Interactiuni

Posts Tagged ‘Biserica & Religie

Dreptul la moarte. Cazul Eluana

with 2 comments

Eluana Englaro, italianca de 38 de ani aflată în comă de aproape 17 ani, a decedat luni noapte, dar disputele politice privind dreptul unei persoane în suferinţă de a muri continuă” (aici)

Despre eutanasie s-a vorbit mult in ultimele doua decenii si inca se mai vorbeste. Fiecare caz dramatic este un bun subiect de presa, si un aducator sigur de vizitatori pe bloguri (nu in Romania, fireste). Ce se intimpla cu acest drept de a muri? Este el un drept? Pentru inceput, vreau sa elimin ceea ce eu consider o prostie cit casa, vehiculata de cei mai destepti oameni ai momentului in etica normativa. Ei fac o diferenta intre „killing” (a omori) si „letting die” (a nu face nimic pentru a salva viata unui om, a „lasa sa moara”). Diferenta consta in faptul ca primul principiu este activ (te implici, omori tu cu miinile tale), in timp ce al doilea este pasiv (tu nu faci nimic, omul oricum moare, asa ca tu doar lasi natura sa-si urmeze cursul). Consecinta distinctiei este urmatoarea: este moral inacceptabil sa ucizi, dar este moral perfect acceptabil sa lasi sa moara un om care, fara ajutorul tau, oricum va muri. Ei bine, discutia pe aceasta tema in (c)academie este extrem de lunga si complicata. Filosofii, ca intotdeauna, se agata de un argument sau de un cuvint – uneori si de desinenta unui cuvint 🙂 pentru a se ciondani intre ei. Nu este aici locul sau timpul pentru a intra in asemenea dezbateri. Vreau sa spun ca, din punctul meu de vedere, distinctia este stupida. Atita timp cit poti face ceva sa ajuti omul sa nu moara, dar nu o faci, tot „killing” este. Problema care se pune este daca acest „killing” e justificat moral. Pentru a anticipa putin lucrurile, la aceasta intrebare raspund afirmativ, dar sustin ca anumite conditii trebuie indeplinite.

Exista totusi argumente serioase pro si contra eutanasiei. Haideti sa le luam pe rind. Argumente pro:

(a) orice individ este proprietarul absolut al vietii si corpului sau. Oamenii aleg sa se sinucida sau sa fie eutanasiati. Statul nu are nici un drept sa se amestece in decizia lor

(b) orice individ are dreptul la pastrarea demnitatii persoanei. Atunci cind starea fizica sau psihica a individului aduce grave atingerii demnitatii sale, uneori moartea este alegerea corecta (doresc sa precizez ca, din motive personale, sint un sustinator puternic al acestui argument; am fost implicat intr-un asemenea caz – din care nu cred ca am iesit normal la cap – si cred ca nimeni nu ar trebui sa treaca prin momente asemanatoare) (vezi si filmul lui Clint Eastwood, Million Dollar Baby)

(c) in cazurile in care, in pofida tuturor eforturilor medicale, rezultatul este oricum moartea pacientului, si in momentul in care pacientul sufera dureri ingrozitoare, eutanasia este permisa moral tocmai pentru a nu mai prelungi aceste dureri.

Argumente contra:

(i) nimeni nu este proprietarul vietii sale, ci viata a fost data de Dumnezeu – singurul care are dreptul sa o ia (varianta religioasa; exista si o varianta „laica” a acestui argument, care sustine simplu ca nu avem dreptul sa luam viata nimanui)

(ii) marea problema este ca in majoritatea cazurilor pacientii nu si-au exprimat inainte de accident dorinta privitor la eutanasie. Ce drept au rudele sau medicii sa decida in locul lor, mai ales ca, asa cum sustinatorii eutanasiei spun, omul este proprietarul absolut al vietii si corpului sau?

(iii) in cazurile de coma, au fost situatii cind pacientii s-au trezit dupa un numar de ani. De ce sa eliminam aceasta posibilitate in cazul altor pacienti?

(iv) daca vorbim despre demnitatea persoanei, atunci sint cazuri grave de afectiuni psihice care aduc atingere demnitatii. Daca acceptam eutanasia pentru cazuri privind mutilarea trupului, de ce sa nu o acceptam si in cazurile de fata? Cream astfel o panta alunecoasa („slippery slope”) si nu stim unde sa tragem linie

(v) ca si in cazul precedent, cum putem hotari cind un om are dreptul sa moara? Cind sint durerile suportabile si cind nu? Si nu depinde asta de fiecare pacient in parte? Cine ar trebui sa hotarasca asta, medicii? Dar atunci cum ramine cu pacientul – proprietar absolut al vietii si corpului sau? Ar trebui sa decida pacientul? Dar asta ar transforma spitalele in clinici de ajutorare a sinucigasilor!

(vi) in tarile in care s-a legalizat eutanasia a aparut ceea ce putem numi „turismul eutanasiei”: oamenii vin in tarile respective pentru a muri, pentru ca in aceste tari e legal. Dar lucrul acesta a dezvoltat o adevarata afacere, ceea ce este absolut imoral.

Acestea sint argumentele pro si contra eutanasiei care imi vin acum in minte (daca stiti si altele, va rog sa imi amintiti). Consider ca argumentele pro sint puternice si de bun simt, dar eutanasia nu ar trebui legalizata pina cind nu avem raspunsuri cit-de-cit clare la argumentele contra. Se pot, de exemplu, deschide discutii cu liderii religiosi luminati, care pot reinterpreta Biblia in asa fel incit eutanasia unui bolnav incurabil sa fie un act de mila, cu voia lui Dumnezeu (doar nu se face nimic fara voia Lui, right?). Apoi, ar trebui ca intr-un moment al vietii (la majorat, de exemplu) indivizii sa fie intrebati daca ar accepta sa fie eutanasiati in asemenea cazuri (si daca, evident, sint de acord cu donarea organelor – dar asta e alt subiect). Ar trebui sa vedem cum facem cu posibilitatea ca oamenii sa se trezeasca din coma dupa un numar de ani – oricit de mica este aceasta posibilitate (vezi filmul lui Pedro Almodovar Hable con ella, de pilda). Iarasi, va trebui sa raspundem – si nu stiu nici un raspuns satisfacator deocamdata – de ce o anumita stare fizica aduce atingere demnitatii persoanei si deci e un caz ok pentru eutanasie, iar o anumita stare psihica nu aduce atingere demnitatii persoane, sau aduce atingere, dar nu e un caz ok pentru eutanasie. In general, anumite limite trebuie puse, si trebuie sa le gindim bine. Bioeticienii au un important cuvint de spus aici. Nu in ultimul rind, trebuie sa vedem cum putem lupta impotriva unor consecinte nedorite ale legalizarii eutanasiei, cum ar fi turismul eutanasic (in conditiile in care este naiv sa-ti imaginezi ca toate tarile vor legaliza eutanasia).

Dupa cum vedem, nu e usor sa discutam despre aceasta problema. A te declara simplist de acord cu eutanasia sau impotriva ei echivaleaza cu a nu spune nimic. Trebuie discutate multe chestiuni. Singura problema este ca trebuie sa o facem repede. Datorita avansului tehnicii medicale, tot mai multe persoane sint tinute in viata artificial, impotriva vointei lor si a rudelor. Cit timp discutam noi, asemenea persoane sufera ingrozitor.

[O lista cu filme despre eutanasie aici]

Reclame

Dostoievski si morala crestina

with 9 comments

Discutia pe care am avut-o cu „v” (probabil vidal) aici m-a provocat sa scriu acest post. Problema este urmatoarea: cum sa interpretam afirmatia lui Dostoievski, conform careia „Daca Dumnezeu nu exista, atunci totul este permis”?

„v” propunea sa intelegem afirmatia ca pe un argument logic, si oferea urmatoarea interpretare:

Premisa 1: Nu exista sisteme de morala seculare, ci doar sistemul moral crestin (religios).

Premisa 2: Sistemul moral crestin nu este autonom, ci se bazeaza pe o autoritate, aceea a lui Dumnezeu.

Premisa 3: Daca autoritatea pe care se bazeaza un sistem moral nu exista, atunci sistemul moral bazat pe acea autoritate este distrus.

Premisa 4: Dumnezeu nu exista

Concluzie intermediara A (din 2, 3 si 4): Morala crestina este distrusa

Concluzie intermediara B (din premisa 1 si concluzia A): nu exista nici un sistem de morala

Concluzie finala: totul este permis (in sensul ca nimic din comportamentul nostru nu este ingradit de un sistem moral).

In aceasta interpretare, argumentul este fals. Pot fi mai multe motive, dar cel mai evident este acela ca premisa 1 (care sustine ca nu exista sisteme morale seculare) este falsa.

Eu nu il inteleg asa pe Dostoievski. Eu consider ca afirmatia lui este un avertisment, nu un argument. Propun urmatoarea interpretare:

Fapt: exista sisteme morale seculare si exista sisteme morale religioase. Presupunere: (cel putin la ora actuala) sistemele morale seculare nu ofera un stimulent destul de puternic (sau cel putin la fel de puternic precum autoritatea religioasa) care sa determine oamenii sa le urmeze. Ca atare, este probabil ca, in masura in care s-ar putea demonstra cu certitudine inexistenta autoritatii religioase, oamenii sa nu mai urmeze nici o morala, si atunci orice echilibru moral (dar si ordinea, pacea sociala) ar putea fi in pericol de a fi distruse.

Interpretez aceasta afirmatie a lui Dostoievski in sensul a doua avertismente: (1) un avertisment adresat eticienilor de a cauta in insasi morala seculara si resursele sale un imbold (incentive) destul de suficient si puternic pentru a suplini imboldul oferit de autoritatea religioasa; (2) un avertisment adresat tuturor, despre ce s-ar putea intimpla in viitor, in cazul in care morala religioasa nu ar mai fi un motiv suficient de puternic pentru multe persoane pentru a se comporta moral.

Imi sustin aceasta interpretare cu doua argumente:

1) Argumentul teoretic: il putem banui pe Dostoievski de subiectivism, cum spune „v” (el era un om credincios). Il putem banui chiar si de fundamentalism religios. Dar nu il putem banui de incultura. Chiar nu cred ca Dosttoievski nu era la curent cu diverse sisteme de morala seculara, de la cele din Grecia antica si pina la cele oferite de moralistii francezi. Problema este ca el, Dostoievski, nu credea in capacitatea lor de a oferi un imbold destul de puternic precum autoritatea religioasa. Si atunci, daca nu ar exista Dumnezeu, ideea lui Dostoievski este ca sistemele morale seculare existente nu sint pregatite sa inlocuiasca sistemul moral crestin.

2) Argumentul practic: sa nu uitam ca Dostoievski face aceasta afirmatie intr-un roman, deci e mai probabil sa doreasca sa lanseze un avertisment decit sa ofere un argument logic, stiintific. Mai mult, Ivan Karamazov face aceasta declaratie in contextul dostoievskian al unui popor rus incult, indobitoci de bautura, si intotdeauna doritor de o autoritate care sa emita ordine. In acest context literar, afirmatia are sensul ei.

Cui prodest? Cui bono?

with 34 comments

In tarile lumii „civilizate” e plictiseala. Este pretul pe care trebuie sa il platim pentru siguranta, pentru democratie, pentru libertate. Omul insa are nevoie, datorita constitutiei sale, de lupta, de razboi – ceea ce democratia constitutionala nu ii poate oferi. Are nevoie de proteste, de ilegalitate, de un tel pentru care sa se incrunte, are nevoie sa spumege, sa urle, sa faca bale in timp ce-i ies ochii din cap. Asa ca au aparut diverse asociatii „militante”. Greenpeace deja ma scirbeste cu activismul abject – si este doar un exemplu. Acum avem altul – anume, asa-zisele „campanii impotriva lui Dumnezeu„.

Personal nu ma consider nici ateu, dar nici credincios. Ma declar mai degraba un semi-agnostic care vrea sa creada – atit. Si oricum ar fi, cred ca in lumea libera fiecare are dreptul si locul sa-si practice propriile credinte fara a-i jigni pe ceilalti, fara a se lupta cu ei. Din pacate, altii nu cred acest lucru. De exemplu, am doi amici atei care sint absolut obsedati de subiect: fac ce fac, si tot la inexistenta lui Dumnezeu ajung. Si vad totul ca o lupta decisiva intre Bine (i.e. Stiinta) si Rau (i.e. Crestinismul). E problema lor. Mie, vorba poetului, mi se falfaie.

Sa revin. In Marea Britanie, Spania si Italia exista asociatii ale ateilor. Frumos, e dreptul lor sa se intilneasca si sa se plinga unul altuia de cit de dobitoci, medievali, needucati si idioti sint credinciosii. Dar se pare ca doar asta nu le ajunge. Preluind chiar metodele dusmanilor lor de moarte, ateii au devenit activisti: de pilda, dau bani grei pentru reclame pe autobuze cu inscrisuri de genul „Dumnezeu nu exista”. Iarasi e treaba lor. Dar ca oameni luminati (spre deosebire de credinciosii analfabeti) ar fi bine sa demonstreze o educatie mai mare decit cea pe care o exhibeaza momentan. Exemple:

1) Un slogan suna asa: „Probabil ca Dumnezeu nu exista. Asa ca nu va mai faceti griji si bucurati-va de viata”. Inteligent, n-am ce zice. Unu la mina: de parca nu poti crede in Dumnezeu si in acelasi timp sa te bucuri de viata! Doi la mina, vorba lui Dostoievski: „Daca Dumnezeu nu exista, atunci totul este permis”. Asa ca dati drumul la orgii, violuri, crime – ce dreaq, sa ne traim viata!

2) Alt slogan: „De ce să crezi într-o divinitate? Mai bine fii bun„. Aha, deci ori esti bun, ori crezi in divinitate, tertul este exclus! 🙂

3) Cel mai penibil slogan: „Sărbătoriţi raţiunea„. Rau e sa fii incult. Din cite stiu eu, Sfintul Thomas de Aquino si Sfintul Aureliu Augustin, ambii considerati stilpi ai crestinismului, cereau exact acelasi lucru – iar Thomas se considera discipol al lui Aristotel! Si n-as fi sigur ca perioada medievala, de pilda, a fost total lipsita de ratiune!

In fine… Cei care doresc sa se lupte sa vor lupta in continuare, vor duce micul lor razboi – de, ce ar face fara el!? Eu as spune, ca un nostalgic hippiot, „All you need is love!” – ba as mai zice eu de treaba cu „sex on the streets”, dar se uita urit prietena mea :p

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 16, 2009 at 10:50 pm

Cea mai tare intimplare cu Papi

with 4 comments

Cum din intimplare (asa fac atunci cind sint presat de timp: fug!) am ajuns sa lecturez istorii cu Papi, iata o chestiune iesita din comun. E vorba de Sinodul Cadavrului (sau Procesul Cadavrului), care a avut loc la Roma, in ianuarie 897.  Puteti citi si voi despre asta pe Wikipedia, dar daca nu aveti timp sau nu stiti engleza, iata o traducere selectiva. Sa o luam cronologic:

formosus (sursa imaginii)

864: Formosus devine episcop de Porto (sub pontificatul Papei Nicolae I). Are activitate de misionariat printre bulgari, iar acestia il iubesc atit de mult, incit cer Papei sa li-l trimita drept episcop. Papa refuza, intrucit legile de la Vatican interzic migratia episcopilor.

875: Formosus fuge din Roma de teama noului Papa Ioan VIII (motivele fugii nu sint cunoscute).

876: la Sinodul din Santa Maria Rotunda Papa Ioan VIII il acuza pe Formosus ca a corupt mintile bulgarilor, in asa fel incit, atita timp cit Formosus este in viata, ei nu vor accepta alt episcop trimis de Roma. Alte acuzatii facute de Papa: Formosus ar fi complotat impotriva pontificatului sau, impotriva tarii si impotriva regelui Carol cel Chel. Formosus si asociatii sai sint excomunicati.

878: La Conciliul de la Troyes Formosus il implora pe Papa sa ridice excomunicarea si jura ca, in schimb, va ramine mirean toata viata, nu va mai intra in Roma si nu va incerca sa-si recistige episcopatul din Porto (acest episod este controversat)

882: Papa Ioan VIII moare, iar Formosus isi reia episcopatul din Porto.

891 (6 octombrie): Formosus este ales Papa.

892: de nevoie, Formosus il incoroneaza pe Lambert de Spoleto drept conducator al Sfintului Imperiu Roman. Varul lui Lambert, Guy IV, ataca orasul Benevento si ii expulzeaza pe Bizantinii de aici. De frica lui Guy, Fromosus cauta ajutor in Bavaria si reuseste sa-l incoroneze (dupa o prima incercare esuata) pe Carolingianul Arnulf de Carinthia drept conducator al Sfintului Imperiu Roman (in 896).

896: Papa Formosus moare. Este urmat de Papa Bonifacius VI, care moare la doua saptamini dupa ce a fost ales. Noul Papa devine Stefan VI. Arnulf de Carinthia moare si el.

897 (ianuarie): Lambert intra in Roma si varul sau, Guy IV, il forteaza pe Papa Stefan VI sa convoace Sinodul Cadavrului pentru se razbuna pe Formosus. La ordinul Papei, cadavrul lui Formosus este exhumat si adus la judecata in fata Curtii Vaticanului. Trupul, imbracat in vesminte papale, a fost asezat pe scaunul papal. Formosus a fost acuzat de violarea legii canonice, de sperjur, si de faptul ca a activat ca episcop, desi era mirean. Papa Stefan a intrebat cadavrul: „De cei ai uzurpat scaunul episcopal al Romei, impins de un asa de mare spirit al ambitiei?” Apoi a ordonat ca trupul sa fie dezbracat de hainele papale, sa i se taie cele trei degete ale miinii drepte  care erau folosite pentru binecuvintari, si a declarat toate actele si ordinele lui Formosus drept nule (printre aceste ordine, era si cel care il facea pe Stefan VI episcop de Anagni!). Cadavrul a fost ingropat intr-un cimitir pentru straini, insa nu mult dupa aceea a fost iarasi dezgropat, legat cu greutati si aruncat in riul Tibru. Aceste intimplari l-au facut foarte nepopolar pe Stefan VI. Au inceput sa circule zvonuri conform carora trupul lui Formosus, dupa ce a ajuns la mal, a inceput sa faca miracole. A urmat o rascoala populara, soldata cu decaderea Papei Stefan VI din scaunul papal si trimiterea lui in inchisoare (unde, in iulie sau august 897, a murit strangulat).

897 (noiembrie): Papa Teodor II a convocat un sinod care a anulat hotaririle Sinodului Cadavrului, l-a reabilitat pe Formosus si a decis ca trupul lui, recuperat din Tibru, sa fie inmormintat in Basilica Sfintului Petru in vesminte papale.

898: Papa Ioan IX a intarit deciziile lui Teodor II, a anulat si el Sinodul Cadavrului si a interzis pe viitor judecarea unei persoane moarte.

Totusi, Papa Sergiu III (904-911), care ca episcop a facut parte din Sinodul Cadavrului (ca judecator al lui Formosus) a invalidat deciziile Papilor Teodor II si Ioan IX, reconfirmind condamnarea lui Formosus. De asemenea, a pus sa se scrie un epitaf laudativ pe mormintul Papei Stefan VI.

(Nota: Acest post este o selectie din articolul Wikipedia pe aceasta tema (in limba engleza). Traducerea imi apartine. Intregul articol poate fi citit in engleza aici si tot in engleza, mai pe larg, aici).

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 16, 2009 at 9:28 pm

Pentru fumatori: pe cine sa injurati

with 3 comments

Prima interdictie asupra fumatului a fost data de Papa Urban VII ((4 August 1521 – 27 Septembrie 1590)), care a interzis consumul de tutun in biserica (indiferent ca era vorba de mestecarea, fumatul sau prizarea tutunului), sub amenintarea excomunicarii. Interesant este ca acest Papa detine recordul celor mai putine zile petrecute in oficiu (a murit la 13 zile dupa ce a fost ales). Detalii aici.

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 16, 2009 at 1:58 am

Adevarul: intre Securitate si Dumnezeu

with 24 comments

Motto: „O data pentru totdeauna, exista multe lucruri pe care eu nu vreau sa le stiu. Intelepciunea pune limite pina si cunoasterii” (Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)

Profesorul Kis ne-a povestit acum doi ani o intimplare adevarata. Un mare scriitor polonez si cunoscut dizident al regimului comunist (Janos nu a dorit sa ne dezvaluie numele sau) a fost insurat vreo 15 ani cu o femeie foarte frumoasa, si traiau o poveste de dragoste pentru care multi ii invidiau. Omul a murit cu un an inainte de caderea comunismului, si nu a reusit sa-si traiasca visul libertatii. Dupa instaurarea democratiei si accesul la dosarele securitatii de stat, s-a descoperit insa ca sotia lui era de fapt informator al politiei secrete. A fost infiltrata initial ca una dintre studentele scriitorului respectiv; apoi profesorul s-a indragostit de ea, si relatia a fost aprobata si incurajata, in secret, la cele mai inalte niveluri. Exista si o inregistrare audio intre femeie si seful ei direct, in care nenorocia ii spune ca a fost ceruta in casatorie, si il intreaba pe ofiter care sint dispozitiile: sa accepte propunerea, sau nu? I s-a ordonat sa accepte mariajul, si ani intregi fiecare miscare a dizidentului a fost raportata politiei secrete cu minutiozitate criminala. Si intrebarea care ne macina pe multi dintre noi este: ar fi trebuit acel om sa traiasca pentru a afla adevarul? Sau a fost norocul lui ca a murit inaintea caderii comunismului?

Nu stiu daca exista raspunsuri corecte la aceasta intrebare. Unii fosti dizidenti, printre care Janos insusi, nu vor sa-si cerceteze dosarele intocmite de politia secreta: prefera sa NU afle ca, de exemplu, omul pe care il credeau cel mai bun prieten le era, de fapt, cel mai periculos dusman. Altii ar dori sa-si rasfoiasca dosarele, sa lamureasca o data pentru totdeauna problema trecutului, dar nu au acces la ele.

Nu stiu ce sa spun. In Biblie ni se spune ca adevarul ne va face liberi. Ciudat, dar si adversarii religiei, ateistii cei mai neinduplecati, cred acelasi lucru. Fiecare intelege ce vrea prin “adevar”, si multi sint in stare sa strice prietenii, sa distruga vieti sau chiar sa omoare pentru „adevarul” lor. Intrucit adevarul la care ei se inchina si de care singuri s-au legat ii va face, vezi draga-Doamne, liberi.

Ma indoiesc. M-am intrebat de multe ori de ce valoarea numita “adevar” este mai intotdeauna pusa inaintea celorlalte valori. In afara de bietul Platon, toti au pus “binele” pe locul doi, “frumosul” a fost exilat in afara “top ten”-ului, iar despre “fericire” s-a spus ca l-ar face pe om un porc satisfacut. “Adevarul” insa innobileaza, adevarul ne face liberi, adevarul ne da orgasmele cele mai puternice, adevarul merita cautat. Mincam adevar si ne cacam adevar. In partea negativa a spectrului valoric, lucrurile stau la fel: daca injuri pe cineva, daca il faci albie de porci, daca te porti urit fata de el nu e atit de grav ca atunci cind il minti. Putem ierta o trimitere la origini, o birfa, un comportament urit – dar nu o minciuna.

Parca ii aud pe prietenii mei credinciosi miriind. I-as ruga sa se abtina, si sa-si aminteasca de Apostolul Pavel, care lista trei valori capitale (iubirea, nadejdea si credinta), sustinind ca iubirea este cea mai importanta dintre ele. Nici urma de adevar, deci.

Ii aud de asemenea pe prietenii mei atei si promotori ai valorilor stiintifice miriind inca mai dihai. Si pe ei i-as ruga sa se abtina. Nu am atacat nici un moment cautarea adevarului in stiinta. Dimpotriva, admir acest tip de cercetare si uneori imi pare rau ca nu am ales alta profesie, care m-ar fi facut sa fiu in primele linii ale bataliei pentru cucerirea spatiului, pentru distrugerea cancerului, si asa mai departe. Preocuparea mea se situeaza insa intr-un cu totul alt registru. Ma intereseaza importanta adevarului ca valoare, alaturi de alte valori, pentru viata fiecaruia dintre noi si pentru societate (pe care o vad aici ca viata in spatiul public) in general.

Sa presupunem ca putem demonstra cu exactitate ca Dumnezeu nu exista. Sa presupunem mai departe ca demonstratia noastra este atit de covingatoare, incit nici cel mai inrait credincios nu o poate nega, si aflat in fata ei isi va pierde credinta. Ma intreb: avem dreptul sa-i aruncam acest adevar in fata? Cu ce drept consideram noi in aceasta situatie ca valoarea „adevar” este mai presus decit valoarea „fericire”? Daca il „luminam” (ce cuvint oribil, care denota o actiune tiranica si criminala) pe acel individ, dar in schimb il bulversam si – intrucit pentru el religia era initial un lucru capital pentru el– practic ii ruinam viata, sa cheama ca am facut un lucru bun ierarhizind in acest fel adevarul si fericirea?

Si cum ar arata acest lucru la nivelul general al diverselor societati? Daca Dumnezeu nu ar exista si am dovedi fara tagada acest lucru, am fi noi pregatiti sa inlocuim covirsitoarea influenta pacificatoare a crestinismului si a altor religii, astazi, cu altceva?

De cealalta parte, strict stiintific vorbind, ce motiv am avea sa punem adevarul inaintea altor valori? Adevarul nu aduce fericire, nu aduce pace, liniste sau multumire. De ce sintem atit de nerabdatori sa oferim granturi de zeci de miliarde de euro pentru (iau un exemplu aleatoriu) acceleratorul de particule din Elvetia (care ne-ar putea aduce importante cunostinte despre originea universului), dar nu prea oferim fonduri pentru un proiect care i-ar putea face pe oameni mai fericiti? Mai direct: de ce „adevarul” cistiga granturi, iar „fericirea” si „binele” nu?

Written by Andrei Stavilă

iulie 1, 2008 at 2:16 pm

Creationism versus Evolutionism (I)

with 24 comments

UPDATE.  A trecut o luna de la postarea acestui articol, si se pare ca discutia a fost reluata. George o continua si el pe blogul lui, aici. Personal am considerat aceasta discutie foarte relevanta, pentru ca, in primul rind, mi-am clarificat si eu unele lucruri si petru ca, in al doilea rind, am demostrat ca putem dezbate civilizat o problema fata de care avem pozitii diferite. Dar prelungirea la nesfirsit a unei discutii a carei solutie este atit de simpla devine plictisitoare…

Pentru ca George, aici si aici, discuta de zor acest subiect, ceva imi da ghes sa imi spun si eu parerea 🙂 Ok, deci iata ce se intimpla acum in Romania. Pe de o parte, Guvernul a scos obligativitatea predarii teoriei evolutioniste in scoli. Pe de alta parte, orele de religie sint obligatorii. Pe de (inca) alta parte, anumite organizatii politice si non-guvernamentale (printre care si Consiliul Europei) cer reintroducerea acestei teorii in manuale. Discutia se pare ca a inceput in SUA prin anii 1999-2000, dupa care a fost exportata in Europa si, mai apoi, in Romania. Sincer, mie mi se pare stupida intreaga discutie. Cred ca, rational vorbind, situatia e simpla si sta in felul urmator:

1) Avem doua teorii despre aparitia vietii pe pamint si a omului. Aceste doua teorii au, fiecare, proprii sustinatori, si se bazeaza, fiecare, pe zone diferite ale experientei umane.

2) Ambele teorii pot si trebuie prezentate elevilor

3) Am spus ca cele doua teorii se bazeaza pe zone diferite ale experientei umane. Ceea ce inseamna ca cele doua teorii trebuie prezentate si in materii diferite: evolutionismul in orele de biologie, creationismul in orele de religie.

4) Aceste din urma „ore de religie” pot fi impartite in doua tipuri: „istoria religiilor” (curs obligatoriu, pentru a echilibra obligativitatea biologiei si a prezenta elevilor principiile generale ale religiilor) si cursuri axate special pe o religie sau alta, in functie de confesiunile existente intr-o scoala (cursuri optionale)

5) Concluzie: in acest fel, un guvern neutru fata de cele doua teorii poate oferi elevilor nu numai acces liber la informatie, dar poate asigura si diversitatea informatiilor. Desigur, e de discutat daca un guvern trebuie sa fie neutru fata de aceste doua teorii. Asta e o alta discutie, iar eu unul cred in aceasta neutralitate. Uitati-va la motto-ul blogului meu si hai sa ne linistim, fratilor, bind (inca) un paharel de vin…

6) PS: scoaterea capitolului „Dumnezeu” din manualul de filosofie (un capitol bine realizat, cu prezentarea unor opinii pro si contra, si cu prezentarea variatiunilor din cadrul acestor doua tendinte) mi se pare un respectabil examplu de idiotenie care poate fi – si este – periculoasa