Interactiuni

Posts Tagged ‘cetatean

Votul alb

with 2 comments

Daca saptamina trecuta vorbeam despre votul obligatoriu, astazi – in episodul 13 al serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor” – voi aborda problema votului alb.

Votul alb (sau „votul in alb”, „blank vote” in engleza) s-a introdus in unele state pentru a largi optiunile de vot ale cetatenilor in sensul introducerii „votului de protest”. Atunci cind nu exista o asemenea optiune, cetatenii care vor sa protesteze impotriva intregului sistem electoral ca atare, sau pur si simplu impotriva tuturor candidatilor existenti la inceputul unui anumit ciclu electoral, nu au decit doua optiuni: ori nu merg la vot (si atunci nu isi indeplinesc datoria macar morala, daca nu legala, de cetatean), ori isi anuleaza votul stampilind voit gresit (iar atunci votul lor nu conteaza). Pentru a iesi din acest impas, unele tari au introdus regula „votului alb” (numit si „vot de protest”): cind alegatorul se prezinta la urne si introduce in urna buletinul nestampilat, se considera ca votul sau este unul de protest (impotriva sistemului sau a tuturor candidatilor actuali). Voturile albe se numara separat de cele anulate si sint luate in calcul. In unele tari votul alb apare in varianta inscrierii pe buletine a optiunii „nici unul dintre cei de mai sus” – „None Of The Above” (NOTA), precum in Nevada (USA), Ukraina sau Rusia (in ultima tara pina in 2006, cind optiunea a fost abolita). In alte tari se introduce un personaj fictiv (Mickey Mouse in unele state din SUA, Donald Duck in Finlanda – sursa). In fine, tarile in care votul alb exista in varianta sa clasica sint: Spania, Franta, Grecia, Belgia, Suedia.

La alegerile din luna noiembrie a anului trecut, in Romania a fost un oarecare scandal in jurul introducerii votului alb in legea electorala: Traian Razvan Ungureanu (aici) si Ioan T. Morar (aici si aici) s-au pronuntat violent impotriva ideii, in timp ce autorul ei, Asociatia Pro-Democratia condusa de Cristian Pirvulescu (aici) si Cristian Tudor Popescu (aici) au sustinut-o cu entuziasm. Interesant mi s-a parut insa faptul ca, poate cu exceptia CTP-ului, nimeni nu a discutat pe argumente de filosofie politica propunerea respectiva. Pirvulescu s-a marginit sa arate ca ideea a fost adoptata si in alte state, in timp ce – de-a dreptul uimitor! – TRU si ITM au atacat-o pe motivul ca a rupt din voturile PDL!!! Desi ideea este in sine corecta (cei care au votat in alb au fost in general tineri, activi, din mediul urban si politic situati la dreapta esichierului – adica exact electoratul considerat in bazinul PDL) concluzia extrasa este falsa: cetatenii respectivi au votat in alb tocmai pentru ca nu au dorit sa voteze cu PDL! Daca noua optiune nu ar fi fost introdusa, indivizii in cauza ori nu ar fi mers la vot, ori si-ar fi anulat voturile! In fine, indiferent cum au stat lucrurile, faptul ca intelectuali precum TRU si ITM au redus dezbaterea publica privind votul in alb la problema ruperii voturilor din bazinul PDL mi se pare graitor pentru apetenta societatii civile romanesti pentru dezbateri publice serioase.

De ce este votul in alb important, si cum difera el de votul anulat? Sa luam urmatorul exemplu. Ce ati face daca miine ar fi turul doi al alegerilor prezidentiale, si ati avea de ales intre Hitler si Stalin? Pe cine ati vota (mai ales daca votul, sa zicem, ar fi obligatoriu)? Daca exemplul vi se pare improbabil, atunci lasati-ma sa va spun ca gresiti. O exact asemenea optiune am avut noi, cei cu drept de vot la alegerile din Romania anului 2000, intre Corneliu Vadim Tudor si Ion Iliescu (daca aveti indoieli ca Vadim ar fi un mic Hitler, amintiti-va de promisiunile sale privind executiile pe stadioane; iar daca va indoiti ca Iliescu ar fi un Stalin la scara redusa, atunci aduceti-va aminte de declaratia sa conform careia „proprietatea privata este un moft„). In general, ginditi-va ca trebuie sa alegeti intre doua rele, iar problema nu se reduce la obsesiva optiune pentru raul cel mai mic, ci la incalcarea propriilor principii morale in oricare din cele doua variante. Ei bine, aici intervine votul alb, in patru sensuri foarte concrete: (1) tertul fiind inclus, poti merge la vot chiar daca nu ai ce vota si iti indeplinesti astfel datoria de cetatean fara a-ti incalca propriile principii; (2) in consecinta, votul alb este in stare sa atraga mai multi alegatori la urne si sa-si aduca aportul la rezolvarea problemei legitimitatii rezultatului votului si a noului guvern, problema de care vorbeam in postul trecut; (3) votul tau nu este considerat votul unui idiot care nu a stiut cum sa puna stampila, ci reprezinta o atitudine politica; (4) in situatia teoretica in care votul alb este majoritar (de exemplu, 35% voteaza in alb, 30% pentru Hitler si 29% pentru Stalin) conform legii se pot repeta alegerile, sau poate fi desemnat un presedinte interimar ales de Parlament pentru o perioada limitata (altul decit unul din cei doi candidati), sau poate fi aleasa orice alta solutie democratic corecta; de notat insa ca o asemenea solutie nu este posibila in cazul votului anulat (care nu poate avea nici o putere, fiind nul); (5) intr-o situatie de genul celei de la punctul (4), votul tau alb, impreuna cu voturile altora, constituie un semnal de alarma privind o anumita situatie cruciala, un semnal indreptat deopotriva spre clasa politica actuala, cit si spre restul electoratului; iarasi, in cazul votului nul acest lucru nu este posibil.

In consecinta, votul alb este de dorit in tarile in care votul nu este obligatoriu (ca un element ce poate aduce mai multi electori la urne si ca o largire esentiala a optiunilor electoratului), iar el este absolut necesar  in statele unde votul este obligatoriu (nu este moral si nici normal sa fiu chemat la urne si sa fiu obligat sa aleg intre doar doua variante pe care eu le vad la fel de rele).

Pina una-alta, saptamina asta statele europene voteaza membrii Parlamentului European. Va invit sa mergeti la vot pentru ca votul este un drept pe care il aveti. Va invit sa votati, chiar daca alegeti sa votati in alb. Parlamentul European, acum mai mult decit oricind, are nevoie de o legitimitate cit mai mare – si aceasta legitimitate sta si in voturile voastre.

Reclame

Votul obligatoriu fata cu liberalismul si democratia

with 7 comments

Cum deja saptamina viitoare ne vom afla in plina desfasurare a alegerilor pentru Parlamentul European, m-am gindit ca ar fi bine sa scriu in cadrul serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor” despre trei subiecte de actualitate. In consecinta, astazi vom discuta despre votul obligatoriu, saptamina viitoare despre votul in alb, iar peste doua saptamini despre nationalism si extremism (mai ales ca la acea vreme vom avea si rezultatele si vom sti cum este reprezentat extremismul in institutia europeana).

Sa incepem cu primul subiect propus. Pe scurt, votul obligatoriu impune tuturor cetatenilor unei tari care au drept de vot sa se prezinte la alegeri si sa voteze. Privit prin aceasta prisma, votul nu este un drept, ci o obligatie civica, iar incalcarea ei nemotivata se pedepseste cu amenda, serviciu in folosul comunitatii sau chiar inchisoare, acolo unde primele doua variante nu au fost respectate de catre cel ce nu si-a indeplinit datoria. Votul obligatoriu exista in lege si se aplica in tari precum Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Cipru, Liechtenstein, Turcia si Uruguay; iar el exista in lege, dar nu este impus cu forta (nu se aplica) in Franta (numai pentru Senat), Grecia, Italia si Luxemburg (sursa).

Principalul argument impotriva votului obligatoriu vine de pe filiera liberala: oponentii sai sustin ca votul nu este o obligatie, ci un drept; si la fel ca in cazul oricarui drept, cetateanul poate opta intre a face uz de dreptul respectiv sau a renunta la acesta. Un drept care mi se impune cu forta nu mai este un drept, ci ori se transforma in datorie, ori este o contradictie in termeni – ca atare, este inclus in definitia termenului „drept” faptul ca pot uza de el sau nu, in functie de libera mea alegere. De exemplu, libertatea de expresie este un drept civil. Insa eu pot opta sa nu fac uz de acest drept in anumite dezbateri publice (poate nu am nimic de spus, sau poate pur si simpul nu vreau sa intru in respectivele dezbateri). Ar fi absurd sa mi se impuna sa-mi expun parerea asupra fiecarei chestiuni dezbatute in agora. La fel, spun oponentii votului obligatoriu, este absurd sa impui (sub amenintarea pedepsei) unui cetatean prezenta la vot.

Principalul argument in favoarea votului obligatoriu vine de pe filiera democratica (si nu este singurul punct in care liberalismul si democratia se ciocnesc violent – dar despre aceasta tema, intr-un articol viitor!). Conform teoriei democratiei, singurul tip de guvern legitim este cel care a adunat cele mai multe voturi in cadrul alegerilor periodice. Insa problema bazinului din care provin aceste voturi creeaza dispute aprinse. Sa luam un exemplu. Romania are, in mare, 22 milioane de locuitori (sursa). Din acestia, 18 milioane au drept de vot (sursa). Sa spunem, de pilda, ca in aceasta tara se prezinta la alegerile la termen doar 25% din cetatenii cu drept de vot, adica 4 milioane si jumatate de indivizi. Dintre aceste voturi exprimate presupunem cinci la suta voturi anulate, deci raminem cu 4.275.000 de voturi validate. Apoi sa spunem ca iese cistigator Partidul Bautorilor de Bere, cu 35% din sufragii, adica a fost votat de 1.496.250 de indivizi. Ei bine, ginditi-va ca intreaga tara este guvernata de un partid care a obtinut doar voturile a 7% din populatie! Putem considera acest guvern legitim? Din punct de vedere democratic, nu prea 🙂 Si aici intervine ideea votului obligatoriu: pentru a salva democratia si legitimitatea guvernului, unii teoristi ai democratiei cred ca dreptul de vot al fiecarui cetatean poate fi incalcat in sensul transformarii lui intr-o obligatie civica. Intr-o tara in care, de pilda, 95% din populatie merge la vot (restul de 5% lipsind motivat), oricare ar fi rezultatul alegerilor si oricite voturi anulate ar exista, legitimitatea guvernului este una considerabil marita.

Cum ar trebui sa privim votul obligatoriu? Personal, cred ca inaintea formularii unei opinii pro sau contra avem nevoie de citeva date in plus. In primul rind, ar trebui ca specialistii sa defineasca si sa argumenteze alegerea unui prag minim de prezenta la vot de la care incepind orice scadere a numarului de votanti devine periculoasa pentru democratie. In al doilea rind, cred ca este nevoie de un studiu asupra oscilatiilor prezentei la vot in tarile cu vechi state de plata in domeniul democratic, din momentul introducerii votului universal in fiecare stat. Daca oscilatiile se mentin in cadrul unor limite rezonabile, atunci nu este nici un pericol in a refuza adoptarea votului obligatoriu. In concluzie, implementarea (temporara a) votului obligatoriu, din punctul meu de vedere, poate fi justificata moral doar in cazurile in care: (a) previziunile prezentei la vot in anul electoral arata un procent aflat sub pragul de toleranta pentru supravietuirea democratiei; (b) studiile (pe fiecare tara in parte, sau la nivel de UE, daca vorbim de Parlamentul European) arata o scadere constanta si ingrijoratoare, cu fiecare ciclu electoral, a procentului de prezenta la urne;  (c) ambele situatii anterioare sint reale. In cazul in care niciuna din conditiile (a) – (c) nu este indeplinita, votul obligatoriu nu isi justifica implementarea.

Din aceasta perspectiva, votul seamana cu armata: in timp de pace (respectiv atita timp cit democratia nu este amenintata) stagiul militar nu ar trebui sa fie obligatoriu (si nici votul); pe timp de razboi insa, si in cazuri critice, poti fi obligat sa iti aperi tara cu arma in mina (respectiv, poti fi obligat sa votezi).

Ungaria, my love (16). Extremismul

with 19 comments

Ungaria are si fețele ei urite, iar una dintre acestea este reprezentata de nationalism si extremism. Citeam undeva (din nefericire nu imi amintesc sursa) ca ungurii ar fi pe locul doi in ceea ce priveste profunzimea sentimentului national, dupa americani. Nu stiu daca informatia este adevarata sau nu – cert e ca ungurii cu siguranta sint nationalisti si isi iubesc sincer tara. Se vede asta la fiecare sarbatoare nationala, daca facem o comparatie cu Romania: in timp ce romanul prefera ca de sarbatorile nationale sa iasa la gratar sau sa se duca la o parada militara fara a fi animat de cine-stie-ce mare sentiment patriotic, ei bine ungurii se simt profund legati de insemnatatea evenimentului respectiv. Nu voi analiza aici de ce stau lucrurile asa (cu siguranta exista circumstante istorice si explicatii psihologice) – insa cu siguranta modul in care ungurii resimt si astazi pierderea teritoriilor prin intermediul diverselor tratate de pace trebuie inteles in acest context.

Desigur, nu inteleg nationalismul in general, si cu atit mai putin nationalismul ungar. Niciodata nu am priceput ce inseamna sa-ti iubesti tara: poti iubi un om, un animal de companie, poate o floare ori un obiect; ceva concret, in orice caz. Dar nu inteleg cum il poti iubi pe Dumnezeu, sau cum iti poti iubi tara. De Dumnezeu iti poate fi teama, iar fata de tara cu siguranta ai unele datorii de cetatean. De aici insa si pina la iubire este o cale lunga, pe care eu nu am fost in stare sa o parcurg niciodata.  Daca nationalismul inseamna o profunda iubire de tara, atunci mi se pare o himera, o idee lipsita de coerenta; daca inseamna a-ti achita datoriile de cetatean, atunci nationalismul nu mai e nationalism, ci o simpla problema de obligatie politica. Iubirea nu are ce cauta aici, nici sentimentul patriotic. Asa cum am mai spus, locul nasterii mele (si al oricarui individ) e o chestiune care tine de purul hazard: daca m-as fi nascut nigerian ar fi trebuit sa iubesc Nigeria?

Totusi, cu titlu provizoriu, sint dispus sa accept ca daca eu personal nu inteleg un lucru, nu inseamna ca el nu exista, ori ca altii nu il inteleg. Sa presupunem ca nationalismul ca sentiment puternic exista, are o coerenta interna, si mai ales reprezinta ceva pozitiv. Totusi, acum pot pune urmatoarea intrebare: cum putem sti cind nationalismul pozitiv se transforma in unul negativ? Care este linia de demarcatie intre nationalismul pozitiv si extremism? Diferenta mi se pare firava, si poate tocmai de aceea multi oameni trec pragul respectiv.

Cel mai grav este faptul ca, in cadrul perioadelor de criza economica (deci si in actuala criza), extremismul cistiga teren spectaculos. La fel se intimpla si in Ungaria, unde un ungur din zece simpatizeaza cu nationalistii radicali. La alegerile pentru Parlamentul European din 4-7 iunie participa si partidul Jobbik (numele inseamna deopotriva „cel de dreapta” si „cel mai bun”, si este o prescurtare a denumirii „Miscarea Pentru o Ungarie mai Buna”). Jobbik este considerat bratul politic al formatiunii paramilitare (interzise prin lege, deocamdata, incepind din decembrie 2008) „Garda maghiara„. Pentru alegerile membrilor Parlamentului European partidul extremist maghiar a produs urmatorul poster (l-am fotografiat pe cel din imediata apropiere a casei noastre):

IMG_6846 [640x480]

In traducere, posterul spune asa:

„Cucerim Europa din nou!

Sunt Árpád, am 116O de ani, si unii spun ca sunt extremist si neonazist. Dar adeptii mei devin din ce in ce mai puternici. Depinde si de votul Tau sa intram in Parlamentul European, apoi si in cel maghiar. Nu as fi crezut vreodata ca poporul meu va ajunge aici. Ajuta-ma sa pot sa fiu mandru de voi din nou, acolo sus.

Miscarea pentru o Ungarie de dreapta/mai buna

Ungaria apartine ungurilor!”

(Ii multumesc si pe aceasta cale lui C.L. pentru traducere)

Dincolo de faptul ca, in opinia mea, posterul ii trateaza pe cetatenii unguri ca pe niste imbecili, curios este urmatorul fapt. Daca schimbi „Arpad”, „1160 de ani” si „Ungaria” cu orice nume, virsta, si cu orice tara, posterul se potriveste perfect pentru orice partid de extrema dreapta; sa spunem: „Sint Decebal, am 1922 de ani (ciuda voua ungurilor, sint mai batrin ca Arpad!)  🙂 … „ajutati-ma sa fiu mindru de voi” … „Romania apartine Romanilor!” Ce vreau sa spun cu asta? Nimic altceva decit sa subliniez inca o data triviala observatie ca extremismul este la fel peste tot.

Si mai este un lucru ciudat. Tot C.L. mi-a spus ca strigatul de lupta „Ungaria apartine ungurilor!” este indreptat acum in special impotriva romilor si evreilor. Totusi, potrivit Wikipedia, componenta etnica a tarii ar arata cam asa: 95% unguri, 2% romi si 3% alte minoritati. Pai in conditiile in care 95% din locuitori sint maghiari, deviza „Ungaria apartine ungurilor” nu e doar idioata, dar in plus nu are nici un sens… E drept, partidul Jobbik crede ca Ungaria este acum condusa la toate nivelurile importante de catre evrei, si de aici deviza… Dar si in aceasta varianta de explicatie, tot lipsita de sens mi se pare.

Written by Andrei Stavilă

mai 22, 2009 at 5:00 pm

Declaratia de la Praga: de ce nu o semnez

with 10 comments

Luna viitoare (pe 3 iunie) se implineste un an de la publicarea Declaratiei de la Praga. Intre timp documentul a adunat on-line 3101 de semnatari (pina astazi), printre care – si in urma apelului lui Vladimir Tismaneanu de pe  blogul sau – si multi romani. Numai ca renumitul istoric si politolog roman este nemultumit de numarul mic de romani care au semnat si se intreaba aici: de ce multi indivizi aleg sa nu semneze declaratia? Nu stiu care sint motivele altora – incerc insa sa explic mai jos de ce eu aleg sa nu o semnez.

Doresc insa sa spun de la bun inceput ca in general sint de accord cu ideile exprimate in Declaratie. Si eu sint de accord ca “există similarităţi substanţiale între nazism şi comunism în ceea ce priveşte caracterul lor abominabil şi crimele lor împotriva umanităţii” (Preambul). Insa nu sint de accord cu diverse concluzii pe care le extragem de aici. De pilda: zvastica este un symbol a carui expunere publica este interzisa in multe tari vestice. Ar trebui sa se intimple la fel cu “secera si ciocanul”? Tonul declaratiei indeamna spre un raspuns afirmativ. Raspunsul meu este unul negativ – amanunte insa, mai jos. Enumar deci motivele care ma fac sceptic in privinta acestei declaratii:

1. Declaratia mi-a lasat impresia unui document scris de literati, cu formule bine incondeiate estetic, insa complet lipsita de pragmatism. Evident, inteleg caracterul mai mult simbolic al declaratiei, insa de aici si pina la formule rasuflate de genul “caminul nostru european” sau “societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor” este prea mult. Pentru mine, cel putin. Un ton mai rezervat si orientat catre chestiuni practice ar fi fost binevenit. De exemplu, sustin idea “unui Institut al Memoriei şi Conştiinţei Europene” (art. 15), pot accepta idea unei zile internationale a comemorarii victimelor totalitarismului (23 august) (art. 9), insa sint in ceata cind citesc despre “formularea unei perspective comune privind crimele regimurilor totalitare, inter alia regimurile comuniste, şi propagarea unei conştiinţe europene asupra crimelor comunismului, cu scopul definirii unei atitudini comune faţă de crimele regimurilor comuniste” (art. 3).

2. Declaratia este total rupta de realitate si incearca sa arunce asupra noilor generatii spaimele generatiilor vechi. Punem citi in textul ei ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” (Preambul). Ce poate fi mai departe de adevar? Inteleg sentimentele aflate in spatele acestei atitudini, pentru ca nu sint tocmai tinar. Unchiul meu a fost dat afara de la un liceu de elita din Iasi pentru ca era fiu de preot; mama mea, fiind fiica de preot, nu s-a putut angaja pina nu a declarat in fata secretarului de partid pe institutie ca nu crede in Dumnezeu. Iar bunicul meu, preot, omul caruia ii ramin dator intreaga viata pentru ceea ce sint acum, a fost arestat noaptea si batut prin beciurile politiei pentru ca asculta posturi straine si vorbea de rau regimul. Si acum imi amintesc cum maica-mea imi interzicea sa repet afirmatiile bunicilor (de genul: Ceausescu vorbeste peltic pentru ca si-a tocit limba de la atitea discursuri), de teama ca va face ea puscarie. Ce vreau sa spun cu toate acestea este ca atit familia mea, cit si eu insumi am fost atinsi de acest virus si nu il putem nega, cu atit mai putin neglija sau uita. Si eu ma intristez cind vad ca tinerii de azi nu numai ca nu stiu multe despre communism, dar nici macar nu le pasa. Totusi, nu ii pot condamna. E de ajuns sa invete la scoala ce a insemnat comunismul, asa cum e de ajuns sa invete si despre nazism. Comunismul nu este si nici nu trebuie sa fie o povara pentru constiinta copiilor nostri. Pentru ei comunismul nu este o spaima actuala, ca pentru domnul Tismaneanu si – poate ceva mai putin – pentru mine. Pentru ei comunismul este ceva din cartile de istorie, nu le afecteaza viata cotidiana, si exact asa trebuie sa stea lucrurile. Daca Declaratia crede ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” atunci Declaratia este rupta de realitate. Din fericire, in curind comunismul si nazismul nu vor mai fi decit subiecte strict istorice in constiinta Europei, cam la acelasi nivel cu exterminarea crestinilor de catre romani. Si asa trebuie sa fie: cu cit mai repede, cu atit mai bine.

3. Declaratia este iarasi complet rupta de realitate, atunci cind considera ca “furnizarea de informaţii extinse despre trecutul totalitar comunist care să ducă la o mai bună înţelegere şi abordare a temei este o condiţie necesară pentru o viitoare integrare solidă a tuturor naţiunilor europene” (Preambul). Fals: nu e o conditie necesara. Pragmatic vorbind, o integrare solida a natiunilor europene are intii de trecut obstacole in legatura cu economia, stabilitatea politica, justitia, securizarea granitelor, iar mai apoi obstacole mult mai dificile, privind dezinteresul cetatenilor europeni privind constructia comuna, scepticismul fata de integrare, temerile privind uniformizarea culturala si pierderea suveranitatii, si asa mai departe. Informatiile privind trecutul totalitar communist sint departe de a constitui o conditie necesara pentru integrarea natiunilor europene. Si – as adauga eu in paranteza – ma surprinde sa vad ca atit de multi intelectuali mai accepta sa foloseasca ideea nefericita si periculoasa de “natiune”. Faptul ca m-a scapat barza dincoace de Prut nu e de ajuns sa ma faca parte integranta a “natiunii” romane, domnilor intelectuali! Personal pot sa va spun, alaturi de Cioran, ca sunt mongol!

4. Declaratia, “având în vedere experienţa Comisiei pentru adevăr şi reconciliere din Africa de Sud” (Preambul), solicita “introducerea unei legislaţii care să permită Justiţiei să îi judece şi să îi condamne pe autorii crimelor comuniste şi să compenseze victimele comunismului” (art. 4). In primul rind, capacitatile mele slab intelectuale imi obstructioneaza intelegerea comparatiei cu Africa de Sud. Din cite stiu eu, acolo era destul de clar cine sint victimele si cine sint calaii. Pornind de aici, reconcilierea a devenit posibila. In cazul comunismului insa, spre deosebire de apartheid, stim foarte bine ca multe victime au devenit calai, si invers. Atit simbolic, cit si pragmatic, mocirla este mult mai mare decit in Africa. Pe care calai sa-i judecam? Pe militieni, pe securisti, pe cei care detineau carnetul rosu de partid, pe cei care au tacut atunci cind Gheorghe Ursu era torturat in beciurile Securitatii? In acest caz, am putea judeca o tara intreaga. Si ce victime sa compensam? In definitiv, in ultimii ani si tovarasii Ion Iliescu si Silviu Brucan devenisera victime. Poate ii punem in calendarul crestin-ortodox, asa, drept compensatie, un fel de martiri ai neamului… Daca a fost posibil cu Stefan Cel Mare, nu se stie niciodata…

5. Declaratia cere “recunoaşterea comunismului ca parte integrantă, nocivă, a istoriei comune a Europei” (art. 7) si “acceptarea responsabilităţii paneuropene a crimelor comise de comunism” (art. 8). Aceste solicitari mi se par nu numai absurde, dar si periculoase. O “istorie comuna” a Europei e un construct artificial, in cel mai bun caz putem vorbi de istorii commune ale unor zone din Europa. Nu vad de ce comunismul ar fi parte din „istoria europeana comuna” a Angliei sau a Scotiei (in cazul probabil in care ultima va deveni independenta), si nu vad nici de ce englezii sau scotienii ar trebui sa se simta responsabili pentru crimele comise de comunism. Dar problemele nu tin doar de geografie, ci si de situarea temporala. La fel cum nu inteleg de ce generatiile tinere din Germania ar trebui sa se simta responsabile pentru crimele nazismului, nu inteleg de ce generatiile tinere din fostele tari comuniste ar trebui sa fie responsabile pentru atrocitatile comunismului. Responsabilitatea nu poate fi universala, nici macar “paneuropeana”: responsabilitatea trebuie delimitata in spatiu si timp. Apelul la o “responsabilitate paneuropeana” este deopotriva bazat pe presupozitii false, nedrept si periculos.

6. Declaratia solicita “organizarea unor dezbateri publice referitoare la folosirea comercială şi politică, inadecvată, a simbolurilor comuniste” (art. 11). Nu sint impotriva organizarii dezbaterilor publice pe orice tema. Problema este ca tonul acestui articol, coroborat cu sustinerea similitudinii intre comunism si nazism, poate avea ca rezultat intentia interzicerii folosirii unor simboluri comuniste, dupa modelul interzicerii simbolurilor naziste. Aici sintem in fata unei intregi discutii privind libertatea fundamentala a cuvintului si expresiei, si ne putem intreba daca discursul urii („hate speech”) poate fi incadrat in sfera acestei libertati. Am discutat despre aceasta tema aici, si nu are rost sa revin. Amintesc doar ca sustin neconditionat libertatea expresiei, si in acest caz asta inseamna ca nu sint de acord nici cu incriminarea negarii Holocaustului, nici cu interzicerea folosirii publice a unor simboluri (fie ele fasciste sau comuniste), nici cu interzicerea publicarii unor carti (de pilda, Mein Kampf). Argumentele le-am expus deja, nu mai are rost sa le reiau. Daca totusi pozitia mea vi se pare absurda insa nici nu aveti rabdare sa-mi cititi argumentele, considerati urmatorul exemplu. Che Guevara este un simbol al comunismului. La ora actuala multi tineri cumpara si poarta tricouri cu Che Guevara (evident, sint convins ca majoritatea habar nu au ca individul a fost un ticalos, un criminal si, din cite se pare, un violator). Motivul pentru care tinerii poarta astfel de tricouri nu tin de comunism ca atare, ci de faptul ca a purta un tricou cu Che Guevara e considerat din varii motive a fi chic, a fi la moda. De asemenea, e „la moda” sa porti o insigna comunista (sau mai multe) asezate pe o sapca militara (astfel de produse se pot cumpara in centrul Budapestei cu preturi cumprinse intre 10 si 20 de euro, in functie de numarul insignelor de pe sapca). Nu mi se pare in regula sa interzici purtarea tricourilor respective sau a insignelor doar pentru ca generatiile batrine se simt ofensate, sau pentru ca ele au temeri pe care tinerii care asculta buena Vista Social Club (si mai ales melodia „Hasta Siempre Commandante Che Guevara„) nu le impartasesc. Ori, Declaratia are exact aceasta intentie, iar daca as semna-o si discutiile publice ar avea ca final interzicerea acestor simboluri, ar fi ca si cum eu am sustinut aceasta interdictie. Si nu o pot sustine.

7. Se mai cere in declaratie “organizarea unei conferinţe internaţionale pe tema crimelor comise de regimurile totalitare comuniste, cu participarea unor reprezentanţi ai guvernelor, alături de parlamentari, profesori, experţi şi delegaţi din partea ONG-urilor, urmând ca rezultatele să fie făcute cunoscute la nivel mondial” (art. 16) si “dezbaterea amănunţită şi extinsă la nivelul întregii Europe cu privire la istoria şi moştenirea comunistă” (art. 18). Nu inteleg rostul cerintelor respective: nu au existat pina acum diverse conferinte internationale pe temele respective? Nu au existat o sumedenie de dezbateri? Si daca au existat, atunci care ar fi diferenta specifica a conferintei cerute de semnatarii Declaratiei, si eventual sustinuta la nivel oficial de catre institutiile europene? Exista premise serioase pentru a crede ca o asemenea conferinta poate aduce informatii noi, sau macar lecturi noi ale unor informatii vechi? Sau e vorba de cheltuirea banilor contribuabilului european pe o inca alta actiune inutila, mai ales in conditii de criza financiara si economica?

8. In final, in art. 19, Declaratia cere “comemorarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, a masacrului din Piaţa Tiananmen şi a macelului din Romania”. Iarasi, cerinta mi se pare vaga: in tarile respective, oricum aceste evenimente se vor comemora (pina si in China, fie si subversiv). Atunci, la ce bun o asemenea cerinta? Poate este vorba de comemorarea oficiala, la nivelul instittutiilor europene? Dar atunci, exact ce anume ar presupune aceasta comemorare? Alte conferinte internationale? Eventual discursuri pompoase si dineuri diplomatice cu sampanie scumpa si caviar?

Pe scurt, consider ca Declaratia este bazata pe idei rupte complet de realitate si reprezinta un cumul de cerinte vagi, premise false si solicitari periculoase (in cazul transformarii lor in legi); in plus, ea deschide drumul unor cheltuieli nejustificate ale banilor contribuabililor europeni. Din aceste motive, aleg sa nu o semnez.