Interactiuni

Posts Tagged ‘bucatarie

Caracatita la gratar

with 13 comments

Daca tot am ajuns in Firenze, m-am gindit sa reincep sezonul de toamna al serialului „Cratitza, o pasiune!” cu un platou din zona mediteraneana. Asa ca am dat fuga intr-un magazin Coop (o fi el acceptabil dotat, dar nu se compara ca diversitate a ofertei cu Tesco, a carui absenta o resimt serios) si mi-am promis sa prepar primul lucru care imi sare in ochi. Si onoarea i-a revenit unei caracatite de toate frumusetea, cam la 500 de grame, asa. O reteta simpla am gasit aici, si prepararea aceleiasi retete este filmata aici, asa ca tot creditul trebuie sa il acordati autorilor initiali. Eu nu am facut decit sa completez pe ici – pe colo si sa adaug propriile mele observatii (si poze, evident!). So:

Ingrediente (pentru doua persoane): o caracatita de 500 grame (preferabil proaspata, dar merge si congelata); 6 cartofi de marime mijlocie; ulei de masline (3 linguri); otet balsamic (un pahar de 100 ml); oregano; cimbru; rozmarin; sare; piper; o lamiie; marar.

Mod de preparare: Spalati bine caractita, daca e proaspata. Daca e congelata, e bine sa o decongelati ca pe orice tip de peste: o scoateti cu o seara inainte si o lasati sa se dezghete treptat, peste noapte. Ar trebui sa aveti ceva cam ca in fotografia de mai jos (click pe poze pentru a le mari):

040. caracatita la gratar 1 [800x600]

Punem apoi caracatita intr-o oala, turnam apa cit sa o acopere, adaugam sare si lamiia taiata in patru (eu prefer sa si storc cele patru bucati de lamiie in apa). Lasam caracatita sa fiarba cam 20-30 de minute (atentie, caracatita se gateste intreaga, nu trebuie sa ii taiati tentaculele!).

040. caracatita la gratar 2 [800x600]

In timpul asta, ne ocupam de garnitura. Curatam cartofii, ii taiem cubulete ceva mai mari, ii ungem cu ulei de masline, adaugam sare, piper si rozmarin si ii punem in cuptor, la copt. Cind caractita este gata, o scoatem pe un fund si o taiem in patru, cam ca pe tort: incepem de la mijloc s9i continuam de-a lungul tentaculelor. Condimentam carnea cu oregano, cimbru, sare si piper, apoi adaugam putin ulei de masline. Punem cele patru bucati pe grill-ul de aragaz:

040. caracatita la gratar 3 [800x600]

Trebuie sa fim atenti, sa nu ardem carnea: e bine sa o intoarcem de mai multe ori pe gratar, pina se rumeneste frumos.

Intre timp, pregatim si sosul: e foarte simplu, pur si simplu punem otetul balsamic intr-o tigaie, la foc mic, si amestecam pina consistenta otetului devine cremoasa, iar taria specifica otetului dispare. Atentie insa, sa nu lasam prea mult sosul pe foc, intrucit se va intari si diminua!

In mod normal, caracatita ar trebui sa fie gata in acelasi timp cu cartofii copti si cu sosul. Asezam caracatita si cartofii pe farfurie, stropim totul cu sosul preparat si adaugam ceva marar taiat marunt deasupra cartofilor. E bine sa avem la indemina si un vin alb, demi-sec (ok, de data asta merge si un demi-dulce). Pofta buna!

040. caracatita la gratar 4 [800x600]

Reclame

Written by Andrei Stavilă

august 30, 2009 at 7:00 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with

Leapsa interesanta

with 5 comments

Zamolxis transforma interviul luat de Forbes lui Tim O’Reilly intr-o leapsa interesanta. De obicei nu raspund la lepse (chiar mi se par prostesti, un fel de oracole din perioada liceului), insa mi-am dat seama ca raspunzind intrebarilor acestei lepse invat eu insumi despre mine. So, here it goes:

1. Cand ti s-a-ntamplat ca lectiile invatate de la cei vechi sa contribuie la succesul tau?

De la Cioran am invatat ca e cool sa fii student pina la 40 de ani. Mai am putin si il ajung – si da, e cool! 🙂

Revenind la lucruri ceva mai serioase, am invatat de la moralistii francezi ca modul cel mai inteligent de raportare la societate si la celalalt este amuzamentul discret si intelepciunea tolerantei. Atunci cind intelegi efemeritatea moravurilor si slabiciunea caracterului inerenta speciei umane, galanteria ironica si detasata devine un element prim al supravietuirii si al sanatatii mentale. Un exemplu: sa spunem ca afli cum un prieten vechi, foarte dragut cu tine cind va aflati impreuna, pe la spate te vorbeste de rau, chiar foarte urit (mi s-a intimplat de curind). De ce sa te enervezi? De ce sa te certi, sau sa rupi brusc legatura cu el? Ai un avantaj asupra lui: tu ii stii josnicia, el nu stie ca tu stii. Calea e deschisa puternicii arme a galanteriei ironice…

Si am mai invatat de la Ovidiu (via Descartes) ca “bene vixit qui bene latuit” (“a trait bine cel ce s-a ascuns bine”). Desi deocamdata imi e dificil sa pun in practica invatatura poetului, sint convins ca o viata de succes presupune lipsa succesului inteles drept “glorie”. Tradusa in mileniul trei, vorba lui Descartes spune cam asa: “a trait bine cel ce a trait in afara spotlight-urilor”.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?

Pe Socrate nu l-as invita, intrucit, dupa cum il cunosc, mi-ar goli tot vinul din magazie si tot ar mai cere de baut. De fapt, daca largim termenul “clasic”, as invita la masa un personaj clasic al istoriei si literaturii romanesti – da, pe Alexandru Lapusneanul! As vrea sa-l ascult povestind pe larg cum a reusit sa adune toti boierii la masa, cum i-a pacalit pentru ca, ulterior, sa le taie cu usurinta capetele! Cum am eu un cui impotriva multor universitari ieseni (iar acum, impotriva multora de la CEU Budapesta) tare l-as mai invita la masa pe Lapusneanul, sa-l iau drept consilier de cattering pentru un asemenea ospat pe care-l visez de mult timp!

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?

Cele mai influente persoane in viata mea au fost bunicii. Bunicul, un preot ortodox, a murit de curind, la 90 de ani. Bunica, spre bucuria mea, traieste. Tot ce sint acum le datorez lor si numai lor. Nu prea imi e usor sa vorbesc despre asemenea lucruri. Cind am reusit s-o fac, am scris despre asta aici.

Care-i ambitia ta secreta?

Precum ceilalti care au raspuns inaintea mea, ar trebui sa zic si eu ca daca v-as spune care este ambitia mea secreta, atunci ea nu ar mai fi secreta. Dar uite ca v-o spun si astfel cade cortina: as dori ca, in momentul mortii mele, sa pot exclama, asemeni lui Kant: “Es is gut!” (“E bine!”). Habar nu aveti ce ambitii stau in spatele unei asemenea ambitii – dar daca macar jumatate din ele vor fi implinite, atunci chiar pot spune ca am avut succes. Si glorie, orice va fi insemnind asta.

5. Pretul gloriei?

Ca sa vorbesc eu de pretul gloriei, ar trebui sa fi gustat copios din cupa asta dulce-otravitoare. Din pacate sau din fericire, nu am facut-o – asa ca vorbesc din auzite. Unii spun ca pretul gloriei e munca sustinuta – relativ fals! Am intilnit direct sau indirect, atit in Academia cit si in piata publica, destule persoane ajunse VIP care abia miscau un deget in fiecare zi a saptaminii!

Altii sint convinsi ca pretul gloriei se confunda cu propria sa cauza, si vorbesc de genialitate. Aiurea! Exemplul lui Susan Boyle arata clar ca poti fi tu oricit de genial, tot nu atingi gloria, daca nu te descopera cineva! Oare citi Dostoievski in devenire or fi murit de foame prin stepele Rusiei? Sau citi de Mozart s-au stins fara a fi avut sansa unui binefacator? Si sinteti convinsi ca Anton Holban, unul dintre nuvelistii mei preferati, nu ar fi luat Nobelul daca nu ar fi murit la o virsta indecent de tinara? Decideti voi…

In sfirsit, ultimii spun ca pretul gloriei este munca si genialitatea individului in… a se inchina la zeul “networking”-ului! Ei bine, aici ne apropiem de adevar, cumva! Pare clar ca, indiferent de cit de genial sau muncitor ai fi, important e sa cunosti cit mai multe persoane, din masa carora se va ridica una, la un moment dat, care te va putea ajuta, propulsindu-te pe culmile gloriei. Tind sa cred ca asta e pretul adevarat al gloriei: zimbetul fals, pierderea voita a identitatii sub masca unei figuri nesincer prietenoase. Si sa nu spuneti ca asta e valabil doar in Romania! Sistemul PCR (Pile, Cunostinte, Relatii) a fost “spalat” pe culmile Occidentului si transformat glorios in “networking”.

In final: habar n-am care este pretul gloriei, stiu insa care nu ar trebui sa fie pretul ei, cel putin pentru mine: vorbesc de timpul meu liber, timpul personal, la care nu sint dispus sa renunt. Daca gloria inseamna sa nu am timp sa lenevesc pe canapea impreuna cu persoana pe care o iubesc (oricind avem noi chef), daca gloria ma impiedica sa ma joc cu ciinii mei, daca aceeasi nenorocita glorie imi interzice sa imi vad macar din cind in cind de pasiuni (cum ar fi bucataria si cactusii), atunci, ei bine, eu unul nu am nevoie de glorie!

[N.B.: Cioran spunea, cu un pronuntat iz de sexualitate, ca gloria obtinuta intre patru pereti depaseste cu mult gloria oricarui razboinic din istoria lumii (il citez, evident, din memorie). Si cred ca nu gresea prea mult!]

6. Greci sau Romani?

Categoric, romani. Dreptul roman a ramas inca un punct de referinta pentru zilele noastre, in conditile in care diverse sisteme legale (sau chiar morale) s-au perindat intr-o viteza ametitoare prin fata ochilor oricarui posibil privitor a-temporal. De asemenea, ideea unei “Pax Romana” a fost reluata, de-a lungul timpului, de diverse imperii militare si / sau culturale, in asa fel incit unii dintre noi vorbesc chiar si astazi – si nu fara temei – despre o “Pax Americana” (un concept pe care se intimpla sa il sustin). Nu in ultimul rind, desi stoicismul a fost inventat de greci, cred ca Seneca si – poate chiar mai mult – Marcus Aurelius sint cei mai tari reprezentanti ai curentului pe care multa vreme l-am admirat.

Bonus facultativ. Blogger sau WordPress (Joomla sau Drupal)?

WordPress, din doua motive: (1) the “first come, first served” basis (adica wordpress-ul mi-a iesit primul in cale); (2) pe de o parte sint prea mosneag, pe de alta parte prea ocupat sa ma apuc sa invat alte platforme de blogging. Chiar am altceva mai bun de facut, si atita timp cit nu sint un specialist in softuri (deci nu pot sa fac o comparatie autorizata intre mai multe platforme de blogging, la fel cum pentru mine – un amator de vin – majoritatea berilor au acelasi gust) sint multumit cu platforma pe care am inceput, atita timp cit imi pot exprima gindurile intr-un mod rezonabil de “reader-friendly”.

Leapsa merge la ceilalti autori ai acestui blog (daca au timp si chef, desigur). Si mai merge la Blogescu – daca mai exista 🙂 , la Ion Marandici, Cezar Paul-Badescu si Marian Coman.

Dulceata de nuci verzi

with 31 comments

Daca saptamina trecuta eu si Arankas v-am povestit despre dulceata de trandafiri, ne mentinem in trendul retetelor de sezon si va propunem astazi dulceata de nuci verzi, care ne place la nebunie! Nu e greu sa faceti rost de nuci, e de ajuns sa va plimbati pe strada 🙂 Iar dulceata este extrem de usor de preparat, deci nu aveti nici un motiv sa va fofilati! So:

Ingrediente:120 de nuci verzi, un kilogram de zahar, doua lamii, trei cani de apa, praf de cuisoare (3 lingurite), 4-5 baghete de scortisoara.

Mod de preparare: nucile se curata de coaja verde, astfel incit sa ajungeti la miezul aproape alb al nucii (pentru ca dulceata sa iasa buna, miezul trebuie sa fie relativ moale – daca nu este, inseamna ca nucile sint „trecute”). Nucile astfel curatate trebuie puse intr-o oala cu apa acoperita cu o farfurie mica, astfel incit toate nucile sa fie sub apa. Actiunea asta e necesara pentru a elimina iodul si gustul amar. Se lasa oala acoperita astfel cu farfuria aproximativ 12 ore, timp in care va trebui sa schimbati apa de patru ori. Apoi, intr-un vas emailat (sau ceaun) se pun trei cani de apa si zaharul, si se lasa la fiert. Cind zaharul este topit si apa da in clocot se adauga nucile (scurse in prealabil de apa in care au stat) si se stoarce o lamiie deasupra (se poate folosi si sare de lamiie sau Helas). Se lasa sa fiarba la foc mic aproximativ o ora (timpul este evident aproximativ, depinde de cit de „legata” doriti sa fie dulceata – adica daca doriti cu mai mult sirop sau fara, ca un fel de marmelada). In timpul fierberii amestecati din cind in cind in oala si mai stoarceti din a doua lamiie. Pentru a afla daca dulceata este gata procedati in felul urmator. Luati cu lingura cu care mestecati in ceaun putin sirop si il puneti pe o farfurie uscata. Lasati siropul sa se raceasca. Dupa ce s-a racit, daca va curge precum apa inseamna ca dulceata nu este gata si mai trebuie lasata la fiert. Daca va curge greu, dulceata e gata. Cu 2-3 minute inainte sa luati dulceata de pe foc adaugati scortisoara si cuisoarele si amestecati. Apoi puneti dulceata calda (o luati de pe foc si o lasati doar cinci minute sa se raceasca) in borcane pe care le inchideti cu capac cu filet. Intoarceti borcanele de dulceata cu fundul in sus si le lasati asa 15 minute (se va crea vid si astfel dulceata se va pastra mai mult timp).

034. dulceata de nuci - borcane [640x480] 034. dulceata de nuci - tartina [640x480]

Pofta buna!

Written by Andrei Stavilă

iunie 7, 2009 at 7:00 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with

Dulceata de trandafiri

with 19 comments

Daca tot am inceput saptamina trecuta cu retetele de sezon, hai sa continuam in acelasi ton. Eu unul (spre deosebire de Arankas) nu ma omor dupa dulceturi in general (si nici dupa dulciuri), insa imi plac la nebunie dulceata de trandafiri si cea de nuci. Si cum aici ma potrivesc in gusturi cu Arankas, s-a apucat ea sa faca dulceata de trandafiri, iar eu sa va explic procesul de productie.

In primul rind, e bine sa stiti ce fel de trandafiri trebuie sa alegeti. Ca regula generala, cei mai buni sint (in aceasta ordine) trandafirii roz, albi si galbeni. Sint de evitat trandafirii rosii, cu exceptia celor foarte parfumati. O a doua regula: florile nu trebuie sa fie prea batrine, nici vestejite (folositi doar florile cu petale fine, nu groase). In fine, a treia regula spune ca fiecare floare trebuie sa fie parfumata (nu folositi trandafiri care au un parfum vag sau care nu miros deloc). Nu va speriati, nu e chiar atit de greu precum pare!

In al doilea rind, ar trebui sa faceti rost de petale de trandafiri, treaba nu tocmai usoara. Trei metode s-au aratat pina acum eficiente: (1) metoda „fraierul plateste„: mergeti in piata si sperati sa intilniti vreo co-nationala care vinde asa ceva; de obicei nu veti avea succes; (2) metoda „Don Juan de Dimbovita„: va imbracati la costum, mergeti la florarie si cumparati vreo 10 buchete de trandafiri; apoi dati fuga acasa, iar cind sotia da in lacrimi de crocodil de placere si uimire, va apucati sa-i cintati hitul „Puisor, fa-mi marmelada”; (3) Metoda „Haiducu’ lu’ 7 cai„: asteptati rabdatori sa treaca miezul noptii si incepeti sa colindati gradinitele de la parterurile blocurilor, poate si curtile vecinilor care au fost atit de prosti incit nu si-au luat un ciine. Adunati petale sa intre cam intr-o punga de marime medie (cu grija sa lasati macar o floare la fiecare tufa, nu de alta dar sinteti cu bun simt si nu vreti sa se oftice omul ca a muncit degeaba).

Bun, acum presupunem ca aveti cam la 250 grame de petale. Urmeaza treaba cea mai nasoala, si anume curatatul petalelor de capatul alb (cel cu care se prind de codita), pentru ca partea asta da un gust amar compozitiei. E o chestiune migaloasa, pentru ca va trebui sa luati petala cu petala (e bine sa fiti sadici si sa-i puneti la treaba asta pe dracii de copii, ca tot nu-i mai ia locul!). Daca insa aveti floarea cu tot cu bulb, puteti sa rupeti din prima toate petalele odata, despartindu-le astfel de partea nefolositoare. Ei, si acum hai sa vedem cum facem (apud Sanda Marin, idolul nostru, tradusa si adaptata de Arankas):

Ingrediente: 250 grame petale de trandafir, un kilogram de zahar, doua lamii, scortisoara (maruntita, nu pulbere!). Noi am folosit cam trei betze de scortisoara, acuma insa depinde de gust…

Mod de preparare: se freaca cu mina, usor sa nu se rupa, toate petalele cu zeama de la o lamiie (lamiia are rolul de a conserva dulceata si de a pastra consistenta petalelor). Nu trebuie sa luati petala cu petala, ci puneti toate petalele intr-o oala, turnati deasupra zeama, si amestecati cu grija, in acelasi timp frecind in miini petalele. Separat, intr-un vas emailat (de exemplu, ceaun) se pune la fiert aproximativ un litru de apa si zaharul. Cind incepe sa clocoteasca puneti petalele de trandafir care au fost frecate cu lamiie. Lasati totul la fiert aproximativ o ora – o ora si jumatate – asta in functie de cit de „scazuta” doriti sa o faceti (adica cit de mult sirop doriti sa aiba dulceata). In orice caz, trebuie sa tineti cont ca o dulceata prea scazuta (fara prea mult sirop) va fi extrem de dulce, pe cind o dulceata cu prea mult sirop nu va tine prea mult (va trebui pusa la frigider si mincata in doua-trei saptamini, intrucit nu va sta „pe iarna”). Evident, ideal ar fi sa faceti  o dulceata intre cele doua extreme. In timpul fierberii, evident, mestecati din cind in cind, sa nu se prinda de ceaun. Timpul oferit de noi este unul aproximativ, dulceata se ia de pe foc atunci cind este „legata”. Cu aproximativ 10 minute inainte sa luati dulceata de pe foc adaugati zeama de la cealalta lamiie si scortisoara. Dupa ce este gata, se da la o parte de pe foc, si puneti dulceata calda direct in borcane.

033. dulceata de trandafiri - scazuta [640x480] (1)  033. dulceata de trandafiri cu mult sirop 2 [640x480] (2)

Mai sus: (1) – dulceata de trandafiri „scazuta”; (2) dulceata de trandafiri cu mai mult sirop

[Nota: fata de alte tipuri de dulceturi, se pare ca pentru dulceata de trandifiri borcanele nu trebuie sterilizate, daca doriti sa faceti mai multa si sa pastrati pentru iarna. Daca insa doriti sa fiti mai siguri ca dulceata nu se va strica, puteti incerca o metoda de sterilizare aici – scroll si vezi „sfaturi utile”, spre sfirsit. Sau aici.]

033. dulceata de trandafiri cu mult sirop 1 [640x480]

Pofta buna!

Written by Andrei Stavilă

mai 31, 2009 at 11:00 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with

Suc de soc (sau: socată)

with 59 comments

Daca ati avut norocul sa copilariti la țara, atunci cu siguranta va aduceti aminte de excelentul suc de soc al bunicii! Ei bine, nu am mai baut asa ceva de pe la 12 ani – daca nu punem la socoteala zeama chimica numita „Suc de soc si lamiie”, pe care o gasiti sub denumirea firmei „Clever” la Billa (si costa 1 RON doi litri!). Din cauza asta, vedeti voi, cind am observat anul trecut (deh, pina atunci eram ocupat pina peste cap) ca in Budapesta creste socul prin parcuri, o idee mica si draceasca mi-a incoltit in minte. Nu am avut atunci nici curajul, nici timpul sa o pun in practica. Insa ideea a prins radacini, iar anul asta s-a cerut realizata. Da, intrucit este sezonul florilor de soc, m-am apucat sa fac suc de soc (pe linga faptul ca sucul e foarte bun, socul este excelent pentru sanatate – vezi aici si aici).

Primul lucru care trebuie facut este sa culegi socul. Cum copacii pe care i-am vazut eu se aflau in parcurile dintre blocuri, nu as fi avut probleme daca eram vazut ca rupeam citeva flori, in definitiv proprietatea comuna e proprietatea nimanui si in consecinta poate fi furata sistematic – se vede ca am trait in Rumeinia si ca mi-am invatat lectiile! 🙂 Totusi, pentru a evita eventualele probleme cu doua-trei bucati guri de babe nebune, am purces noi sa culegem florile cam dupa zece noaptea, cind am aproximat eu ca stimabilele dorm. Evident, ma simteam si eu rusinat ca si Nea’ Mărin cu ouale de vinzare la Severin: om „bătîrn” si sa umblu cu de-alde astea… In fine… iata cam cum arata floarea de soc (atentie, trebuie sa culegeti florile cu multa grija, intrucit crengile copacului sint subtiri si se rup repede) :

029. suc de soc 6 [640x480]

Ne-am intors noi acasa cu o prada impresionanta: cam trei pungi de Tesco pline ochi. Am asezat florile de soc la uscat, intinzindu-le pe hirtii. Aceasta intrucit erau oricum prea multe pentru o tura de suc, si doream sa pastram si pentru alte rinduri. Cum era seara ne-am culcat, urmind sa reincepem treaba a doua zi.

029. suc de soc 5 [640x480]

Bunnn… A doua zi a venit si, cu emotie dublata de nostalgie, am inceput sa prepar sucul. Reteta am luat-o de aici, insa – ca de obicei – o voi completa cu propriile mele observatii. Mentionez insa ca inainte sa ma apuc de treaba propriu-zisa am taiat coditele florilor pe cit posibil (pentru a nu da un gust amar sucului). Apoi am pastrat cantitatea de flori necesara pentru prima tura de suc, iar restul florilor le-am pus intr-o punga de hirtie, pentru alte serii. Iar acum hai sa incepem:

Ingrediente: 1 kg zahar, 10-12 flori de soc mari (sau doua miini de flori de soc uscate), 5 lamii sau un pachetel cu sare de lamiie, 8 litri apa.

Mod de preparare: Este, in fapt, foarte simplu sa faceti sucul de soc. Puneti la fiert 3 litri de apa, impreuna cu kilogramul de zahar si cu zeama de la o lamiie. Lasati totul sa fiarba 15 minute. Intre timp, va trebui sa luati doua lamii si sa le dati coaja prin razatoare. Puneti separat pe o farfurie firicelele de coaja rezultate. Apoi luati cele doua lamii a caror coaja ati ras-o si celelalte doua lamii ramase si le stoarceti bine pe toate patru, iar sucul il puneti intr-o cana. Mai trebuie sa pregatim si recipientul in care vom lasa sucul la fermentat: ideal ar fi un borcan de 10 litri, dar in lipsa lui puteti folosi la fel de bine si doua butoiase de cinci litri fiecare (de acelea de apa minerala). Spalati bine bidoanele respective. Sa ne amintim ca am pus la fiert trei litri de apa, deci ne mai ramin cinci litri de apa (rece) pe care ii vom pune in mod egal in cele doua bidoane (cite 2,5 litri in fiecare). Apoi adaugam in fiecare bidon, in mod egal, coaja de lamiie si sucul de la lamii. In final, vom pune florile de soc (cite o mina pentru fiecare bidon). Intre timp probabil au trecut cele 15 minute, asa ca vom lua oala cu cei trei litri de apa, zahar si lamiie de pe foc si vom turna in mod egal in fiecare bidon (cite 1,5 litri in fiecare). Acum, ar trebui sa aveti in fiecare bidon cite patru litri de lichid, ceea ce este perfect: spatiul pentru inca un litru (intrucit bidonul are cinci litri) va trebui sa ramina gol, pentru a avea loc sucul sa fermenteze. Acum punem capacul celor doua bidoane si le zdruncinam bine, sa se amestece. Le lasam la temperatura camerei, nu inainte insa de a desface dopurile si de a le pune deasupra gurilor de la bidoane, insa fara a le insuruba – altfel riscati o explozie de toata frumusetea din cauza fermentarii 🙂

Butelcile rezultate ar trebui sa arate cam asa:

029. suc de soc 2 [640x480]

Ei, acum e acum. Urmeaza trei-patru zile in care va trebui sa reinsurubati capacele si sa zdruncinati bine bidoanele, pentru ca sa se amestece compozitia. Si va trebui sa repetati actiunea de trei-patru ori pe zi. In fine, trebuie sa decideti cita rabdare aveti pentru a astepta sa se faca sucul. In mod normal, compozitia trebuie lasata cam doua saptamini. Daca insa nu aveti rabdare – cum nu am avut noi – atunci se recomanda ca, dupa ce ati turnat apa clocotita in bidoane, sa faceti in felul urmator: puneti intr-o cana cam 10 grame de drojdie si o frecati bine-bine cu o lingurita de zahar pina se lichefiaza (la inceput va fi mai greu, va veti gindi de ce dracu’ se face ca aluatul gros, dar pina la urma daca insistati se va lichefia, va promit!). Ei, puneti drojdia lichefiata in parti egale in cele doua bidoane, apoi puneti capacele si urmariti procedura descrisa mai sus. Atentie insa! Sa fie strict 10 grame de drojdie, daca puneti mai mult va fermenta foarte repede si va deveni vin! Nu rideti: unu la mina, exista o reteta de vin de soc aici; doi la mina, asa am patit eu cind am facut o a doua tura de suc, am pus prea multa drojdie si pe urma ma ameteam cu socul, nu mai erau trebuincioase vinoasele si nici beroasele 🙂 In fine, cum am spus, fara drojdie sucul e gata in doua saptamini. Cu drojdie, e gata in 48 de ore. Nu uitati insa ca in cele doua zile sa il agitai de 3-4 ori pe zi, asa cum am spus mai sus (si dupa ce agitati, sa nu insurubati capacul)!

Ei, sa zicem ca au trecut cele doua zile sau cele doua saptamini. E timpul sa turnam sucul in sticle, folosind o leica si o sita asezata pe leica. De regula, daca aveti de gind sa pastrati sucul o lunga perioada de tip (se poate pastra si patru luni) e bine sa il puneti in recipiente de sticla, astupate cu dop de pluta legat cu sirma (ca la sampanie). Puneti apoi sticlele in camara sau, mai bine, in frigider. Atentie, la deschidere sucul se va comporta (adica va spuma) exact ca sampania, deci aveti grija cum deschideti sticla! Daca insa sinteti „haplea” si stiti ca veti termina sucul in una-doua saptamini, atunci nu are rost sa va complicati, e ok sa il puneti si in sticle de plastic. Aceste sticle (dupa ce lea-ti insurubat bine capacele, de data asta) le veti pune in frigider. Evident, iarasi va trebui sa fiti atenti cind le deschideti. Iata productia mea – din tura a doua, care a iesit mai mult vin 🙂

029. suc de soc 3 [640x480]

De mentionat ca sucul de soc este excelent pentru cocktail-uri, de obicei in compozitie cu bauturi tari – eu nu-l recomand pentru cocktail-urile non-alcoolice intrucit e pacat de el 🙂 Si iata un pahar de suc:

029. suc de soc 4 [640x480]

Aiasta-i pohta ce-am pohtit!

Written by Andrei Stavilă

mai 24, 2009 at 7:00 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with

Ecler

leave a comment »

Disclaimer (Andruska): Reteta asta a fost probata de Arankas dupa sfaturile Sandei Marin (dupa cum v-ati putut da seama, eu nu ma omor cu dulciurile, nici la mincat, nici la preparat!). Totusi, recunosc ca a iesit delicios. Acum stiti cui sa-i multumiti (deopotriva pentru gustul minunat, cit si pentru bomba calorica!) 🙂

025. ecler 1 [640x480]

Ingrediente pentru aluat: 3 cani mari de apa, 100g unt, 6 linguri zahar, un praf sare, 125 g faina, 4 oua.

Mod de preparare: Se pune sa fiarba intr-o cratita apa cu untul, sarea si zaharul. Cand apa si cu untul incepe sa fiarba (la foc foarte mic) se toarna faina toata si se amesteca repede co lingura de lemn. Cand pasta nu mai are nici un cocolos, se iuteste focul, amestecand mereu, pana cand aluatul se desprinde de cratita. Se da atunci la o parte, se mai amesteca si cand incepe sa se raceasca (nu trebuie sa fie rece de tot) se adauga ouale pe rand: nu se pune oul urmator decat dupa ce cel dinainte s-a amestecat bine cu aluatul. Pasta trebuie sa fie potrivit de moale, astfel incat sa curga din lingura, dar sa-si pastreze forma acolo unde cade. Se toarna compozitia intr-un cornet (de hartie, plasic etc), umplandu-l pe trei sferturi, si se pun pe tava de copt (care nu se unge si nu se presara cu faina) mici bastonase de 3-4 cm diametru, lasand tot atata distanta intre ele , ca sa aiba loc de crescut. In lipsa de cornet se mai poate pune si cu lingurita.  Se dau la cuptor la foc potrivit si se tin 25-30 min. Nu trebuie deschis cuptorul prea des, mai cu seama cand incep bastonasele sa creasca, deoarece se lasa. Cand sunt gata sunt bine coapte si un pic uscate. Se scot din tava calde, folosind un cutit. Dupa ce s-au racit, se taie deasupra un capacel, se umplu cu crema de vanilie. Se pune apoi capacelul deasupra si se acopera cu glazura de ciocolata.

Ingrediente pentru crema: 1 litru lapte, 1 baton de vanilie sau 2-3 pachetele zahar vanilat, 4 oua, 175 g zahar, 80 g faina, unt 50 g.

Mod de preparare: Se pune batonul de vanilie in cratita cu laptele clocotit. Se acopera si se lasa sa stea astefel un sfert de ora, ca sa se parfumeze laptele. Se feaca bine intr-un castron ouale intregi cu zaharul si faina si se toarna laptele fierbinte, cate putin odata, amestecand mereu. Se pune apoi la foc potrivit mestecand mereu, ca sa nu se prinda crema de fund. Cand incepe sa se lege, se freaca repede si viguros ca sa se desfaca toate cocoloasele si apoi se da deoparte, batand in continuare cinci minute. La sfarsit se adauga putin unt si se mai amesteca din cand in cand ca sa nu se faca pielita deasupra. Se poate inlocui vanilia cu coaja rasa de la 2-3 lamai sau portocale.

Ingrediente pentru glazura: 100 g ciocolata, 150 g zahar, 1dl lapte, unt 30 g.

Mod de preparare: Se pune intr-un vas, la foc foarte slab, amestecand continuu, ciocolata taiata bucatele cu zaharul si ceva mai putin decat 1dl lapte. Dupa ce s-a topit, se pune sa fiarba la foc mai puternic si se lasa compozitia sa dea cateva clocote. Cand glazura este destul de legata se adauga untul. Se mai freaca putin, cat sa se amestece untul, si se toarna calda peste eclere.

Written by arankas

mai 17, 2009 at 12:32 pm

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with

Placinta romano-americana (specialitatea casei!)

with 5 comments

Reteta de fata am pregatit-o impreuna cu Arankas (careia i se datoreaza in mare parte) si are o intreaga poveste in spate. Cu un an in urma, plimbindu-se prin Budapesta, Arankas a gasit o carte ciudata aruncata pe strada. E vorba de „Historic North Carolina Inns – A Cook’s Tour – A collection of treasured recipes, chef’s tips and inn highlights” („Hanuri  istorice din Carolina de Nord – Un turneu al bucatarului – O colectie de retete nepretuite, secrete ale bucatarului si prezentari ale hanurilor”), scrisa de M’Lane Murphy si Jill Ungerman (Shearer Publishing, Fredericksburg, Texas, 1989). Cum in acel moment nu prea aveam timp de gatit, cartea a ramas uitata in biblioteca. Saptamina trecuta insa am gatit pui Jambalaya, iar Alina V. a comentat reteta, spunind ca este tipic pentru New Orleans! Asa ca m-am gindit: ce ar fi sa incerc o reteta americana pentru saptamina urmatoare? Am cautat repede cartea de care v-am povestit si m-am pus pe studiat. Doua chestiuni interesante: pe de o parte, mi s-a spulberat prejudecata conform careia americanii maninca prost, in special junk-food. Dimpotriva, am gasit retete super-sofisticate, din pacate insa dificil de preparat pentru un amator (e drept, de obicei retetele au ca baza bucataria franceza, spaniola sau indiana). Pe de alta parte, diferenta culturala se simte si in fata cratitei: retetele americane fac apel la diverse produse usor de gasit in hypermarket-urile din State, dar dificil de procurat in Europa [ma refer, de pilda, la puffed pastry shells, sau la „veal” sau „chicken stock” – ultima, de fapt un fel de supa (de pui sau de vaca) pe care americanii o gasesc in magazine drept baza pentru mincaruri, insa noi trebuie sa o preparam. Lungesc putin paranteza: cel mai ieftin si mai rapid pentru noi e sa preparam acest „stock” punind 1-2 cubulete de supa de pui Maggi intr-0 cana sau doua de apa clocotita (in functie de ce concentratie doriti) si mestecind bine].

Sa ne reintoarcem insa la reteta de azi. Am gasit eu pe la pagina 54 a cartii o reteta numita „Veal Marengo” (de la Glendale Springs Inn and Restaurant), un fel de mincarica de carne de vita si legume, care ar fi trebuit, la final, sa fie pusa in „puffed pastry shells” – insa asemenea foi de aluat, in forma respectiva, nu am gasit nicaieri. Am renuntat la reteta si am ales ceva pe baza de carne de pui (o carne mai usoara), reteta se numeste „Susan’s Chicken” si este propusa de Gideon Ridge Inn. Tot un fel de mincarica, iar bucatarul de acolo spune ca ar trebui mincata cu orez. Cum orez insa mincasem recent, m-am gindit ce ar fi daca as combina cele doua retete? Adica sa fac mincarica de pui si sa o asez in aluat cumva. Imediat mi-am adus aminte ca in 2005 am mincat la un restaurant irlandez din Bucuresti ceva asemanator: carne prajita cu legume, toata compozitia fiind insa inchisa intr-un sarcofag de aluat (nu spun ca e vorba de „placinta”, pentru ca nu arata a placinta). Asa ca am decis sa procedez cam la fel.

Bun, acum insa aveam nevoie de doua unelte noi in bucatarie. Pe de o parte, daca e sa faci legume sotate in ulei si carne prajita ai nevoie de o cratita mare, si eu nu aveam asa ceva. Insa (de gind mi-a iesit atit de bine puiul cu ghimbir) ma tot macina gindul sa-mi cumpar un wok. si l-am gasit la Ikea, incredibil de ieftin (3 euro) – evident, facut in The People’s Republic of China (si totusi, deocamdata sint extrem de multumit de calitatea lui). De asemenea, aveam nevoie de doua recipiente rezistente la caldura cuptorului traditional, recipiente potrivite pentru doua portii normale de mincare (avantajul fata de tava de copt e ca nu mai trebuie sa imparti portiile, fapt foarte important daca vrei sa pastrezi aspectul produsului). Cautam doua vase mici de Jena, insa nu gaseam decit la pachet cu alte vase mai mari, si nu aveam ce face cu ele. Din fericire insa, la Tesco am dat peste doua tavite din silicon (!!!) – cam scumpe, e drept (6 euro bucata) insa in fisa de prezentare scria ca rezista in cuptor traditional pina la 260 de grade, sint bune si in cuptor cu microunde (fara restrictii), si pentru congelator (rezista pina la -40 de grade). Sint usor de curatit, maleabile si deci usor de depozitat si, evident, calitatea numarul unu: „non-stick” (adica nu se lipeste mincarea de ele)! Cum imi doream de mult asa ceva, mi-am calcat pe inima si le-am cumparat, desi eram destul de neincrezator: ma gindeam ca mi se vor topi in cuptor!  Ei bine nu a fost asa, si sint extrem de mindru de achizitiile mele (desi, e drept, inca nu m-am interesat si nu stiu daca sint tocmai sanatoase). Sint atit de mindru, incit va prezint mai jos noutatile (wok-ul si tavitele de silicon):

tigaie-wok-640x480 tavite-de-silicon-640x480

Inainte sa va propun reteta de azi – daca ati citit pina acum si nu v-ati plictisit, va dati seama ca e de fapt nu o reteta romano-americana, ci mai degraba romano-americano-irlandezo-chinezeasca 🙂 – trebuie sa va mai invat doua lucruri. Primul este sotarea. A sota inseamna a cali rapid (la foc iute si in timp scurt) diverse legume. E ca si cum ai cali ceapa, in sensul ca atunci cind sotezi, legumele trebuie doar sa devina putin translucide, nu trebuie prajite timp indelungat. Al doilea lucru este „deglasarea” (in engleza, deglazing). Ideea principala este ca, dupa ce ati prajit carnea in tigaie, aruncati o mare parte din ulei, apoi uleiul ramas (impreuna cu bucatelele mici de carne ramase intigaie) se stinge cu vin. Sosul rezultat se poate folosi ca baza pentru multe mincaruri.

Si acum, haideti sa va prezint reteta (pe care, din lipsa de inspiratie, am numit-o „placinta romano-americana”, desi „placinta” e impropriu spus). Nu inainte de a va spune insa ca mincarea a iesit atit de buna, incit o consider examenul de diploma de bucatar, pe care l-am sustinut in fata propriei mele constiinte – dupa cum vedeti, ma da afara din casa modestia 🙂 Serios, este vorba de una dintre cele mai bune retete care mi-asu iesit pina acum (impreuna cu puiul cu ghimbir). Ca totul se datoreaza unui sir intreg de intimplari modelate de purul hazard, face reteta cu atit mai interesanta. Deci:

Ingrediente pentru aluat: 200 grame faina de grau (mai curind „cit cuprinde” decit 200 de grame); un virf de cutit de drojdie, dizolvata intr-un pahar mic de apa calduta; 3 linguri ulei (preferabil de masline), un virf de lingurita de sare, 50 grame de unt, un ou.

Ingrediente pentru compozitie: patru picioare de pui dezosate; un ardei gras mare (de preferinta rosu) (daca nu aveti ardei gras, puteti folosi 2-3 ardei capia); o ceapa mare; 6-7 catei usturoi; 4 rosii mari; 12 masline mari; 12 ciuperci; 2 linguri faina de grau; o lingurita oregano; o lingurita cimbru; 2-3 frunze de dafin; 2 lingurite patrunjel proaspat taiat marunt, sau o lingurita patrunjel uscat si maruntit; piper negru, piper verde si sare dupa gust; o cana vin alb sec; 4 linguri ulei de masline (e bun si uleiul de floarea soarelui, dar la gustul deosebit contribuie cel de masline); patru feliute unt.

Prepararea compozitiei: dupa cum v-am obisnuit, sa pregatim intii ingredientele, pentru a le avea la indemina. Dezosam picioarele de pui si taiem carnea in cubulete de 1-2 cm; trecem apoi carnea prin faina de grau si o asezam intr-o farfurie. Taiem ardeiul si ceapa cubulete. Decojim cateii de usturoi si ii pisam. Apoi crestam rosiile, le punem intr-o oala fierbinte cu apa clocoltita, le lasam 1-2 minute, le punem in apa rece, le decojim, si le taiem cubulete mici. Taiem maslinile in doua sau in patru (in functie de marimea lor). Spalam ciupercile si le taiem in doua sau patru (in functie de marimea lor). Pregatim intr-un pahar condimentele (oregano, cimbru, frunzele de dafin, piperul verde si negru, sarea, patrunjelul). Ar trebui sa aveti ceva de genul urmator:

023-placinta-romano-americana-1-640x480

Acum ne apucam de gatit. Punem pe aragaz o tigaie cu doua linguri ulei de masline, si cind este fierbinte punem carnea la prajit (cum eu am o tigaie mica, am prajit carnea in doua ture). Pe alt ochi punem wok-ul cu celelalte doua linguri de ulei de masline, si cind este fierbinte uleiul adaugam imediat ceapa, ciupercile si ardeiul. Sotam aceste ingrediente, apoi adaugam rosiile, maslinele, patrunjelul, usturoiul si condimentele. Mestecam des. Cind compozitia este gata (nu trebuie lasata prea mult pe foc), luam wok-ul de pe ochi si il punem pe un fund de lemn. Cind terminam de prajit carnea, o punem peste compozitia din wok. Aruncam o parte din ulei (daca a ramas prea mult), si in tigaia cu uleiul ramas (si cu eventuale resturi de carne) turnam o cana de vin alb sec. Lasam sa clocoteasca, amestecam si punem totul in wok. Apoi punem din nou wok-ul pe aragaz si lasam sa se infierbinte bine, amestecind foarte des (intrucit vinul va face compozitia sa se prinda chiar si de wok).

023-placinta-romano-americana-3-640x480

Prepararea aluatului: Intr-un recipient punem uleiul, oul batut, untul, paharul de apa in care am dizolvat drojdia si sarea. Amestecam bine. Adaugam faina si framintam. Cind e gata, intindeti aluatul in doua foi subtiri cu un melesteu si potriviti cele doua foi de aluat astfel incit sa incapa in recipient, si sa ramina in plus la fiecare un „capac” cu care veti acoperi compozitia. Aici trebuie sa fiti foarte atenti. De obicei, dupa ce ati intins aluatul, el are tendinta sa se „stringa”. Ideal ar fi ca o alta persoana sa faca aluatul si sa-l puna in forma, astfel incit compozitia sa fie gata chiar in momentul in care este gata si aluatul, si sa puneti imediat compozitia in forma. Daca nu este disponibil un ajutor, atunci e bine sa intindeti o foaie de aluat mult mai mare decit recipientul, astfel incit, chiar daca se va stringe, sa ramine destul incit sa ramina si de un „capac”.

023-placinta-romano-americana-2-640x480

Acum luam cu un polonic compozitia si o punem in recipiente. Apoi punem „capacul” aluatului deasupra si il lipim de restul aluatului. Adaugam cite doua feliute de unt deasupra fiecarui recipient.

023-placinta-romano-americana-4-640x480

Punem cele doua recipiente la cuptor (atentie, tavitele de silicon nu pot fi lasate la o temperatura mai mare de 260 de grade! Eu le-am pus la 200 de grade). Lasam cam 10-15 minute (sau, ma rog, pina ce aluatul incepe sa se rumeneasca putin), apoi scoatem tavitele, scoatem preparatele si le punem pe farfurii. Arata cam ca in imaginile de mai jos. Evident, o cupa de vin este un „must”. Pofta buna!

023-placinta-romano-americana-5-640x480 023-placinta-romano-americana-6-640x480 023-placinta-romano-americana-7-640x480

Written by Andrei Stavilă

mai 10, 2009 at 7:10 am

Publicat în Ceaunu' si Cratitza

Tagged with ,