotografiile cu pricina “repugnante” ci mai curand (si intr-un anumit sens ) chiar frumoase. Nu frumoase in sensul acela prafuit prin care se intelege “armonie a partilor”, “ceea ce ne ofera noua, privitorilor, placere estetica”, “calitati formale desavarsite” etc. Nu. Fotografiile cu pricina sunt frumoase in sensul ca ele ofera o fereastra catre partea intunecata a “frumusetii” (dar chiar si intunecata fiind nu inceteaza sa fie “frumusete”). Arbus nu a incercat sa redea “dizabilitatea”, “dementa”, “ciudatenia”, “oribilul” si atat. Nu. Ea a incercat sa redea umanitatea, bucuria, tristetea, melancolia, teama si uimirea (intr-un cuvant – “normalitatea”) internate intr-un corp anormal. A fotografia “anormalitatea” nu e ca si cum ai fotografia  vedete de cinema sau fotomodele pentru coperta de la Elle – ci inseamna a oferi vizibilitate de un anumit fel acelui “dark side of beauty”. Diane Arbus vrea sa spuna de fapt prin fotografiile ei ca “monstrum in fronte, monstrum in anima” (mult-iubita sintagma folosita si de Nietzsche) este inoperabila in cazul “ciudatilor” ei. “Ciudatii” au dreptul la lumina, la a fi vazuti asa cum sunt la suprafata si in profunzime (cei mai multi dintre ei privesc cu curaj si incredere direct in lentila aparatului de fotografiat). Ei sunt suficient de “interesanti”, de “frumosi” si de “importanti” pentru a fi subiectul unei “opere de arta”.  Ei sunt acele fiinte  despre care Arbus ar fi spus ca “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”.

Written by arankas

Iunie 13, 2009 at 6:00 am

Oglinda oglinjoara, care este cea mai ciudata sculptura din țară?

with 5 comments

Pe cand eram copil si era comunism, iar „Disneyland”-ul meu preferat se mutase cu totul la iarmaroc, nu citisem o iota despre circ si acrobatii – dar credeam ca stiam totul despre ele (mai ales „trucurile” acelea prin care faceam o piatra din pumnul strans sa dispara).

Dar nu acrobatiile erau cauza pentru care alergam eu de cate ori aveam ocazia la iarmaroc (de obicei venea cate un circ la iarmarocul de Sfanta Maria), ci fiintele acelea hibride despre care nu stiai daca sunt oameni sau mistreti; piticii si uriasii; femeia aceea cu zece maini; asa-zisul „cel mai batran om din lume” care putea face un gramofon sa cante singur si multe alte ciudatenii. De asta mergeam eu la circ. Eram cu totul fascinata de „ciudateniile” astea. Nu le comparam cu nimic altceva. Ce povesti, ce desente animate, ce papusi ? Nimic nu egala emotia si fascinatia mea pentru ceea ce mai tarziu am aflat ca se numeste „freak show”. Trebuie sa recunosc ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici in prezent – doar ca nu mai merg la circ si nici la iarmaroc sa vad „ciudatii” (nu stiu daca la iarmaroacele din ziua de azi se mai aduc astfel de exotisme reale sau facute sa para asa).  In schimb „The Elephant Man” (filmul lui David Lynch) si “De ce fierbe copilul in mamaliga?” (cartea Aglaei Veterany) sunt printre preferatele mele. Le-as putea revedea/reciti la nesfarsit si cred ca emotia  si fascinatia ar fi de fiecare data la fel de vie.

Azi nu prea mai gasesti freak shows (si pe buna dreptate, cred). Cu doar 20 si ceva de ani in urma nu se gandea nimeni la „demnitatea”  sau „pudoarea” nefericitelor exponate vii. Stateau in custi sau in acvarii uriase si performau ceva („orice, numai bani sa iasa!”). Dizabilitatea era o „arta” (una cu gust amar, ce-i drept) iar eu-copilul nu-mi puteam lua pur si simplu ochii de la ea.

balanta calul invers weird

[mai multe fotografii cu statui weird puteti vedea aici – de fapt, tot asta e si sursa fotografiilor]

Am povestit unui prieten despre „pasiunea mea secreta” si el, „la schimb”, mi-a marturisit ca si el colectioneaza fotografii cu statui weird sau extremly weird. Mai auzisem povestea asta si chiar citisem si pe cateva bloguri cum unii se plimba de colo pana colo prin lumea asta mare, de la Oslo la Moscova si de la Moscova la New Delhi, sa se convinga cu ochii lor de ciudatenia unor statui. Unele sunt respingatoare si vulgare, altele sunt pur si simplu weird iar altele sunt si ciudate si freaky la un loc. Nu pot sa spun ca imi plac, dar m-as duce si eu sa le vad. Dar nu pentru ca mi-ar placea – pur si simplu pentru ca mi se par fascinante. Poti sa fii fascinat de ceva care nu neaparat iti place. Poate chiar sa-ti displaca total, dar emotia e acolo, pitita in uimire muta.  Statuile cu pricina,  sincer, nu-mi trezesc nici o emotie estetica (sau mai exact nici o emotie strict/pur estetica). Chiar daca prin statutul lor de „statui” ar trebui (s-ar cadea) sa le consider „arta” (buna sau proasta), mie mi se par mai curand niste „curiozitati” fascinante. Ei bine, curiozitatile astea din piatra, bronz sau sticla troneaza in centrele marilor orase ale lumii (uneori chiar umar la umar cu „marile capodopere” ale artei monumentale consacrate la care se face reclama pe toate ghidurile turistice). Asta inseamna ca cineva sutine financiar astfel de proiecte ciudate. Din perspectiva categoriilor estetice, „ciudatul” (la fel ca si „groaznicul”) nu reclama nici un drept la universalitate (de parca „frumosul” ar fi indreptatit sa o faca) – dar in schimb trezeste multe controverse. „Ciudatul” nu delecteaza simturile, nu trezeste placerea estetica si nici nu pare entertaining pentru cei mai multi dintre noi. Doar din cand in cand si doar unora li se pare fascinant. De unde vine fascinatia asta si incotro te duce este deja o alta poveste.

Written by arankas

Iunie 5, 2009 at 12:36 pm

Emoţia filmelor de scurt metraj

with 12 comments

Sebastian’s Woodoo, filmul de numai 4 minute al paraguaianului Joaquin Baldwin, a câştigat premiul Competiţiei online de scurt metraj asociată festivalului de la Cannes. Pe mine m-a impresionat şi am zis să vi-l aduc şi vouă în atenţie. Un filmulet despre prietenie, sacrificiu şi solidaritate.

Şi dacă tot m-am apucat să vorbesc despre scurt-metraje, iată încă vreo cinci din favoritele mele.

The Black Hole al britanicilor Phil Sansom şi Olly Williams a câştigat Virgin Media Short Awards Grand Prize. Tema filmului: lăcomia.

Reach – filmul animatorului Australian Luke Randall, despre cât de departe putem visa şi până unde putem ajunge.

Câştigătorul Oscarului de anul ăsta la categoria scurt metraj, La maison en petits cubes, filmul japonezului Kunio Kato.

Partea întâi

Partea a doua

Şi preferatul meu, poemul lui Charles Bukowski, The Man with Beautiful Eyes.

Încă mă întreb dacă emoţia stârnită de filmele de scurt metraj este una pur estetică şi dacă asemenea creaţii sunt forme de artă (în sensul ei clasic, şi nu în sensul reconstruit de studiile culturale). Avem criterii după care (încă) să judecăm ce este artă şi ce nu este? Şi mai păstrăm un sens clasic al artei sau o integrăm încet-încet în ceea ce numim astăzi cultura de masă? Sunt conştientă de complexitatea răspunsurilor şi, cred, întrebările sunt mai mult retorice. Totuşi nu am putut să nu le scriu.

Written by Nico

Mai 29, 2009 at 3:19 am

Arta politica a lui Fernando Botero intre sublim si grotesc

leave a comment »

Nu am fost niciodata o mare admiratoare a formelor rubensiene in pictura si nici vreo aclamatoare a Barocului (fie el din Tarile de Jos sau Italian). Are Rubens o “Susana” masiva si puhava ca un cazonac bine dospit, precum si multe alte scene “memorabile” gen “ Rapirea fiicelor lui Leucipp” (in care “gratioasele”  fiice par uriase in mainile rapitorilor lor si senzatia data este ca cei doi rapitori, insotiti de un Cupidon, le-ar putea scapa din brate in orice secunda) care mi se par niste caricaturi inocente si inofensive. Asta daca nu pun la socoteala faptul ca prolificul flamand este expus in cele mai mari muzee ale lumii. Chiar in unele dintre ele lucrarile lui constituie asa-zisul “centru de interes” al galeriei.

Totusi are Rubens un “Masacru” (ultra-cunoscutul Masacru al Inocentilor facand trimitere la pruncii ucisi de Irod) care mie mi se pare fulminant. Dramatismul si cruzimea scenei iti rapeste pur si simplu atentia in asa masura incat “uiti” de rotunjimi. In arta contemporana Rubens pare sa aiba un urmas: artistul columbian Fernando Botero (chiar daca Velasquez este mai indreptatit in a fi numit predecesorul  lui Botero). Botero este cunoscut mai ales pentru reproducerile lui ludice (cumva „cartoonish”) dupa  diverse picturi mai mult sau mai putin celebre. Una dintre ele este de-a dreptul savuroasa. Este reproducerea mea preferata marca „Botero”- Rubens si Sotia Lui (datata 1965).

Rubens-And-His-Wife-1965_003 (sursa)

Nota: Rubens are doua autoportrete celebre „cu sotia” (ca sa nu mai pun la socoteala cele „fara sotie”). In unul dintre ele  ( cel din 1639), artistul si sotia sa Helena Fourment par a plimba „copilul in lesa”, iar in celalalt din seria „cu sotia” (1609) Reubens si Isabella Brant „pozeaza” elegant in brocarturi si dantele fine. Ei bine, reproducerea lui Botero se refera la cea de-a doua pictura (cea cu sotia Isabella Brant).

40040104(sursa)

Numai ca ceea ce mi se pare de-a dreptul stunning la arta lui Botero este seria de 80 de gravuri si picturi „Abu Ghraib” inspirate de fotografiile jurnalistilor la inchisoarea irakiana cu acelasi nume. Botero pastreaza formele rubensiene in portretizarea detinutilor, doar ca in acelasi timp acele corpuri sunt reprezentate ca fiind supuse unor cruzimi care pica greu la ochi si la stomac. Bine-cunoscutul „umor” boterian nu distruge efectul grav al respectivelor imagini, dimpotriva. Chiar daca unii critici ar spune ca teatrul cruzimii de la Abu Ghraib a fost suficient de „crud” cat sa nu mai aiba nevoie de nici o amplificare artistica, cred ca „amplificarea artistica” nu face decat sa intipareasca in constiinta privitorului „cat de oribila tortura este de fapt”. Teoretic toti „stim”, avem argumente logice, credem, sau doar „am auzit”, sau ni s-a spus ca tortura este ceva rau, degradant, inuman etc. Intrebarea ar fi „cat de rau este?” Arta lui Botero raspunde la aceasta intrebare plasandu-ne ca privitori mai aproape de prizonieri, de agonia lor, de ceea ce se numeste „the body in pain”. Noi stiam din presa  ca prizonierii de la Abu Ghraib sufera tratamente sinistre si ca soldatii americani se distreaza copios in acel „zoo” indepartat si exotic. Ceea ce nu stiam este „cat de rau sufera detinutii aceia?” In acest sens martiriul reprezentat de Botero imi aduce aminte de martiriul lui Reubens (si nici macar nu mai conteaza daca in cazul martiriului lui Botero victimele sunt inocente sau ba). Artistul crede ca „arta este si trebuie sa fie o acuzatie permanenta”  si ca atrocitatile petrecute la Abu Ghraib vor fi in viitor fie uitate, fie clasate la dosarul war’s happenings, daca nu vor fi imortalizate in arta. El spune: „cine ar mai pomeni de Guernica astazi daca nu ar fi fost Picasso sa o imprime in constiinta noastra?” si mi se pare  foarte aproape de adevar.  Poate critici consacrati  si cu scaunele caldute si catifelate in artworld-ul contemporan  (precum Rosalind Krauss) vor spune ca arta lui Fernando Botero (si in special seria „Abu Ghraib”) este „patetica” – si chiar de-ar fi asa „patetismul” seriei respective tot mi se pare unul remarcabil, aproape de Laoocon Preotul Troian si de punerea in practica a dictum-ului actual „not again, not under our eyes!”.

BOTERO45 (sursa; vezi tot aici mai multe fotografii)

Written by arankas

Mai 28, 2009 at 2:49 pm

Cat de “proasta” trebuie sa fie o pictura pentru a fi considerata “good art”?

with 3 comments

Nu cu mult timp in urma (in toamna anului 2008) a fost la Viena o expozitie temporara la MUMOK (Muzeul de Arta Moderna) intitulata “Bad painting – Good Art”. Expozitia a constat in 21 de picturi semnate printre altii de  Francis Picabia, René Magritte, Asger Jorn, Philip Guston, Neil Jenney, Georg Baselitz, Albert Oehlen si Julian Schnabel. Fiecare dintre ei isi expunea pe panza “badness-ul” in maniere diferite. Eticheta de “pictura proasta” se refera de obicei la acea executie gresita sau “defectuoasa”.

Artistii expusi la MUMOK deliberat “gresesc” si deliberat combina elemente destabilizatoare. Elementele de kitsch nu lipsesc iar culorile curg in exces. Explicatia ar fi ca: „They assail the American canon of values of decency, decorum, ‘good taste’ and beauty in a way which is often condemned as shocking, sensationalist, ‘politically incorrect’ and ‘reactionary’. Among other things, they work with painting techniques of the old masters in order to criticize the medium and through this to breathe new life into it” (sursa).

Personal, imi place foarte mult ideea expozitiei cu pricina si unele dintre picturi care se pot incadra perfect intr-o estetica a relevantei (mai curand decat intr-o estetica a frumosului inteles in mod traditional). O opera de arta se exprima pe sine dincolo de acuratetea executiei sau frumusetea detaliilor. Cel mai important mi se pare ceea ce transmite si cum transmite. Asta nu vrea sa insemne ca ca arta asa-zis frumoasa nu mai e la loc de cinste, ci ca frumusetea se reconsidera mereu in acord cu idea de good art.

Written by arankas

Mai 21, 2009 at 7:21 pm