Interactiuni

Posts Tagged ‘ateism

Cui prodest? Cui bono?

with 34 comments

In tarile lumii „civilizate” e plictiseala. Este pretul pe care trebuie sa il platim pentru siguranta, pentru democratie, pentru libertate. Omul insa are nevoie, datorita constitutiei sale, de lupta, de razboi – ceea ce democratia constitutionala nu ii poate oferi. Are nevoie de proteste, de ilegalitate, de un tel pentru care sa se incrunte, are nevoie sa spumege, sa urle, sa faca bale in timp ce-i ies ochii din cap. Asa ca au aparut diverse asociatii „militante”. Greenpeace deja ma scirbeste cu activismul abject – si este doar un exemplu. Acum avem altul – anume, asa-zisele „campanii impotriva lui Dumnezeu„.

Personal nu ma consider nici ateu, dar nici credincios. Ma declar mai degraba un semi-agnostic care vrea sa creada – atit. Si oricum ar fi, cred ca in lumea libera fiecare are dreptul si locul sa-si practice propriile credinte fara a-i jigni pe ceilalti, fara a se lupta cu ei. Din pacate, altii nu cred acest lucru. De exemplu, am doi amici atei care sint absolut obsedati de subiect: fac ce fac, si tot la inexistenta lui Dumnezeu ajung. Si vad totul ca o lupta decisiva intre Bine (i.e. Stiinta) si Rau (i.e. Crestinismul). E problema lor. Mie, vorba poetului, mi se falfaie.

Sa revin. In Marea Britanie, Spania si Italia exista asociatii ale ateilor. Frumos, e dreptul lor sa se intilneasca si sa se plinga unul altuia de cit de dobitoci, medievali, needucati si idioti sint credinciosii. Dar se pare ca doar asta nu le ajunge. Preluind chiar metodele dusmanilor lor de moarte, ateii au devenit activisti: de pilda, dau bani grei pentru reclame pe autobuze cu inscrisuri de genul „Dumnezeu nu exista”. Iarasi e treaba lor. Dar ca oameni luminati (spre deosebire de credinciosii analfabeti) ar fi bine sa demonstreze o educatie mai mare decit cea pe care o exhibeaza momentan. Exemple:

1) Un slogan suna asa: „Probabil ca Dumnezeu nu exista. Asa ca nu va mai faceti griji si bucurati-va de viata”. Inteligent, n-am ce zice. Unu la mina: de parca nu poti crede in Dumnezeu si in acelasi timp sa te bucuri de viata! Doi la mina, vorba lui Dostoievski: „Daca Dumnezeu nu exista, atunci totul este permis”. Asa ca dati drumul la orgii, violuri, crime – ce dreaq, sa ne traim viata!

2) Alt slogan: „De ce să crezi într-o divinitate? Mai bine fii bun„. Aha, deci ori esti bun, ori crezi in divinitate, tertul este exclus! 🙂

3) Cel mai penibil slogan: „Sărbătoriţi raţiunea„. Rau e sa fii incult. Din cite stiu eu, Sfintul Thomas de Aquino si Sfintul Aureliu Augustin, ambii considerati stilpi ai crestinismului, cereau exact acelasi lucru – iar Thomas se considera discipol al lui Aristotel! Si n-as fi sigur ca perioada medievala, de pilda, a fost total lipsita de ratiune!

In fine… Cei care doresc sa se lupte sa vor lupta in continuare, vor duce micul lor razboi – de, ce ar face fara el!? Eu as spune, ca un nostalgic hippiot, „All you need is love!” – ba as mai zice eu de treaba cu „sex on the streets”, dar se uita urit prietena mea :p

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 16, 2009 at 10:50 pm

Adevarul: intre Securitate si Dumnezeu

with 24 comments

Motto: „O data pentru totdeauna, exista multe lucruri pe care eu nu vreau sa le stiu. Intelepciunea pune limite pina si cunoasterii” (Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)

Profesorul Kis ne-a povestit acum doi ani o intimplare adevarata. Un mare scriitor polonez si cunoscut dizident al regimului comunist (Janos nu a dorit sa ne dezvaluie numele sau) a fost insurat vreo 15 ani cu o femeie foarte frumoasa, si traiau o poveste de dragoste pentru care multi ii invidiau. Omul a murit cu un an inainte de caderea comunismului, si nu a reusit sa-si traiasca visul libertatii. Dupa instaurarea democratiei si accesul la dosarele securitatii de stat, s-a descoperit insa ca sotia lui era de fapt informator al politiei secrete. A fost infiltrata initial ca una dintre studentele scriitorului respectiv; apoi profesorul s-a indragostit de ea, si relatia a fost aprobata si incurajata, in secret, la cele mai inalte niveluri. Exista si o inregistrare audio intre femeie si seful ei direct, in care nenorocia ii spune ca a fost ceruta in casatorie, si il intreaba pe ofiter care sint dispozitiile: sa accepte propunerea, sau nu? I s-a ordonat sa accepte mariajul, si ani intregi fiecare miscare a dizidentului a fost raportata politiei secrete cu minutiozitate criminala. Si intrebarea care ne macina pe multi dintre noi este: ar fi trebuit acel om sa traiasca pentru a afla adevarul? Sau a fost norocul lui ca a murit inaintea caderii comunismului?

Nu stiu daca exista raspunsuri corecte la aceasta intrebare. Unii fosti dizidenti, printre care Janos insusi, nu vor sa-si cerceteze dosarele intocmite de politia secreta: prefera sa NU afle ca, de exemplu, omul pe care il credeau cel mai bun prieten le era, de fapt, cel mai periculos dusman. Altii ar dori sa-si rasfoiasca dosarele, sa lamureasca o data pentru totdeauna problema trecutului, dar nu au acces la ele.

Nu stiu ce sa spun. In Biblie ni se spune ca adevarul ne va face liberi. Ciudat, dar si adversarii religiei, ateistii cei mai neinduplecati, cred acelasi lucru. Fiecare intelege ce vrea prin “adevar”, si multi sint in stare sa strice prietenii, sa distruga vieti sau chiar sa omoare pentru „adevarul” lor. Intrucit adevarul la care ei se inchina si de care singuri s-au legat ii va face, vezi draga-Doamne, liberi.

Ma indoiesc. M-am intrebat de multe ori de ce valoarea numita “adevar” este mai intotdeauna pusa inaintea celorlalte valori. In afara de bietul Platon, toti au pus “binele” pe locul doi, “frumosul” a fost exilat in afara “top ten”-ului, iar despre “fericire” s-a spus ca l-ar face pe om un porc satisfacut. “Adevarul” insa innobileaza, adevarul ne face liberi, adevarul ne da orgasmele cele mai puternice, adevarul merita cautat. Mincam adevar si ne cacam adevar. In partea negativa a spectrului valoric, lucrurile stau la fel: daca injuri pe cineva, daca il faci albie de porci, daca te porti urit fata de el nu e atit de grav ca atunci cind il minti. Putem ierta o trimitere la origini, o birfa, un comportament urit – dar nu o minciuna.

Parca ii aud pe prietenii mei credinciosi miriind. I-as ruga sa se abtina, si sa-si aminteasca de Apostolul Pavel, care lista trei valori capitale (iubirea, nadejdea si credinta), sustinind ca iubirea este cea mai importanta dintre ele. Nici urma de adevar, deci.

Ii aud de asemenea pe prietenii mei atei si promotori ai valorilor stiintifice miriind inca mai dihai. Si pe ei i-as ruga sa se abtina. Nu am atacat nici un moment cautarea adevarului in stiinta. Dimpotriva, admir acest tip de cercetare si uneori imi pare rau ca nu am ales alta profesie, care m-ar fi facut sa fiu in primele linii ale bataliei pentru cucerirea spatiului, pentru distrugerea cancerului, si asa mai departe. Preocuparea mea se situeaza insa intr-un cu totul alt registru. Ma intereseaza importanta adevarului ca valoare, alaturi de alte valori, pentru viata fiecaruia dintre noi si pentru societate (pe care o vad aici ca viata in spatiul public) in general.

Sa presupunem ca putem demonstra cu exactitate ca Dumnezeu nu exista. Sa presupunem mai departe ca demonstratia noastra este atit de covingatoare, incit nici cel mai inrait credincios nu o poate nega, si aflat in fata ei isi va pierde credinta. Ma intreb: avem dreptul sa-i aruncam acest adevar in fata? Cu ce drept consideram noi in aceasta situatie ca valoarea „adevar” este mai presus decit valoarea „fericire”? Daca il „luminam” (ce cuvint oribil, care denota o actiune tiranica si criminala) pe acel individ, dar in schimb il bulversam si – intrucit pentru el religia era initial un lucru capital pentru el– practic ii ruinam viata, sa cheama ca am facut un lucru bun ierarhizind in acest fel adevarul si fericirea?

Si cum ar arata acest lucru la nivelul general al diverselor societati? Daca Dumnezeu nu ar exista si am dovedi fara tagada acest lucru, am fi noi pregatiti sa inlocuim covirsitoarea influenta pacificatoare a crestinismului si a altor religii, astazi, cu altceva?

De cealalta parte, strict stiintific vorbind, ce motiv am avea sa punem adevarul inaintea altor valori? Adevarul nu aduce fericire, nu aduce pace, liniste sau multumire. De ce sintem atit de nerabdatori sa oferim granturi de zeci de miliarde de euro pentru (iau un exemplu aleatoriu) acceleratorul de particule din Elvetia (care ne-ar putea aduce importante cunostinte despre originea universului), dar nu prea oferim fonduri pentru un proiect care i-ar putea face pe oameni mai fericiti? Mai direct: de ce „adevarul” cistiga granturi, iar „fericirea” si „binele” nu?

Written by Andrei Stavilă

iulie 1, 2008 at 2:16 pm