Interactiuni

Posts Tagged ‘batrini

O poveste cu doi batrini

with 6 comments

In seara asta, la statia de metrou Deak Ferenc Ter, doi batrini – un el si o ea – se tineau de mina, discutau blind si isi zimbeau unul altuia cu drag. Imaginea, poate banala pentru voi (dar nu pentru ca ati vedea-o prea des!) m-a emotionat profund: ma aflam, deodata, intr-un timp si loc de care nu apartineam, devenisem contemporanul indiscret al unor valori demult apuse. Dar nu despre sentimentul puternic incercat vreau sa vorbesc acum. Bunicii astia mi-au confirmat ceva – o confirmare de care chiar aveam nevoie. Fara sa stie, mi-au spus ca nu eu sint nebun – nebuni sint ceilalti!

Intimplator sau nu, astazi dimineata vorbeam cu o prietena (proaspat venita din Statele Unite) despre stilul american de viata academica. Impresia ei (ca sa-i dau dreptate, nu intotdeauna negativa!) este ca studentul american doritor de cariera universitara, dar si profesorul lui sint un fel de roboței: harnici si fara interioritate. Muncă multa, de dimineata pina seara, stres maxim, viată familiala zero, prieteni ioc (pardon, se mai intilnesc la bere tot cu studentii lor, care se schimba de la an la an), si in general toata lumea e obsedata de „networking”: adica sa-si faca o „retea” de cunostinte – retea din care, la un moment dat, se va ivi o oferta de job, un anunt, o soapta importanta, o bursa grasa. Aceiasi oameni obsedati de respectiva retea nu sint insa prea doritori de apropieri sincere: daca ai si tu o problema intima dar dureroasa, daca vrei sa vorbesti cu cineva, respectivii se inchid imediat, ca la comanda. Ai o problema? Si ce dreaq vii la mine, eu nu le am pe ale mele? La psiholog, birjar!

Pentru ca nu e timp. Prietena mea sta intr-o casa cu 17 oameni si 15 comitete. Exista comitetul de curatenie, ala financiar, cel de primire al oaspetilor, cel de organizare a petrecerilor, comitetul de conferinte, ala de renovare, cel de studierea noilor candidaturi pentru locuirea in „casa” in viitorul an universitar, si asa mai departe. Munca si stresul in nenorocita aia de casa (plata pentru sederea si mincarea moca) nu sint nici mai mici, nici mai mari decit munca universitara propriu-zisa. Acolo comunitatea conteaza, nu individul. Daca esti intrebat cum te simti si raspunzi „bine”, vine imediat intrebarea: „De ce doar ‘bine’?”. Acolo trebuie sa fii tot timpul la masa cu ceilalti, sa fii prezent la intrunirile organizate si la toate sedintele, sa zimbesti chiar daca esti darimat. Iarasi ca sa fiu drept cu ce mi-a spus, prietenei mele ii plac o mare parte din lucrurile astea. Eu le-as considera o tortura.

O mare de oameni interesati de networking si atit. De perspectiva unui job bun. Intrebarea chinuitoare care mi-ar veni in cap o data, si inca o data: omului astuia chiar ii place sa bea berea cu mine, sau vrea doar sa se asigure ca il voi ajuta cind va avea nevoie? Si raspunsul implacabil.

Plus lipsa de timp. A fi profesor la universitate nu mai inseamna acum sa ai pur si simplu un job, ci este un mod de viata. Nu ai timp de tine, de familie, iar atunci cind vrei sa citesti si tu pentru tine insuti – asa cum imi marturisea un alt prieten (care este tot acolo si care ma va critica primul pentru acest post) – simti ca esti un tradator, ca nu muncesti pentru ceea ce ai fost chemat sa faci. Daca asta inseamna succesul, sau job-ul bun, sau traiul decent, atunci ma lipsesc bucuros si prefer ratarea profesionala. Nu dau apropierea persoanei iubite pentru perspectiva unui job bun. Nu dau nici un minut petrecut cu ea pentru un articol stiintific citit in plus. Prietenii mei buni (aia doi sau trei, citi o fi) sint titani pe linga multimea de trepadusi din orice networking. Si coada ciinelui meu, miscind vioi a bucurie cind vin acasa, nu se compara cu nici o recomandare calduroasa a oricarui monstru (sacru sau nu) intelectual de pe lumea asta.

Si mergind singur pe strada, mi-am dat seama de un lucru ciudat. Am trecut prin citeva universitati, am fost la citeva conferinte si am intilnit o sumedenie de oameni inteligenti, unii dintre ei VIP-uri ale domeniilor in care activeaza. Cu unii am avut onoarea sa vorbesc – o ora, o zi, cinci zile la rind. Dupa fiecare conversatie imi spuneam „Dumnezeule, ce destept poate fi omul respectiv!”. Acuma, cind stau si ma gindesc, realizez ca niciodata nu am exclamat: „Ce om fain, ce suflet mare!” E ciudat, stiu, dar e adevarat.

In schimb, am intilnit astfel de oameni – nu multi, e drept – printre studenti, profesori de liceu, artisti saraci si geniali (in propriul lor cap), scriitori de mina a treia, producatori de softuri, web analisti, tarani, preoti (stiu, nu credeti, dar si preoti!). Pe cei mai multi dintre ei i-am intilnit intimplator, la o bere sau la mai multe, la o expozitie, la un chef, la o sarbatoare. I-am reintilnit apoi sporadic: oameni faini, multi buni de pusi la rana, oameni cu care poti ride sanatos, oameni care ar sari noaptea din pat daca ii chemi in ajutor. Si tot pe cei mai multi dintre ei nu am reusit sa mi-i fac prieteni – nu ca n-as fi dorit, dar asa mi-a fost soarta – ori eu sa vagabondez din loc in loc, ori ei.

Acestia sint oamenii care, asemenea batrineilor mei din seara asta, vor zimbi la finalul vietii, tinindu-si partenerul cu drag de mina. Oameni cu suflet mare si atit – fara relatii, fara bani, fara pozitii, fara networking si nu neaparat sclipitori. Ceilalti, universitarii, aia cu succes in viata si purcoiul de studente futute (de fapt, singurul subiect pe care il discuta si ei la mesele de dupa conferinte!) nu vor zimbi. Cel mult, vor necheza a satisfactie de fiecare data cind i-or mai da in cap unuia ca ei, aratindu-i superior ca teoria domniei sale e eronata. Asa au fost invatati sa o faca, asa am fost invatat si eu, inca din anul intii: deviza este fii cit mai ironic, da-i cit mai mult in cap celuilalt! Iata ce uneste, transeuropean si transatlantic, universitatile din Iasi, Budapesta si New York! O vreme am crezut ca asta e reteta prieteniei, sa il capacesti pe celalalt de cite ori ai ocazia. Numeam asta „ironie fina”. Am aflat – si nu in cel mai soft mod posibil – ca ironia prea multa intr-o prietenie face la fel de mult rau precum sarea in exces: nu mai simti gustul mincarii.

Multumesc, batrinilor mei dragi. Sper sa traiti ani multi – ca fericiti vor fi, cu siguranta. Mi-ati oferit linistea pierduta, calmul omului care stie ca se afla pe calea cea buna. Acum sint constient: nebun nu sint eu – nebuni sint ceilalti!

Reclame

Written by Andrei Stavilă

martie 16, 2009 at 11:09 pm

Adrian Georgescu: „Golgota Batrinilor”

leave a comment »

Adrian Georgescu semneaza un editorial in EvZ, numit „Golgota batrinilor”, care poate fi citit aici. Sau aici. Nu cu foarte mare talent de editorialist de data asta, dar crunt de adevarat (si asta e de fapt talentul lui Adrian Georgescu, cel pe care il urmaresc indeaproape). Va rog, cititi-l.

Written by Andrei Stavilă

aprilie 17, 2008 at 10:51 pm

Romania! Oriunde te-ai afla…

with 15 comments

De data asta nu mai suport. Si nu vreau, si nu pot, si nu am chef sa ma abtin. Romania e o tara de rahat. Romania ar trebui sa fie un vas, sa ii dai o gaura si sa se duca dracului la fund. Am trait sa vad, la modul propriu, batrini lesinind la coada la medicamente. Am trait sa vad batrini plingind la coada la medicul de familie, pentru ca nu mai suportau sa astepte in caldura ingrozitoare. Am trait sa vad batrini cazind pe strada si sa aud oamenii din jur amuzindu-se copios. Am trait sa vad batrini fosti invatatori cersind la colt de strada. Am trait sa vad batrini care, din lipsa banilor, merg in fiecare zi la piata si, prefacindu-se ca ar dori sa cumpere ceva, ciugulesc o gura de brinza de aici, o cireasa de dincolo: masa lor pe o zi. Am trait sa vad batrini care alunecau pe gheata de pe trotuar dar refuzau sa fie ajutati, de teama ca prezumtivul ajutor ar veni de fapt din partea unui hot.

Si stiu ce inseamna sa ingrijesti un batrin neputincios. Inimaginabil de greu. Stiu cit de plictisitori ne par noua, atit de grabiti sa facem o mie de lucruri marunte intr-o singura zi. Stiu cit de greu e sa-i asculti povestindu-ti cu voce taraganata o intimplare veche de 70 de ani. Stiu cum e sa innebunesti hranindu-i cu lingurita o ora intreaga dintr-un singur blid. Si sa repeti actiunea asta de patru ori intr-o zi. Stiu cum e sa le speli de trei ori pe zi asternutul, sa ii speli pe ei si sa le schimbi scutecele, pentru ca dupa numai cinci minute, cind credeai ca ai o clipa de liniste in sfirsit, sa fii nevoit sa o iei de la capat. Stiu ce inseamna sa dormi noaptea in pat cu ei, sa ai un somn iepuresc, sa te sperii de fiecare data cind nu le mai auzi horcaitul, sa verifici daca este luminarea aprinsa, sa te trezesti dimineata oricum nedormit si sa o iei de la capat. Stiu ce inseamna sa-ti distrugi coloana pe viata mutindu-i in brate de unul singur de pe pat pe scaunul cu rotile si invers. Sau sa-ti distrugi sanatatea mintala ascultindu-i ore in sir cum delireaza. Stiu cum e sa te uiti la aratarea din fata ta si sa nu poti intelege ca e vorba de acelasi om care, cu doar doua luni in urma, se lumina la fata si radia de fericire ca te vede, ca iti poate da povete despre cum sa-ti traiesti viata ca un om adevarat.

Dar mai stiu si altceva. Stiu cum e sa te rogi Dumnezeului in care vrei sa crezi sa nu-l mai chinuie in halul asta. Si cum e sa te rogi, in acelasi timp si aceluiasi Dumnezeu, sa ii mai dea inca o zi, inca o noapte, sa nu ti-l ia asa de repede. Stiu ce inseamna sa te minti singur, in pofida tuturor evidentelor, ca totul va fi bine, ca isi va reveni, ca te va plictisi iarasi cu povestile lui vechi de 70 de ani. Stiu cum e sa lupti cu morile de vint, sa incerci sa urli la urechea lui, in speranta ca te va auzi, in speranta ca discutia cu el ii va mentine creierul treaz si nu va aluneca in noaptea mintii, acolo de unde nu mai exista intoarcere. Si stiu cum e sa vezi zilnic aceasta alunecare, si cum e sa te trezesti intr-o dimineata nedormit, sa ii aduci terciul la pat (de altfel, singura mincare pe care o mai poate inghiti), iar el sa nu te mai recunoasca deloc, sa te intrebe (pe tine, omul pe care il iubea cel mai mult, pe tine, pe viata lui), cu o voce cavernoasa, cine esti si ce cauti in casa lui. Si stiu cum e sa iti pastrezi zimbetul tot timpul, in afara de cele citeva momente pe care iti permiti sa le pierzi ascunzindu-te intr-un colt si infingindu-ti unghiile in carne, sa nu plingi (si izbucnesti in plins isteric). Si mai stiu cum, dupa luni intregi de lupta zadarnica, in care nu mai stii daca ai devenit mut de durere sau daca, dimpotriva, durerea ti-a amutit, esti nevoit sa pleci departe, si sa te minti singur ca-l vei revedea – desi momentul despartirii, o stii bine, e ultimul pentru voi doi. Si mai stiu cum e ca, odata ajuns acolo, departe, dupa doar trei saptamini sa afli ca a murit. Pur si simplu nu a vrut sa te astepte, sau poate a asteptat sa pleci, pentru a pleca el in liniste.

Este extrem de greu sa ingrijesti un batrin, si sigur nu iesi din asta intreg – nici fizic, nici psihic. Stiu. Dar noi traim intr-o tara in care lumea isi bate joc de batrini. Ii pacalesc sa le faca acte pe casa, si apoi ii arunca in strada. La propriu. La 70 de ani. Sa moara naibii, n-avem timp si bani pentru ei. Nu conteaza ca oamenii astia au trait, au iubit, au crescut copii, o droaie de nepoti si poate stranepoti. Schelete umblatoare, da-le dreacu’. Cui ii pasa. Priviti imaginile de mai jos:

Acest batrin, tintuit in scaun cu rotile, a fost abandonat in strada de stranepotii lui. Povestea lui o puteti citi, relatata de Raluca Avram in Bihoreanul, aici. Priviti-i doar pentru o clipa ochii. Apoi ridicati-va putin privirea si cititi ce scrie pe caciula lui: „Izvorul Minunilor”. Se putea o ironie mai amara? Mai crincena? Du-te dracului, Romania! Oriunde te-ai afla.

Written by Andrei Stavilă

aprilie 7, 2008 at 11:39 pm