Interactiuni

Posts Tagged ‘artist

MOMA… sau MOM(E)A(LA) ARTEI MODERNE

with 10 comments

MOMA (adicătelea Muzeul de Artă Modernă din New York) e un loc legendar, unde coliziunea cu Arta se produce frontal, total.

Un artist a pus laolaltă o duzină de foi veline. Pînă aici, nimic deosebit, deşi ordinea în care foile au fost dispuse te poate duce cu gîndul la înregimentarea mediului expresiv în formaţiuni discursive opresive. Primele semne (şi ultimele, de fapt) ale actului creator propriu-zis par să se consume în forma unor urme de pantof pe care el, artistul (sau poate şi amicii lui) le-au lăsat, probabil nu la întîmplare, pe epiderma imaculată a nevinovatelor foi. Extragerea mustului semantic e treaba privitorului. Totul este protejat cu deosebită atenţie de o cupolă de sticlă. Un paznic are grijă ca liniştea exponatului să nu fie tulburată.


Urme misterioase de pantof

Văzînd treaba aiasta, mintea m-a dus direct la rezervorul de amintiri din ciclul primar, purtător el de scene în care noi, colegii de clasă, ne ştampilam reciproc, cu talpa bascheţilor, caietele căzute mai mult sau mai puţin accidental. A trecut ceva vreme de atunci, răstimp în care am încetat a mai performa acest gest artistic.

Un alt artist (Allen Ruppersberg, pre numele lui complet) s-a gîndit să producă ceva mai substanţial probabil, aşa că a lăsat posterităţii un aranjament de 45 de plicuri, trimise în mod narcisiac sieşi pe adresele a 45 de Hoteluri Hilton din lume. Exponatul, aşezat pe un perete vertical, are şi el paznic.


P7250041

Puţin mai departe, urmează o operă de artă desăvîrşită în execuţia ei, din contemplarea căreia nu te poţi extrage cu una cu două:


P7250081

Cînd ai în faţă un obiect artistic de asemenea factură, te gîndeşti probabil că pictorul (sau zugravul?) a atins perfecţiunea. Am sugerat aceasta cu voce tare, ceea ce mi-a atras o privire indignată din partea unei cucoanenoscătoare.

O rudă a acestei picturi, ceva mai înstărită, o însoţeşte la mică distanţă. Şi aceste exponate sunt atent păzite de agenţi în costum negru:


P7250082

Dacă faci cîţiva paşi laterali, întîlneşti primele semne ale imperfecţiunii. Aici, zugravul n-a şmirgheluit temeinic superficia, sugerînd poate că obiectul de artă rămîne o copie grunjoasă a viziunii netede a artistului:


P7250084

Cum realul e prins în tensiunea creatoare yin-yang, o versiune pe dos a precedentelor exponate îşi are locul ei inevitabil la MOMA, ca spre a-ţi aminti (re-aminti?) că orice formă de existenţă are, inevitabil, şi o faţă nocturnă. Nu-i aşa? Lumea e o alba-neagra:


P7250090

La un moment dat am aruncat un ochi înspre paznicul inevitabil, Cerber rezemat cu spatele de perete şi fixînd un punct în spaţiu, cu ochi pe jumătate închişi. Am încercat să îmi imaginez cum îşi descrie el jobul amicilor, eventual la un pahar de bere: „Hey man, what do I do? I watch some blank sheets of paper that an idiot stepped on, man, and like – some envelopes and a white square! If you ask me, these people are like idiots, man, they pay 20 bucks to watch this crap. Can you imagine? You can like have a full meal at MacDonald’s and a couple beers for that kinda’ money… And they stare at this stupid stuff like you wouldn’t believe. But, you know what? As long as they pay me to watch this shit, I’m fine, man, though I doubt anyone would like wanna steal it.”

Mai departe, un alt artist nici măcar nu s-a mai obosit să folosească culoare, pînză şi alte asemenea inutilităţi ale meseriei, ci a adoptat un minimalism…


P7250088

…depăşit doar de această Linie Originară. Linia e „sălbatecă”, dacă e să ne luăm după titlul ei. Prin ea, compresia spaţiului continuă – la verticală, de această dată:


P7250071

Ceva mai complexe sunt alcătuirile peste care dai dacă mai zăboveşti puţin prin galerii:


P7250073

P7250121

Ai mereu senzaţia că ai fi putut performa şi tu toate acestea. Şi totuşi, nu eşti Artist, nu ai exponate la MOMA şi nici nu stai la toate Hotelurile Hilton de pe planetă.

Încununarea exhibiţiei MOMALE este următorul produs artistic, pe care îl poţi admira, spînzurat în cîrlig pe post de MOMeAla prostului. Din faţă:


P7250092

şi din semi-profil, pentru o mai bună apreciere a VIRtuţilor estetice:


P7250094

Cu siguranţă, nu te poţi abţine să nu te gîndeşti că lucrurile în natură (dar şi în artă) îşi corespund în mod misterios; cu următoarea operă, ai complementul firesc al capodoperei spînzurate mai sus:


P7250074

Desigur, dacă stai cu ochii pe sus prea mult, asemeni lui Thales care contempla cerul, rişti să te accidentezi la modul foarte propriu. Oricum, eram gata să calc strîmb din cauza acestui obiect artistic:


P7250085

În cele din urmă, ce poţi să faci decît să închei cu un…


P7250080

… ‘tu-i mama ei de artă modernă!

Reclame

Written by iulian

august 1, 2009 at 2:40 pm

Tezele lui Erdely

with 3 comments

“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”: asa isi incepe artistul si criticul de arta ungur Miklos Erdely celebrele teze din 1980 (pentru Marly Conference). Totusi, el tine sa completeze lista tezelor cu urmatoarea asertiune: “doar pentru ca o expozitie este a matter of decision nu inseamna ca aceasta decizie trebuie sa fie arbitrara”. Nu pot decat sa subscriu la ambele teze, dar facand mici observatii la fiecare dintre ele:

Pe de o parte, nici una din definitiile artei pe care le cunosc (esentialista, functionala, institutionala sau procedurala, etc.) pare sa nu se poata aplica tuturor genurilor si tipurilor de arta. Asa spre exemplu, nu toate productiile artistice (asa-numitele “opere de arta”) performeaza o functie estetica (sau furnizeaza placere estetica). Daca o productie ne “trezeste” impulsul de a interveni intr-o situatie mai curand decat “placere estetica”, nu inseamna ca acea “opera” e mai putin arta (sau ca nu e arta deloc). In ceea ce priveste definitia (sau definitiile) de tip esentialist ale artei (X este arta daca si numai daca X poseda calitatea Y), cred ca oricine poate sa observe cu ochiul liber si fara prea multe drumuri la “surse demne de luat in consideratie” ca de-a lungul timpului ceea ce numim “arta” a luat atatea chipuri si atatea continuturi, incat e greu (daca nu si imposibil) sa pariezi ca “aceasta este calitatea esentiala ce face arta – ‘arta’”. Una peste alta, pe mine ma irita cel mai tare definitiile asa-zis “institutionale” (procedurale) ale artei. George Dickie este cred notoriu, in sensul ca se presupune (gresit cumva) ca el este parintele teoriei institutionale a artei. De fapt Dickie a preluat pe filiera Arthur Danto idea de “Artworld” (lumea artei) dar nu s-a oprit la ceea ce “the artworld” insemna pentru Danto. Intr-un articol inubliabil de prin saizeci si ceva, Danto vorbea despre “lumea artei” (The Artworld) in sensul unei comunitati.

Din comunitatea asta a artei ar trebui sa faca parte: artistii, criticii de arta, curatorii, dar si publicul care consuma arta, “operele de arta insele”, precum si istoria artei si atmosfera de teorie a artei din jurul lor. Pentru Danto, “artworld” nu este prin urmare o institutie care decide printr-o procedura anumita ceea ce este arta (ceea ce este expus in galerii si prezervat in muzee drept “arta”). Pentru Dickie, dimpotriva – daca institutia de arta X (cu toata sleahta ei de profesionisti: curatori, critici, directori de muzee etc.) considera Y arta atunci “Y este arta”. La prima vedere s-ar parea ca teoria asta “institutionala” a artei nu contrazice prea mult prima teza a lui Miklos Erdely (“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”). Se pare ca “institutiile artei” decid ceea ce este arta si ceea ce este non-arta fara a tine prea mult cont de definitiile date artei sau “atmosferei de teorie din jurul istoriei artei”.

Problema cu deciziile mi se pare ca ar trebui gandita nu doar unilateral (din sensul institutiilor artei), cat si din prisma fiecarui consumator de arta. Degeaba imi spune mie “Artworld” (in sensul lui Dickie sau whatever) ca Gioconda este nu doar arta (tinuta in muzeu, apreciata de milioane de oameni, etc.) ci chiar o “opera de arta” de mare clasa (“capodopera a istoriei artei universale”, “marca geniului artistului X” bla-bla…). Ce sa inseamne asta? Ca ar trebui sa-mi placa musai? Ca as fi in afara bunului simt (si common sense-ului) daca as indrazni sa spun ca pentru mine respectiva pictura nu e o “capodopera” si in final nu stiu daca sa o consider ori ba “arta”? Poate decizia mea de a considera Y drept arta este total arbitrara (la fel si decizia de a nu considera Y arta). Nu afecteaza pe nimeni si nici nu conteaza. Nu invit pe nimeni sa plateasca bilet la expozitia mea temporara de “panseuri estetice”. Situatia se schimba insa deranjant spre jenant cand e vorba de deciziile arbitrare ale „artworld”. Nu poti cere privitorului (consumatorului) sa se conformeze „povestii“ tale despre arta, sa vada Y in aura in care o vezi tu, sa aprecieze Y doar pentru ca e expusa in Pompidou, pazita cu strasnicie si stearsa de praf printr-un procedeu special din doua in doua zile. Nu poti sustine ca Z (din  publicul de arta) “esueaza” sa perceapa Y ca si arta (sau ca si “opera de arta remarcabila si unanim recunoscuta as such”) doar pentru ca Z este insuficient de educat – sau, pe limba lui Hume sau Kant, “este ceva defect in perceptia lui estetica”.

Totusi, nu cred ca am raspuns clar la problema “arbitrarietatii” deciziilor noastre in ceea ce priveste “arta”. In orice caz, aceasta arbitrarietate se poate colobora cu o alta: cea a obiectului de arta. X este arta pentru mine acum si aici. X nu este arta pentru tine acum si acolo pentru ca Z si nu X este pentru tine si pentru cei din comunitatea ta “arta”. As completa  lista lui Miklos Erdely cu o teza: “in privinta artei nu putem vorbi despre  nici o ‘unitate in diversitate’ pentru ca arta inseamna exact diversitate. A presupune ca produsele artistice ar avea ceva in comun, ceva care sa le confere statutul de arta, inseamna a presupune o unitate pe care produsele artistice nu o poseda”.

Cat de “proasta” trebuie sa fie o pictura pentru a fi considerata “good art”?

with 3 comments

Nu cu mult timp in urma (in toamna anului 2008) a fost la Viena o expozitie temporara la MUMOK (Muzeul de Arta Moderna) intitulata “Bad painting – Good Art”. Expozitia a constat in 21 de picturi semnate printre altii de  Francis Picabia, René Magritte, Asger Jorn, Philip Guston, Neil Jenney, Georg Baselitz, Albert Oehlen si Julian Schnabel. Fiecare dintre ei isi expunea pe panza “badness-ul” in maniere diferite. Eticheta de “pictura proasta” se refera de obicei la acea executie gresita sau “defectuoasa”.

Artistii expusi la MUMOK deliberat “gresesc” si deliberat combina elemente destabilizatoare. Elementele de kitsch nu lipsesc iar culorile curg in exces. Explicatia ar fi ca: „They assail the American canon of values of decency, decorum, ‘good taste’ and beauty in a way which is often condemned as shocking, sensationalist, ‘politically incorrect’ and ‘reactionary’. Among other things, they work with painting techniques of the old masters in order to criticize the medium and through this to breathe new life into it” (sursa).

Personal, imi place foarte mult ideea expozitiei cu pricina si unele dintre picturi care se pot incadra perfect intr-o estetica a relevantei (mai curand decat intr-o estetica a frumosului inteles in mod traditional). O opera de arta se exprima pe sine dincolo de acuratetea executiei sau frumusetea detaliilor. Cel mai important mi se pare ceea ce transmite si cum transmite. Asta nu vrea sa insemne ca ca arta asa-zis frumoasa nu mai e la loc de cinste, ci ca frumusetea se reconsidera mereu in acord cu idea de good art.

Written by arankas

mai 21, 2009 at 7:21 pm

“Retro Soviet / Nazist Chic” sau un alt fel de Estetica?

with 16 comments

De curand am fost invitata la un “soviet party”. Am intrebat si eu intr-o doara “ce mai inseamna si asta”. Camarazii mei m-au lamurit in cea mai “Brit” engleza ca un “soviet party” este o petrecere cu tema “socialista” (zic ei) si “exhibitionista” (as zice si eu). Cica ar fi trebuit sa ma imbrac a la Vera Mukhina, sa am o atitudine a la “We Can Do It!” (care poate fi studiata chiar si de pe cutiile metalice de dropsuri “Nostalgic Art”, adica: acele nimicuri pe care le cumperi in amintirea “Good Old Times of Nostalgic Advertisement”) si neaparat sa ma prezint cu cateva versuri si cantecele de pionier (romanesti sau internationale… da’ nici prea internationale…).

Cu ceva luni in urma imi povestea un amic din Estonia despre mirobolanta, nemaivazuta si semi-privata petrecere la care si el a fost invitat undeva in Tartu. Se presupunea ca ar trebui sa vii imbracat cumva intre animal si nazist. Cica “Nazi-chickens” si “Nazi-bears” au inceput sa apara rand pe rand la usa si un Hitler cu lenjerie de la o prestigioasa casa de moda destindea atomsfera cu un lap dance de toata frumusetea (deloc compatibila cu mustata si zvastica argintie). Personal nu am inteles niciodata fascinatia pe care o au unii pentru combinatia estetica nazista/comunista si “savoir vivre” cu ele pe cap.

Sa trecem acum de la povesti cu petreceri la povesti din academia. Un profesor ungur (foarte charismatic si cu un veritabil umor negru – taciune) obisnuia sa ne invite la lungi vizionari din Olympia si The Triumph of the Will urmate de si mai lungi dicutii. Ambele filme sunt “capodoperele” alb-negru ale Lenei Riefenstahl. Noi nu discutam insa despre montaj sau despre monumentele neo clasice care apar prin cadru. Noua ni se cerea sa scriem scurte lucrari pornind de la intrebarea “Why is it difficult to be frank about the appeal of fascist aesthetics to ourselves?” (De ce nu putem sa fim sinceri fata de noi insine ca estetica nazista este placuta la “vedere” – intr-o traducere mai mult decat libera).

Ce vrea sa insemne asta? Ca soldatii aia SS in uniformele lor perfect croite si cabrate pe corp erau (sunt) “appealing” (atragatori); ca nudurile alea musculoase din statui ne “mangaie” vederea; ca instinctual spunem “da, imi place” la sirurile interminabile de corpuri atletice (depersonalizate) care ne apar in fata ochilor? Nu am inteles nici acum de ce profesorul meu presupunea ca oricare dintre noi ar fi trebuit sa fie “atras” de frumusetea artei naziste a Olympiei. In fine, el asuma ca desi noi suntem indubitabil (instinctual) atrasi de frumusetea asta irezistibila, totusi nu putem fi sinceri fata de noi insine deoarece nu stiu ce instanta morala (ori supraego de nu stiu ce tip) ar interfera in judecata noastra estetica. Pai, domnule profesor nu stiu cum sa va spun… daca ma intrebati de ce nu pot fi cinstita fata de mine insami in a recunoaste  cat de atragatoare este estetica nazista asta ma face sa cred ca intrebarea dumneavoastra seamana cu intrebarea aia celebra (care este si un sofism) “Cand ai incetat sa-ti bati nevasta?”  Pai  nu am batut-o dom’le niciodata. De ce sa fi incetat sa fac ceva ce nu am facut niciodata?

Cand inca eram studenta, am cunoscut un francez (Erasmus). Asta colectiona cu fervoare orice i se parea lui kitsch: postere electorale, mileuri crosetate, bibelouri cu paun, carpeta cu “rapirea din Serai” insigne socialiste, vederi cu actori celebri, poze cu Ceausescu de prin ziare, cravate de pionier etc. Despre kitsch-ul “kitsch” si despre kitsch-ul “camp” am mai scris si aici. Nu am inteles nici atunci si cred ca nu inteleg nici acum de ce cravata de pionier, insignele si portofelul cu chinezoaica care face cu ochiul (singurul “bun” la indemana oricarei femei in comunism) erau pentru el Kitsch. Cu ce le compara?

Acum trec precum trenul prin gara Zorleni la o poveste dintr-un personal murdar care ma ducea de la Bucuresti la Sofia (de fapt trebuia sa ma duca la Veliko Tarnovo da’ cred ca am plecat in viteza si…) la un seminar organizat de cei de la Plotki. Calatoream intr-un compartiment de 8 insi, cu: un argentiniam, un american, o unguroaica, trei bulgari si o romanca. Dupa zece ore intr-o cusca incinsa (40 de grade, august fiind) omul incepe sa spuna vrute si nevrute. Romanca cu care mergeam la scoala asta de vara incepe si ea sa-mi spuna vrute: “Eu si o prietena de-a mea din Bucuresti (una care are si o galerie de arta privata) am vrea sa cumparam niste tablouri comuniste… adica Realist-Socialiste si nu numai… stii tu, din alea cu omagii, cu muncitori etc. Se vand foarte bine la targuri. Sunt multi colectionari si din strainatate si se cauta. Unii isi cumpara chiar ca sa-si decoreze casa. Asa ca daca stii vreun artist de la tine din oras care are tablouri din astea de pe vremea lui Ceausescu da-mi un semn”. Stau eu si ma gandesc daca stiu sau nu pe careva la mine in oras. Si imi amintesc ca pe strada unchiului meu locuia un artist (mai mult sculptor decat pictor) care imi spusese cu multi ani in urma ca toate tablourile asa-zis “comuniste” (cele pentru care a avut comanda etc.) au fost aruncate de catre el personal la tomberonul de pe strada prin ’90. Ii era rusine omului sa mai tina “bazaconiile” alea in garaj (plus ca nu mai avea loc si de ele). Daca ar fi stiut el ca zece ani mai tarziu se vor deplasa unii personal la locuinta lui de pe “Zorilor” 34 ca sa-i cumpere cu bani grei “bazaconiile” ar fi fost alta mancare de peste…

Written by arankas

mai 14, 2009 at 7:00 am

Ma mutilez, deci exist!

with 4 comments

Ultimul meu episod din serialul Post-, Non-, Pdeudo- arTA se referea la doua “povesti” in oglinda. Una era despre eviscerarea imaginara a sfantului patron al marinarilor – Erasmus (o poveste veche tocmai din perioada Evului Mediu Intunecat si “Masculin”) si cealalta poveste era din vremea noastra (relatarea despre artistul contemporan Damien Hirst, care si-a facut un hobby din eviscerarea, impaierea si conservarea in formol a mamiferelor).

De data aceasta promit sa nu va mai povestesc despre felul in care medievalii isi pedepseau corpul pacatos si plin de pofte! Acum este randul contemporanilor sa-si verse oful pe minunatul si nefericitul „body in pain”.

Practica din arta contemporana prin care artistii isi folosesc propriul lor corp ca pe un mediu (in locul lemnului, pietrei, ori panzei in cazul picturii) se numeste “fix” body art (no more no less). In anii ’60 se fac simtite primele manifestari ale acestei forme de arta. Din cate imi amintesc eu exista foarte multi body artists: Vita Acconci, Janine Antoni, Stuart Brisley, Chris Burden, Stelarc, Ana Mendieta, Tom Marioni, Dennin Oppenheim (nu stiu daca el este sau nu sotul lui Meret Oppenhaim), Terry Fox, Gina Pane, Linda Montano si Mike Parr sunt numai cateva exemple. Toti (sau majoritatea) acestor artisti au experimentat pe propria lor piele (la propriu) tot felul de suplicii (mai ceva ca Sfantul Erasmus!).

Precizare: spre deosebire de eviscerarea medievala imaginara, supliciile body artist-ilor are for real. Nu stiu de ce, da’ parca nu imi vine sa cred ca toti sunt interesati pana peste urechi de ceea ce se numeste „the culture of pain” (David Morris oferea un soi de explicatie pentru atractia artistilor vizavi de durere: “Pain is to somatic stimulation as beauty is to visual stimulus. It is a very subjective experience.” – „Durerea este pentru stimularea somatica precum este frumusetea pentru stimulul vizual. Este o experienta foarte subiectiva”).

Cu ceva timp in urma, o artista de origine franceza mi-a atras atentia in mod deosebit. Doamnelor si domnilor, ea este: Orlan!

orlan2 (sursa)

Orlan nu este chiar o “body artist” suta la suta ci mai mult ea reprezinta ceea ce se numeste “carnal art” ori “transgresive art”. Arta ei vrea sa spuna ca limitele corpului sunt mobile si modificabile. De aceea ea isi face operatii estetice peste operatii estetice; isi introduce oase suplimentare sub piele si ne spune ca “arta trebuie sa socheze!”. Motivatia ei pare sa fie aceea de a provoca/deconstrui conceptiile traditionale despre frumusete: “I’m against the idea of normal beauty” (Sint impotriva ideii de frumusete normala). De aceea ea isi mutileaza constant corpul, incercand sa imite ba “frumusetile” ne-Europene (gen girafa-femeie Ndebele din Zimbabwe), ba nu stiu ce “vestala” asiatica. In timpul intervetiilor chirurgicale pe care le suporta, ea cere sa fie filmata (ca in cazul performance-ului Omnipresence – Ominiprezenta). Uneori performeaza rolul Madonei catolice cu o cruce alba intr-o mana si cu o cruce neagra in cealalta (in timp ce medicii si asistentele ii cîrpesc fata sau ii curata de sange parul). Orlan spune ca arta ei nu este deloc dureroasa (ca ea nu simte durere in timpul interventiilor).

Criticii de arta, teoreticienii si doamnele care predau in departamentele de Gender Studies de regula iau ca punct de plecare aceasta “opera de arta” intitulata “Omnipresence” pentru a exemplifica, ilustra sau populariza cateva subiecte “hot” din teoria contemporana a artei. De exemplu Peggy Zeglin Brand in “Disinterestedness and Political Art” argumenteaza pentru un switch (interested/disinterested) in atentia cu care receptam arta politica. In viziunea ei performance-ul “Omnipresence” este un exemplu de arta politica feminista. Brand spune ca putem sa “experimentam” estetic acest performance in acelasi fel cum am contempla o opera de arta clasica (sa zicem Primavara lui Boticelli). Intrebarea este: oare?!

Mai jos aveti o fotografie din timpul perfomance-ului „Omnipresence”. Mai multe fotografii aici si aici.

orlangrapes (sursa)

Post-, Non-, Pseudo-arTA: Introducere

with 6 comments

Mi-am propus ca in fiecare joi sa scriu un post… despre ce altceva decat despre ARTA. Daca ma voi putea tine de “anagajament” voi scrie regulat despre: Arta cu “A” mare sau arta cu “a” mic; arta contemporana sau arta traditionala; asa-zisele opere de arta controversate; street art; arta si politica sau arta politica; Kitsch sau Camp; Junk Sculpture; Estetica; Teoria filmului si altele de acest gen…

O alta categorie de subiecte care intamplator imi retin interesul de ceva timp sunt cele legate de: cultura populara vs. “high culture”; democratia culturala si reflectia ei in artele timpului nostru; arta si ecologia precum si definitiile, re-definitiile si retro-definitiile artei si artistului.

In alta ordine de idei, cred ca arta si artistii ar putea face mult mai mult decat fac pentru a promova justitia sociala, idea de umanitate si alte “chestiuni” umaniste si umanitare. Cred ca oricine poate sa remarce cu usurinta faptul ca miscarile si productiile din arta contemporana sunt din ce in ce mai elitiste si mai ostracizate (si ostracizante in acelasi timp) in “artworld”-ul caracteristic: bienale, galerii private etc. Desi platformele artistice ale artistilor contemporani (individuali sau oraganizati in asociatii si fundatii) mustesc de idei si imperative despre cum si de ce artistul si arta ar trebui sa participle activ in viata si intemperiile cetatii, aceste afirmatii raman de cele mai multe ori doar sa ornamenteze paginile de web si paginile publicatiilor de specialitate. Chiar daca pe toate drumurile, la toate “workshop”-urile”si conferintele artistii contemporani ii citeaza pe Jean Luc Godard, Ranciere si Slavoj Zizeck – sustinand ca arta nu mai este o activitate “de excelenta” la care numai cei norocosi si bogati au acces, productia si practica artistica nu face dacat sa ilustreze contrariul celor afirmate (poate mai putin partea cu excelenta, daca stau sa ma gandesc).

Oricat de mult s-ar stradui artistii si teoreticienii contemporani sa ne faca sa-i credem pe cuvant ca dictum-ul lui Godard: “idea nu este sa facem arta politica ci sa facem arta in mod politic” se aplica in cazul lor si a creatiei lor, si oricat de mult ar vrea ei sa ne determine sa vedem cum arta contemporana s-a “democratizat”, a iesit din muzeu pe strazi si in cartierele nevoiase, se adreseaza tuturor si nu doar celor educati sa o recunoasca, totusi de cele mai multe ori arta ramane acelasi domeniu: domeniu al “connoisseur”-ului.

[Nota: serialul se va numi „Post-, Non-, Pdeudo- arTA”, iar episoadele sale vor fi gasite in pagina destinata serialelor]

Written by arankas

martie 12, 2009 at 6:00 am