Interactiuni

Posts Tagged ‘casatorie

Reteta pentru a gasi un barbat

with one comment

 

 

 

 

 

 

 

Gazeta Transilvaniei, Brasov, 11 februarie/30 ianuarie 1875, anul XXXVIII, nr. 8.

Written by Caprescu

decembrie 27, 2010 at 12:35 am

Despre feminismul radical. Cu ‘All Inclusive’

with 7 comments

De mult timp doream sa relatez o intilnire relevanta avuta in urma cu luni bune cu o all inclusive. Pentru scopurile postului de fata, numesc all inclusive o persoana de sex si/sau gender incert, feminista, lesbiana, radicala, monologica (in sensul necunoasterii regulilor dialogice de baza) si ‘progresista’ (intelegind prin ultimul termen un individ pentru care gindirea morala in general reprezinta un artefact desuet). Citeva idei pe care le-am putut singulariza din avalansa verbala, urmate de modul in care as fi raspuns daca mi s-ar fi oferit ocazia:

(a) diferentele privind orientarea sexuala nu reprezinta doar un simplu fapt social si atit. Ele subintind o diferenta radicala intre doua moduri de a gindi – nici mai mult, nici mai putin decit doua logici diametral opuse: logica hetero si logica gay. Prima este, cu siguranta, stramosul neanderthalian al celei de a doua. Cu alte cuvinte, conform lui all inclusive a fi adeptul logicii hetero inseamna pur si simplu a fi ramas blocat intr-o zona temporala intunecata si rusinoasa, in timp ce progresul a trecut triumfator pe linga tine. Logica hetero acomodeaza perfect teoria pamintului plat, geo- si antropocentrismul, adoratia religioasa, creationismul, morala mic-burgheza. Convers, logica gay merge mina in mina cu heliocentrismul, evolutionismul, ateismul stiintific. Intr-un cuvint, a fi hetero nu inseamna a-ti asuma o optiune, a face o simpla alegere printre multe altele – ci se reduce la a fi inapoiat deopotriva intelectual si moral.

Eroarea lui all inclusive este evidenta si nu cred ca merita comentata prea mult. Argumentul de mai sus a fost expus de fiecare data cind extremistii si xenofobii s-au considerat nevoiti sa marcheze strict o deosebire pe care ei o credeau radicala. Astfel, diferenta dintre german si evreu nu a fost conceputa ca simpla diferenta etnica sau nationala, ci s-a presupus ca este vorba, desigur, de doua moduri incompatibile de a privi lumea, de doua trepte inegale pe linia unidirectionala a evolutiei, unde evreul evident trebuia lasat in urma / exterminat pentru a face posibila continuarea dezvoltarii, pastrarea puritatii rasei. Eroarea argumentului consta in substantializarea radicala a unei diferente altfel minore – aceeasi greseala ca si in teoria lui all inclusive: daca in cazul nazistilor aveam de a face cu substantializarea minorei diferente entice, in cazul feministelor e vorba de aceeasi substantializare a unei alte minore diferente de sex si/sau gender.

(b) sexul hetero este prin insasi natura sa un act submisiv, intrucit nu poate avea loc fara supunerea femeii.

Afirmatia se bazeaza pe doua premise, ambele gresite. Conform primeia, orice act de intromisiune reprezinta ‘supunerea’ femeii. Insa mecanismul prin care un act biologic determina deopotriva un fapt social (relatiile de putere) si o atitudine psihologica (intentia barbatului de a supune prin sex si a femeii de a se supune) ramine totusi neclarificat. Conform celei de a doua premise, voluntarismul femeii care doreste/initiaza constient actul sexual hetero este iluzoriu: de fapt, femeia este supusa si se supune fara ca ea insasi sa realizeze acest fapt. Problema de aceasta data este tocmai savoarea paternalista a argumentului (‘noi stim mai bine ca tine cum stau lucrurile’), un paternalism pe care feministele si all inclusive insesi il exclud din principiu.

(c) motivul pentru care multe femei sint inca hetero este simplul fapt ca nu au incercat sexul cu o alta femeie. Corolar 1: nu te poti pronunta asupra identitatii sexuale pina nu incerci ambele tipuri de a face dragoste; corolar 2: experimentind amorul cu o persoana de acelasi sex si comparind experienta respectiva cu una hetero, orice femeie devine automat lesbiana.

Afirmatiile sint abrupte si evident generalizante: (a) nu poti sa stii ce bun e / sa doresti X pina nu il incerci; (b) daca incerci X vei continua sa-l doresti. Doua consideratii merita luate in calcul. In primul rind, ambele propozitii sint evident false: pot crede in mod logic legitim ca nu-mi place sexul anal ori sa maninc pamint amestecat cu lut chiar daca nu am incercat aceste experiente. De asemenea, chiar daca as fi dispus sa le incerc, nu este deloc evident ca vor fi experiente placute si ca le voi dori ulterior. In al doilea rind, aceste afirmatii se pot intoarce chiar impotriva lui all inclusive: unei lesbiene ‘din nastere’ i se poate spune ca nu e heterosexuala pentru ca pur si simplu nu a incercat acest tip de amor (eventual, cu un ‘barbat adevarat’) si habar n-are ce fain e (argumentul e cunoscut, multi ‘macho’ fac uz de el).

(d) fidelitatea este o practica perimata, spune all inclusive. A cere fidelitate partenerului inseamna a-l abuza, a-l violenta, a-l trata ca pe un obiect care se ofera posesiei. Nu poti avea drept de proprietate asupra unei persoane, ori a cere (prin santaj sentimental) fidelitate partenerului inseamna a-l ingenunchea, a-l reduce la statutul de obiect

O asemenea afirmatie dovedeste neintelegerea atit a iubirii ca sentiment, cit si a relatiilor umane in general. Nu neg posibilitatea ca, in timp, sa apara o mutatie radicala in psihologia umana, astfel incit un om sa poata iubi in acelasi timp si la fel de mult doua personae diferite. Insa deocamdata iubirea ‘romantica’, for better or for worse, este profund exclusivista: nu poti iubi, cu aceeasi masura si in acelasi moment, mai multe persoane (ok, exista exemple in literatura, dar nu cred intr-o asemenea posibilitate in viata reala). Pe de alta parte, orice relatie intre doua persoane presupune o doza de fidelitate, si cu cit relatia este mai apropiata, cu cit oferi mai mult celuilalt,  cu atit nevoia de fidelitate este mai mare. Este firesc sa astepti de la partenerul de afaceri fidelitate, atunci cind, printr-un contract, v-ati pus la dispozitie unul altuia serviciile in mod exclusiv. Iarasi, astept de la un foarte drag prieten sa nu ma tradeze, sa imi fie fidel deci, tocmai pentru ca i-am oferit intreaga afectiune de care sint capabil: fidelitatea lui este motorul, combustibilul  afectiunii mele, de data asta nu ca intr-un contract legal, ci mai curind ca intr-o simbioza perfecta. De asemenea, din partea iubitei mele astept fidelitate nu in forma monedei de schimb, ci ca o intimpinare a iubirii mele, o intretinere a dainuirii ei. A judeca intreaga complexitate a unor astfel de sentimente prin prisma relatiilor de putere si/sau proprietate, precum all inclusive, releva o gindire infantila, incremenita in clisee imprumutate de aiurea si, in definitiv, timpa.

(e) la nivelul politicilor publice, trebuie facuta o diferenta clara intre relatiile ‘romantice’ si casatorie. Dupa all inclusive, casatoria trebuie sa aiba ca scop cresterea copiilor, ca atare este un contract ce isi epuizeaza obiectul cind copiii ajung la virsta maturitatii. O asemenea intelegere legala nu trebuie sa aiba nici o legatura cu emotiile sau sentimentele: poti avea un contract de crestere a copilului (poti fi ‘casatorit’) cu una sau mai multe persoane care sint de acord sa devina parinti – iar in acelasi timp esti liber sa iti iubesti partenerul (care nu trebuie sa fie neaparat si persoana ce si-a luat responsabilitatea de a participa la cresterea copilului) sau sa il schimbi imediat ce emotia a incetat.

Desi sint un adept al familiei ‘clasice’, recunosc nelegitimitatea modului in care statul o sustine official. Moral, nu se pot oferi argumente legitime pentru excluderea familiilor homosexuale sau poligame de sub aripa protectiva a societatii. Totusi, de aici si pina la a ‘sparge’ casatoria in sensul de a desparti sentimentele (afectiunea in cuplu) de cresterea copiilor mi se pare o propunere inumana, atit pentru parinti cit si pentru copii. Si de aceasta data, pot accepta idea ca in viitor cresterea copiilor va putea fi separata de traiul in cuplu – dar nu sint convins ca o asemenea solutie ar face mult bine vreunei persoane implicate.

Am incercat, in cele de mai sus, sa ofer raspunsurile rationale pe care le-as fi putut da in cazul in care as fi avut posibilitatea sa imi duc argumentele pina la capat. Din nefericire, nu a fost cazul: all inclusive vorbea cu ura, vitupera cu violenta, si fiecare raspuns al meu era intrerupt brutal inca de la primele cuvinte. Din astfel de intilniri, cred eu, cel mai mult de pierdut au chiar feministele in cauza. Daca mai sint persoane pentru care feminismul se reduce la imaginea unor descreierate care nu se epileaza si refuza sa se rada sub brat doar pentru a nu face pe plac barbatului, daca relatiile homosexuale inca sint privite cu neincredere, acest lucru se datoareaza, in mare parte, si activistilor radicali feministi si gay. La ura nu se raspunde cu ura, ne-au invatat citeva personaje istorice: Iisus, Mahatma Ghandi si Martin Luther King. Ultimii insa nu pot fi modele pentru all inclusive: nu sint nici lesbiene, nici feministi.

Casatoriile homosexuale: un alt pas inainte

with 2 comments

Dupa Massachusetts, Connecticut si Iowa, Vermont devine al patrulea stat american care legalizeaza casatoriile gay si primul care o face printr-un vot in legislativul local (aici; via Ioan T. Morar). Despre California si Proposition 8 nu se aude inca nimic. Lucrurile par totusi sa mearga intr-o directie buna.

Written by Andrei Stavilă

aprilie 8, 2009 at 6:21 pm

Liberalism, democratie, poligamie

with 3 comments

In episodul trecut al serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor” am incercat sa ofer citeva directii de abordare a problemei dezacordului radical in societate. Ideile generale, pe scurt, sint acestea: (1) scopul primordial al statului este promovarea in mod egal a intereselor tuturor cetatenilor sai; si (2) cetatenii au dreptul sa voteze pentru promovarea propriilor lor interese, dar nu au voie sa impiedice promovarea intereselor altor cetateni.

In aceste conditii putem aborda acum un alt subiect controversat, subsumat categoriei „dezacorduri radicale in societate”: cum ar trebui statul sa trateze problema poligamiei? Pentru a raspunde unei asemenea intrebari, va trebui mai intii sa vedem ce inseamna si ce presupune poligamia. In genere, ea este definita drept „forma de casatorie in care o persoana are mai mult de un sot / o sotie”. Exista trei tipuri diferite de poligamie: poliginie (casatoria unui barbat cu mai multe femei), poliandrie (casatoria unei femei cu mai multi barbati) si casatorie in grup (soti care au mai multe sotii, in timp ce aceste sotii au mai multi soti). Conform Ethnografic Atlas Codebook, din 1231 de societati monitorizate, 186 erau monogame, 453 practicau ocazional poliginia, 588 practicau in mod frecvent poliginia, iar 4 practicau poliandria (sursa). O lista a tarilor care recunosc legal diverse forme de poligamie puteti gasi aici.

Exista un atribut interesant care face din poligamie un subiect cu totul aparte: in privinta acestei practici, atit argumentele pro, cit si cele contra vin deopotriva de pe filiera religioasa, de pe filiera laica si – as adauga eu – de pe cea feminista. Sa le luam pe rind.

Argumentele religioase pro-poligamie sint aduse de acele religii care privesc practica respectiva drept un mod de viata recomandat de divinitate. O parte din mormonii din Hildale, Utah (urmasi ai lui Joseph Smith, care pot avea nu mai mult de 999 sotii de caciula – sursa) sau islamistii (care pot avea pina la patru sotii, in functie de situatia lor financiara, si nu se pot casatori cu alte femei decit cu acordul primei sotii) sint doar doua exemple.

Argumentele religioase anti-poligamie sint atit de cunoscute, incit nici nu mai are rost sa le discutam. De obicei crestinismul, in toate formele sale, considera poligamia drept un pacat capital – nu doar din perspectiva morala, ci si din cea strict religioasa: poligamia nu este un stil de viata propriu crestinului tipic.

Argumentele laice pro-poligamie sint diverse. In tarile mai sarace, poliandria este vazuta ca o sansa in plus pentru un trai mai bun si pentru limitarea cresterii populatiei in raport cu resursele limitate: o femeie care are mai multi soti va primi mai mult ajutor si mai multa sustinere din partea fiecaruia decit ar primi doar de la unul, si astfel ar avea un trai mai bun; de asemenea, copilul ei va fi mai bine intretinut. Monogamia ar insemna, in schimb, mai multi copii de crescut de catre familii monogame foarte sarace. Invers, in tarile occidentale bogate poliginia este de dorit: aceste tari au un surplus de resurse dar o mare problema privind natalitatea, deci poliginia ar ajuta la cresterea sporului pozitiv al populatiei. Un al doilea argument laic este sustinut de anumite grupari feministe: mai multe sotii inseamna in tarile sarace (dar nu numai in ele) o diviziune a muncii, deci mai putina munca pentru o femeie decit ar avea ea in mod normal de facut daca ar trai intr-o familie monogama (vezi exemplul tribului Maasai). La fel, Saba Mahmood arata ca anumite curente feministe islamice vad poligamia drept o posibilitate de emancipare a femeii si de rezistenta impotriva diverselor abuzuri masculine: nu putine sint cazurile in care cele patru femei ale unui sot s-au unit impotriva acestuia si i-au impus ce au dorit ele! In fine, feminismul individualist (printre ai carui sustinatori se afla Wendy McElroy) sustine „libertatea adultilor de a intra voluntar in casatorii poligame” (sursa).

Argumente laice contra-poligamie, sa fiu sincer, nu am prea gasit. Ma gindesc la faptul ca, in statele occidentale cel putin, acceptarea poligamiei ar presupune o intreaga serie de schimbari ale codului familiei, iar aceste revizuiri nu sint deloc facile. De exemplu, ce se intimpla cind una dintre sotiile cuiva doreste sa divorteze? Cum se impart bunurile comune? Dar daca, in cazul femeilor cu mai multi soti, unul din acestia, la divort, cere incredintarea copilului? Dincolo de acest argument de ordin juridic, nu cred sa existe alte argumente serioase. Nu cred (desi recunosc ca nu am argumente bazate pe evidente stiintifice) ca dezvoltarea psihica normala a copiilor intr-o asemenea familie poligama ar avea de suferit. De asemenea, faptul ca o practica minoritara lanseaza provocari moralitatii sustinute de majoritate (aici, majoritatea monogama) nu mai este demult un argument forte, demn de luat in seama, asa cum era pina de curind (ii exclud aici pe comunitarieni, care pun de obicei interesul comunitatii si al traditiei acesteia deasupra intereselor individului). Un alt contra-argument ar fi tratamentul femeilor si copiilor in unele familii de acest tip: lipsa libertatii de miscare, claustrarea fata de lumea exterioara, eventuale traume psihice si fizice. Acest argument este insa unul slab, intrucit aceleasi fenomene au loc si in casatoriile monogame: legatura intre poligamie si privarea individului de drepturile sale de baza nu este un fapt demonstrat.

Argumentul forte in favoarea poligamiei este, evident, unul de tip liberal (nu neaparat libertarian) si individualist. Revin acum la cele doua principii enuntate la inceputul acestui post. Conform celui de al doilea principiu, majoritatea monogama a cetatenilor nu are nici un drept sa impiedice promovarea intereselor poligamilor (indiferent ca interesele acestora din urma sint justificate religios sau cultural, or pur si simplu ca o optiune ori preferinta individuala). Conform primului principiu, job-ul statului este sa promoveze in mod egal interesele tuturor cetatenilor sai – ca atare, si interesele poligamilor. De fapt, sustinatorii poligamiei, la ora actuala, nu vor decit sa fie lasati in pace – cu alte cuvinte, sa nu fie incriminat penal acest tip de viata. Desi sint un adept al familiei monogame (si sint destul de conservator, din acest punct de vedere), totusi nu vad nici un motiv sa le interzic altora sa traiasca conform propriilor lor optiuni si principii. Un stat liberal si democratic trebuie sa accepte poligamia ca pe o forma de casatorie perfect legala.