Interactiuni

Posts Tagged ‘comunism

Oglinda oglinjoara, care este cea mai ciudata sculptura din țară?

with 5 comments

Pe cand eram copil si era comunism, iar „Disneyland”-ul meu preferat se mutase cu totul la iarmaroc, nu citisem o iota despre circ si acrobatii – dar credeam ca stiam totul despre ele (mai ales „trucurile” acelea prin care faceam o piatra din pumnul strans sa dispara).

Dar nu acrobatiile erau cauza pentru care alergam eu de cate ori aveam ocazia la iarmaroc (de obicei venea cate un circ la iarmarocul de Sfanta Maria), ci fiintele acelea hibride despre care nu stiai daca sunt oameni sau mistreti; piticii si uriasii; femeia aceea cu zece maini; asa-zisul „cel mai batran om din lume” care putea face un gramofon sa cante singur si multe alte ciudatenii. De asta mergeam eu la circ. Eram cu totul fascinata de „ciudateniile” astea. Nu le comparam cu nimic altceva. Ce povesti, ce desente animate, ce papusi ? Nimic nu egala emotia si fascinatia mea pentru ceea ce mai tarziu am aflat ca se numeste „freak show”. Trebuie sa recunosc ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici in prezent – doar ca nu mai merg la circ si nici la iarmaroc sa vad „ciudatii” (nu stiu daca la iarmaroacele din ziua de azi se mai aduc astfel de exotisme reale sau facute sa para asa).  In schimb „The Elephant Man” (filmul lui David Lynch) si “De ce fierbe copilul in mamaliga?” (cartea Aglaei Veterany) sunt printre preferatele mele. Le-as putea revedea/reciti la nesfarsit si cred ca emotia  si fascinatia ar fi de fiecare data la fel de vie.

Azi nu prea mai gasesti freak shows (si pe buna dreptate, cred). Cu doar 20 si ceva de ani in urma nu se gandea nimeni la „demnitatea”  sau „pudoarea” nefericitelor exponate vii. Stateau in custi sau in acvarii uriase si performau ceva („orice, numai bani sa iasa!”). Dizabilitatea era o „arta” (una cu gust amar, ce-i drept) iar eu-copilul nu-mi puteam lua pur si simplu ochii de la ea.

balanta calul invers weird

[mai multe fotografii cu statui weird puteti vedea aici – de fapt, tot asta e si sursa fotografiilor]

Am povestit unui prieten despre „pasiunea mea secreta” si el, „la schimb”, mi-a marturisit ca si el colectioneaza fotografii cu statui weird sau extremly weird. Mai auzisem povestea asta si chiar citisem si pe cateva bloguri cum unii se plimba de colo pana colo prin lumea asta mare, de la Oslo la Moscova si de la Moscova la New Delhi, sa se convinga cu ochii lor de ciudatenia unor statui. Unele sunt respingatoare si vulgare, altele sunt pur si simplu weird iar altele sunt si ciudate si freaky la un loc. Nu pot sa spun ca imi plac, dar m-as duce si eu sa le vad. Dar nu pentru ca mi-ar placea – pur si simplu pentru ca mi se par fascinante. Poti sa fii fascinat de ceva care nu neaparat iti place. Poate chiar sa-ti displaca total, dar emotia e acolo, pitita in uimire muta.  Statuile cu pricina,  sincer, nu-mi trezesc nici o emotie estetica (sau mai exact nici o emotie strict/pur estetica). Chiar daca prin statutul lor de „statui” ar trebui (s-ar cadea) sa le consider „arta” (buna sau proasta), mie mi se par mai curand niste „curiozitati” fascinante. Ei bine, curiozitatile astea din piatra, bronz sau sticla troneaza in centrele marilor orase ale lumii (uneori chiar umar la umar cu „marile capodopere” ale artei monumentale consacrate la care se face reclama pe toate ghidurile turistice). Asta inseamna ca cineva sutine financiar astfel de proiecte ciudate. Din perspectiva categoriilor estetice, „ciudatul” (la fel ca si „groaznicul”) nu reclama nici un drept la universalitate (de parca „frumosul” ar fi indreptatit sa o faca) – dar in schimb trezeste multe controverse. „Ciudatul” nu delecteaza simturile, nu trezeste placerea estetica si nici nu pare entertaining pentru cei mai multi dintre noi. Doar din cand in cand si doar unora li se pare fascinant. De unde vine fascinatia asta si incotro te duce este deja o alta poveste.

Reclame

Written by arankas

iunie 5, 2009 at 12:36 pm

Declaratia de la Praga: de ce nu o semnez

with 10 comments

Luna viitoare (pe 3 iunie) se implineste un an de la publicarea Declaratiei de la Praga. Intre timp documentul a adunat on-line 3101 de semnatari (pina astazi), printre care – si in urma apelului lui Vladimir Tismaneanu de pe  blogul sau – si multi romani. Numai ca renumitul istoric si politolog roman este nemultumit de numarul mic de romani care au semnat si se intreaba aici: de ce multi indivizi aleg sa nu semneze declaratia? Nu stiu care sint motivele altora – incerc insa sa explic mai jos de ce eu aleg sa nu o semnez.

Doresc insa sa spun de la bun inceput ca in general sint de accord cu ideile exprimate in Declaratie. Si eu sint de accord ca “există similarităţi substanţiale între nazism şi comunism în ceea ce priveşte caracterul lor abominabil şi crimele lor împotriva umanităţii” (Preambul). Insa nu sint de accord cu diverse concluzii pe care le extragem de aici. De pilda: zvastica este un symbol a carui expunere publica este interzisa in multe tari vestice. Ar trebui sa se intimple la fel cu “secera si ciocanul”? Tonul declaratiei indeamna spre un raspuns afirmativ. Raspunsul meu este unul negativ – amanunte insa, mai jos. Enumar deci motivele care ma fac sceptic in privinta acestei declaratii:

1. Declaratia mi-a lasat impresia unui document scris de literati, cu formule bine incondeiate estetic, insa complet lipsita de pragmatism. Evident, inteleg caracterul mai mult simbolic al declaratiei, insa de aici si pina la formule rasuflate de genul “caminul nostru european” sau “societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor” este prea mult. Pentru mine, cel putin. Un ton mai rezervat si orientat catre chestiuni practice ar fi fost binevenit. De exemplu, sustin idea “unui Institut al Memoriei şi Conştiinţei Europene” (art. 15), pot accepta idea unei zile internationale a comemorarii victimelor totalitarismului (23 august) (art. 9), insa sint in ceata cind citesc despre “formularea unei perspective comune privind crimele regimurilor totalitare, inter alia regimurile comuniste, şi propagarea unei conştiinţe europene asupra crimelor comunismului, cu scopul definirii unei atitudini comune faţă de crimele regimurilor comuniste” (art. 3).

2. Declaratia este total rupta de realitate si incearca sa arunce asupra noilor generatii spaimele generatiilor vechi. Punem citi in textul ei ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” (Preambul). Ce poate fi mai departe de adevar? Inteleg sentimentele aflate in spatele acestei atitudini, pentru ca nu sint tocmai tinar. Unchiul meu a fost dat afara de la un liceu de elita din Iasi pentru ca era fiu de preot; mama mea, fiind fiica de preot, nu s-a putut angaja pina nu a declarat in fata secretarului de partid pe institutie ca nu crede in Dumnezeu. Iar bunicul meu, preot, omul caruia ii ramin dator intreaga viata pentru ceea ce sint acum, a fost arestat noaptea si batut prin beciurile politiei pentru ca asculta posturi straine si vorbea de rau regimul. Si acum imi amintesc cum maica-mea imi interzicea sa repet afirmatiile bunicilor (de genul: Ceausescu vorbeste peltic pentru ca si-a tocit limba de la atitea discursuri), de teama ca va face ea puscarie. Ce vreau sa spun cu toate acestea este ca atit familia mea, cit si eu insumi am fost atinsi de acest virus si nu il putem nega, cu atit mai putin neglija sau uita. Si eu ma intristez cind vad ca tinerii de azi nu numai ca nu stiu multe despre communism, dar nici macar nu le pasa. Totusi, nu ii pot condamna. E de ajuns sa invete la scoala ce a insemnat comunismul, asa cum e de ajuns sa invete si despre nazism. Comunismul nu este si nici nu trebuie sa fie o povara pentru constiinta copiilor nostri. Pentru ei comunismul nu este o spaima actuala, ca pentru domnul Tismaneanu si – poate ceva mai putin – pentru mine. Pentru ei comunismul este ceva din cartile de istorie, nu le afecteaza viata cotidiana, si exact asa trebuie sa stea lucrurile. Daca Declaratia crede ca “o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri” atunci Declaratia este rupta de realitate. Din fericire, in curind comunismul si nazismul nu vor mai fi decit subiecte strict istorice in constiinta Europei, cam la acelasi nivel cu exterminarea crestinilor de catre romani. Si asa trebuie sa fie: cu cit mai repede, cu atit mai bine.

3. Declaratia este iarasi complet rupta de realitate, atunci cind considera ca “furnizarea de informaţii extinse despre trecutul totalitar comunist care să ducă la o mai bună înţelegere şi abordare a temei este o condiţie necesară pentru o viitoare integrare solidă a tuturor naţiunilor europene” (Preambul). Fals: nu e o conditie necesara. Pragmatic vorbind, o integrare solida a natiunilor europene are intii de trecut obstacole in legatura cu economia, stabilitatea politica, justitia, securizarea granitelor, iar mai apoi obstacole mult mai dificile, privind dezinteresul cetatenilor europeni privind constructia comuna, scepticismul fata de integrare, temerile privind uniformizarea culturala si pierderea suveranitatii, si asa mai departe. Informatiile privind trecutul totalitar communist sint departe de a constitui o conditie necesara pentru integrarea natiunilor europene. Si – as adauga eu in paranteza – ma surprinde sa vad ca atit de multi intelectuali mai accepta sa foloseasca ideea nefericita si periculoasa de “natiune”. Faptul ca m-a scapat barza dincoace de Prut nu e de ajuns sa ma faca parte integranta a “natiunii” romane, domnilor intelectuali! Personal pot sa va spun, alaturi de Cioran, ca sunt mongol!

4. Declaratia, “având în vedere experienţa Comisiei pentru adevăr şi reconciliere din Africa de Sud” (Preambul), solicita “introducerea unei legislaţii care să permită Justiţiei să îi judece şi să îi condamne pe autorii crimelor comuniste şi să compenseze victimele comunismului” (art. 4). In primul rind, capacitatile mele slab intelectuale imi obstructioneaza intelegerea comparatiei cu Africa de Sud. Din cite stiu eu, acolo era destul de clar cine sint victimele si cine sint calaii. Pornind de aici, reconcilierea a devenit posibila. In cazul comunismului insa, spre deosebire de apartheid, stim foarte bine ca multe victime au devenit calai, si invers. Atit simbolic, cit si pragmatic, mocirla este mult mai mare decit in Africa. Pe care calai sa-i judecam? Pe militieni, pe securisti, pe cei care detineau carnetul rosu de partid, pe cei care au tacut atunci cind Gheorghe Ursu era torturat in beciurile Securitatii? In acest caz, am putea judeca o tara intreaga. Si ce victime sa compensam? In definitiv, in ultimii ani si tovarasii Ion Iliescu si Silviu Brucan devenisera victime. Poate ii punem in calendarul crestin-ortodox, asa, drept compensatie, un fel de martiri ai neamului… Daca a fost posibil cu Stefan Cel Mare, nu se stie niciodata…

5. Declaratia cere “recunoaşterea comunismului ca parte integrantă, nocivă, a istoriei comune a Europei” (art. 7) si “acceptarea responsabilităţii paneuropene a crimelor comise de comunism” (art. 8). Aceste solicitari mi se par nu numai absurde, dar si periculoase. O “istorie comuna” a Europei e un construct artificial, in cel mai bun caz putem vorbi de istorii commune ale unor zone din Europa. Nu vad de ce comunismul ar fi parte din „istoria europeana comuna” a Angliei sau a Scotiei (in cazul probabil in care ultima va deveni independenta), si nu vad nici de ce englezii sau scotienii ar trebui sa se simta responsabili pentru crimele comise de comunism. Dar problemele nu tin doar de geografie, ci si de situarea temporala. La fel cum nu inteleg de ce generatiile tinere din Germania ar trebui sa se simta responsabile pentru crimele nazismului, nu inteleg de ce generatiile tinere din fostele tari comuniste ar trebui sa fie responsabile pentru atrocitatile comunismului. Responsabilitatea nu poate fi universala, nici macar “paneuropeana”: responsabilitatea trebuie delimitata in spatiu si timp. Apelul la o “responsabilitate paneuropeana” este deopotriva bazat pe presupozitii false, nedrept si periculos.

6. Declaratia solicita “organizarea unor dezbateri publice referitoare la folosirea comercială şi politică, inadecvată, a simbolurilor comuniste” (art. 11). Nu sint impotriva organizarii dezbaterilor publice pe orice tema. Problema este ca tonul acestui articol, coroborat cu sustinerea similitudinii intre comunism si nazism, poate avea ca rezultat intentia interzicerii folosirii unor simboluri comuniste, dupa modelul interzicerii simbolurilor naziste. Aici sintem in fata unei intregi discutii privind libertatea fundamentala a cuvintului si expresiei, si ne putem intreba daca discursul urii („hate speech”) poate fi incadrat in sfera acestei libertati. Am discutat despre aceasta tema aici, si nu are rost sa revin. Amintesc doar ca sustin neconditionat libertatea expresiei, si in acest caz asta inseamna ca nu sint de acord nici cu incriminarea negarii Holocaustului, nici cu interzicerea folosirii publice a unor simboluri (fie ele fasciste sau comuniste), nici cu interzicerea publicarii unor carti (de pilda, Mein Kampf). Argumentele le-am expus deja, nu mai are rost sa le reiau. Daca totusi pozitia mea vi se pare absurda insa nici nu aveti rabdare sa-mi cititi argumentele, considerati urmatorul exemplu. Che Guevara este un simbol al comunismului. La ora actuala multi tineri cumpara si poarta tricouri cu Che Guevara (evident, sint convins ca majoritatea habar nu au ca individul a fost un ticalos, un criminal si, din cite se pare, un violator). Motivul pentru care tinerii poarta astfel de tricouri nu tin de comunism ca atare, ci de faptul ca a purta un tricou cu Che Guevara e considerat din varii motive a fi chic, a fi la moda. De asemenea, e „la moda” sa porti o insigna comunista (sau mai multe) asezate pe o sapca militara (astfel de produse se pot cumpara in centrul Budapestei cu preturi cumprinse intre 10 si 20 de euro, in functie de numarul insignelor de pe sapca). Nu mi se pare in regula sa interzici purtarea tricourilor respective sau a insignelor doar pentru ca generatiile batrine se simt ofensate, sau pentru ca ele au temeri pe care tinerii care asculta buena Vista Social Club (si mai ales melodia „Hasta Siempre Commandante Che Guevara„) nu le impartasesc. Ori, Declaratia are exact aceasta intentie, iar daca as semna-o si discutiile publice ar avea ca final interzicerea acestor simboluri, ar fi ca si cum eu am sustinut aceasta interdictie. Si nu o pot sustine.

7. Se mai cere in declaratie “organizarea unei conferinţe internaţionale pe tema crimelor comise de regimurile totalitare comuniste, cu participarea unor reprezentanţi ai guvernelor, alături de parlamentari, profesori, experţi şi delegaţi din partea ONG-urilor, urmând ca rezultatele să fie făcute cunoscute la nivel mondial” (art. 16) si “dezbaterea amănunţită şi extinsă la nivelul întregii Europe cu privire la istoria şi moştenirea comunistă” (art. 18). Nu inteleg rostul cerintelor respective: nu au existat pina acum diverse conferinte internationale pe temele respective? Nu au existat o sumedenie de dezbateri? Si daca au existat, atunci care ar fi diferenta specifica a conferintei cerute de semnatarii Declaratiei, si eventual sustinuta la nivel oficial de catre institutiile europene? Exista premise serioase pentru a crede ca o asemenea conferinta poate aduce informatii noi, sau macar lecturi noi ale unor informatii vechi? Sau e vorba de cheltuirea banilor contribuabilului european pe o inca alta actiune inutila, mai ales in conditii de criza financiara si economica?

8. In final, in art. 19, Declaratia cere “comemorarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, a masacrului din Piaţa Tiananmen şi a macelului din Romania”. Iarasi, cerinta mi se pare vaga: in tarile respective, oricum aceste evenimente se vor comemora (pina si in China, fie si subversiv). Atunci, la ce bun o asemenea cerinta? Poate este vorba de comemorarea oficiala, la nivelul instittutiilor europene? Dar atunci, exact ce anume ar presupune aceasta comemorare? Alte conferinte internationale? Eventual discursuri pompoase si dineuri diplomatice cu sampanie scumpa si caviar?

Pe scurt, consider ca Declaratia este bazata pe idei rupte complet de realitate si reprezinta un cumul de cerinte vagi, premise false si solicitari periculoase (in cazul transformarii lor in legi); in plus, ea deschide drumul unor cheltuieli nejustificate ale banilor contribuabililor europeni. Din aceste motive, aleg sa nu o semnez.

“Retro Soviet / Nazist Chic” sau un alt fel de Estetica?

with 16 comments

De curand am fost invitata la un “soviet party”. Am intrebat si eu intr-o doara “ce mai inseamna si asta”. Camarazii mei m-au lamurit in cea mai “Brit” engleza ca un “soviet party” este o petrecere cu tema “socialista” (zic ei) si “exhibitionista” (as zice si eu). Cica ar fi trebuit sa ma imbrac a la Vera Mukhina, sa am o atitudine a la “We Can Do It!” (care poate fi studiata chiar si de pe cutiile metalice de dropsuri “Nostalgic Art”, adica: acele nimicuri pe care le cumperi in amintirea “Good Old Times of Nostalgic Advertisement”) si neaparat sa ma prezint cu cateva versuri si cantecele de pionier (romanesti sau internationale… da’ nici prea internationale…).

Cu ceva luni in urma imi povestea un amic din Estonia despre mirobolanta, nemaivazuta si semi-privata petrecere la care si el a fost invitat undeva in Tartu. Se presupunea ca ar trebui sa vii imbracat cumva intre animal si nazist. Cica “Nazi-chickens” si “Nazi-bears” au inceput sa apara rand pe rand la usa si un Hitler cu lenjerie de la o prestigioasa casa de moda destindea atomsfera cu un lap dance de toata frumusetea (deloc compatibila cu mustata si zvastica argintie). Personal nu am inteles niciodata fascinatia pe care o au unii pentru combinatia estetica nazista/comunista si “savoir vivre” cu ele pe cap.

Sa trecem acum de la povesti cu petreceri la povesti din academia. Un profesor ungur (foarte charismatic si cu un veritabil umor negru – taciune) obisnuia sa ne invite la lungi vizionari din Olympia si The Triumph of the Will urmate de si mai lungi dicutii. Ambele filme sunt “capodoperele” alb-negru ale Lenei Riefenstahl. Noi nu discutam insa despre montaj sau despre monumentele neo clasice care apar prin cadru. Noua ni se cerea sa scriem scurte lucrari pornind de la intrebarea “Why is it difficult to be frank about the appeal of fascist aesthetics to ourselves?” (De ce nu putem sa fim sinceri fata de noi insine ca estetica nazista este placuta la “vedere” – intr-o traducere mai mult decat libera).

Ce vrea sa insemne asta? Ca soldatii aia SS in uniformele lor perfect croite si cabrate pe corp erau (sunt) “appealing” (atragatori); ca nudurile alea musculoase din statui ne “mangaie” vederea; ca instinctual spunem “da, imi place” la sirurile interminabile de corpuri atletice (depersonalizate) care ne apar in fata ochilor? Nu am inteles nici acum de ce profesorul meu presupunea ca oricare dintre noi ar fi trebuit sa fie “atras” de frumusetea artei naziste a Olympiei. In fine, el asuma ca desi noi suntem indubitabil (instinctual) atrasi de frumusetea asta irezistibila, totusi nu putem fi sinceri fata de noi insine deoarece nu stiu ce instanta morala (ori supraego de nu stiu ce tip) ar interfera in judecata noastra estetica. Pai, domnule profesor nu stiu cum sa va spun… daca ma intrebati de ce nu pot fi cinstita fata de mine insami in a recunoaste  cat de atragatoare este estetica nazista asta ma face sa cred ca intrebarea dumneavoastra seamana cu intrebarea aia celebra (care este si un sofism) “Cand ai incetat sa-ti bati nevasta?”  Pai  nu am batut-o dom’le niciodata. De ce sa fi incetat sa fac ceva ce nu am facut niciodata?

Cand inca eram studenta, am cunoscut un francez (Erasmus). Asta colectiona cu fervoare orice i se parea lui kitsch: postere electorale, mileuri crosetate, bibelouri cu paun, carpeta cu “rapirea din Serai” insigne socialiste, vederi cu actori celebri, poze cu Ceausescu de prin ziare, cravate de pionier etc. Despre kitsch-ul “kitsch” si despre kitsch-ul “camp” am mai scris si aici. Nu am inteles nici atunci si cred ca nu inteleg nici acum de ce cravata de pionier, insignele si portofelul cu chinezoaica care face cu ochiul (singurul “bun” la indemana oricarei femei in comunism) erau pentru el Kitsch. Cu ce le compara?

Acum trec precum trenul prin gara Zorleni la o poveste dintr-un personal murdar care ma ducea de la Bucuresti la Sofia (de fapt trebuia sa ma duca la Veliko Tarnovo da’ cred ca am plecat in viteza si…) la un seminar organizat de cei de la Plotki. Calatoream intr-un compartiment de 8 insi, cu: un argentiniam, un american, o unguroaica, trei bulgari si o romanca. Dupa zece ore intr-o cusca incinsa (40 de grade, august fiind) omul incepe sa spuna vrute si nevrute. Romanca cu care mergeam la scoala asta de vara incepe si ea sa-mi spuna vrute: “Eu si o prietena de-a mea din Bucuresti (una care are si o galerie de arta privata) am vrea sa cumparam niste tablouri comuniste… adica Realist-Socialiste si nu numai… stii tu, din alea cu omagii, cu muncitori etc. Se vand foarte bine la targuri. Sunt multi colectionari si din strainatate si se cauta. Unii isi cumpara chiar ca sa-si decoreze casa. Asa ca daca stii vreun artist de la tine din oras care are tablouri din astea de pe vremea lui Ceausescu da-mi un semn”. Stau eu si ma gandesc daca stiu sau nu pe careva la mine in oras. Si imi amintesc ca pe strada unchiului meu locuia un artist (mai mult sculptor decat pictor) care imi spusese cu multi ani in urma ca toate tablourile asa-zis “comuniste” (cele pentru care a avut comanda etc.) au fost aruncate de catre el personal la tomberonul de pe strada prin ’90. Ii era rusine omului sa mai tina “bazaconiile” alea in garaj (plus ca nu mai avea loc si de ele). Daca ar fi stiut el ca zece ani mai tarziu se vor deplasa unii personal la locuinta lui de pe “Zorilor” 34 ca sa-i cumpere cu bani grei “bazaconiile” ar fi fost alta mancare de peste…

Written by arankas

mai 14, 2009 at 7:00 am

From Russia with (the Dog’s) Love

leave a comment »

kulik5401 (Oleg Kulik; sursa fotografiei)

Despre Oleg Kulik am auzit pentru prima data prin ’90 si ceva. Un amic imi tot povestea printre beri si tigari Maro despre valul de artisti contemporani din fostul bloc sovietic care au impanzit scenele lumii artistice internationale “cata frunza, cata iarba”. Oricine ar putea confirma marea voga a anilor ’90 pentru asa-zisa arta contemporana post-comunista si post-nationala. Imi amintesc de uriasul succes al artistilor din fostul bloc la mai-marile biennale si trienale ale lumii artei contemporane. Cam de pe atunci isi fac veacul prin galerii si alte “evenimente cosmopolite” Oleg Kulik, Marina Abramovich si alte VIP-uri din Europa Centrala si de Est. Totusi, ar trebui sa spun ca valul de arta post-comunista nu mai este chiar asa de “trendy” in zilele noastre (sau in orice caz, a fost cu succes surclasat de “black art” (ori, more generally, “post-colonial art”) si chiar de productiile de arta contemporana din tari ca Iran, Irak etc.).

k14994b006740 (Oleg Kulik, Deep into Russia; sursa fotografiei)

In ’90, imi amintesc, arta post-totalitara era la mare pret si cautare. Nici nu mai conta daca era ceva de capul artistului sau ba. Pe nimeni nu interesa calitatile artistice ale “operelor” din the former bloc. Era suficient ca productia artistica sa aiba un mesaj percutant si sa fie a unuia care a trait acolo, in jungla totalitara, sub culoarea rosie a “globalizarii” Sovietice. Daca respectiva “opera de arta” mai si facea trimitere la uriasa ruptura dintre Estul si Vestul Europei, era cu atat mai apreciata ca fiind o “opera de arta angajata politic” si alte bla-bla-uri si clisee de gen. Asa au proliferat, cum va puteti imagina, sufficient rubbish and ideological kitsch din tarile ex-comuniste cat sa ajunga pentru vreo trei generatii. Asta nu vrea sa insemne ca toata productia artistica aferenta este rubbish.

Dar sa revin la Kulik. Tipul asta este unul dintre rusii cei mai cunoscuti din arta contemporana. El stie sa-si faca simtita prezenta fara discretie sau modestie. A invatat pe de rost reteta “Intriguing Art” pe care o tot exerseaza de cate ori are ocazia. Trebuie sa recunosc ca o face cu succes. Strategia socantului, dimensiunea “faithological-mythological” a discursului artistic post-comunist, cinismul si leftismul de ocazie sunt numai cateva dintre ingredientele succesului sau.  In 1997, Kulik isi „expune” pentru prima data in America ideile artistice I bite America and America Bites Me (sub acest titlu Kulik se plimba gol pusca, in patru labe prin expozitie. Artistul nu mai apare ca fiind o fiinta umana ci ca un caine din Rusia. Americanii sunt socati de prezenta cainelui. Cainele locuieste in cusca sa din galerie.  Criticii exclama: “One could also argue that some of the impact stems from an American fear that Russia is regressing to a more primitive state!”). O alta lucrare cunoscuta este „Deep into Russia”.

ibiteamerica_poster_th america-bites-me(Oleg Kulik – I bite America, America bites me; sursa fotografiilor)

Dar iata ca acum doi ani (2007) s-a intamplat sa ii intalnesc la Budapesta pe doi dintre fondatorii  publicatiei-platformă “Chto Delat? / What is to be Done? (Theory, Art and Activism)”:  Dmitry Vilensky si David Riff. Dar nu despre intalnirea mea cu cei doi am vrut sa va vorbesc (chiar daca discutia cu ei ar merita un post special) ci despre… Oleg Kulik. De la teoreticienii “Chto Delat?” am primit cateva exemplare ale revistei cu acelasi titlu. Tot rasfoind eu cele cateva numere imi sare in ochi un titlu din care doar doua cuvinte imi apar ca fiind familiare: primul e “faith” iar celalalt e “Oleg Kulik”. Dar al treilea cuvint al titlului? Ei bine, al treilea cuvant e “Jacuzzi”!!! (asadar, articolul scris in rusa de catre filosoful si antropologul moscovit Igor Ghubarov  (si tradus si in engleza de catre Thomas Cambell) se intituleaza sugestiv “Notes on Faith, or, Oleg Kulik’s Jacuzzi”). Desi articolul se refera predominant la a doua bienala de arta contemporana de la Moscova (pe numele ei mic, “I believe”,bienala asta s-a vrut o restaurare a increderii (faith) in arta contemporana si, in general, intre oameni), Oleg Kulik (ca si unul dintre curatorii bienalei) & Co. sunt amintiti de multe ori in urmatorii termeni: “But the topic of faith isn’t an innocent incidental detail in Kulik’s feast of the fine arts. In the given instance, faith is the big bathtub where the artists splash-and-splash with priests and Kremlin spymasters instead of whores” ori „Something new catches the eye in this latest production, however… For the stated theme isn’t meant simply to accessorize the new, bearded image of Oleg Kulik and Co. Swaddling themselves in faith’s blinding rays, they would love to exit from the twilight of the nineties in order finally to go legal on more-or- less emergent Russian art market. In this sense, we might compare the artists to the notorious Russian oligarchs: they didn’t pay taxes for ten years, and even paid lip service to alternative economies and means of production. After the Yukos affair, though, their chutzpah immediately flagged and they began humbly serving the Fatherland. That is, they rejected the social-political projects that were in any case a heavy load for these ex-black marketers and limited themselves to individual projects: building yachts and vacationing at upscale resorts with harems of underage supermodels”. Chubarov nu se da batut si continua povestea despre Kulik in contextual bienalei “I believe”: “Several years ago, Oleg Kulik invited the members of our contemporary philosophy seminar (based at the Philosophy Institute of the Russian Academy of Science) to accompany him to Jacuzzi along with the prostitutes he was researching at the time. Kulik assumed that whatever the content of the ensuing discussion, he would be able to present our seminar as part of a more-significant performance – and that to boot we’d benefit from PR-buzz that most intellectuals could only dream of.”

Si acum ma intreb cat de cinica poate fi “credinta” in arta contemporana a lui Oleg Kulik?

Written by arankas

mai 7, 2009 at 7:04 am

De pe drum (6). Ciuma rosie

with 3 comments

In citeva sate din comuna Stefan cel Mare (judetul Vaslui) am observat cu uimire ca, pe linga drapelul tricolor, pe stilpii de la marginea drumului se aflau si steaguri rosii (simple, fara nici o stema). Sa fie de vina apropierea sarbatorii de 1Mai? Si totusi, una e 1 Mai si alta e comunismul. Sau respectivele steaguri nu au legatura cu vechiul sistem? Dar atunci? Stie cineva care este explicatia?

img_6300-640x480

UPDATE. Nico ma anunta ca e vorba de steagul PSD. Detalii aici.

Written by Andrei Stavilă

aprilie 27, 2009 at 10:41 pm

Republica Moldova: urmarile

leave a comment »

Written by Andrei Stavilă

aprilie 10, 2009 at 9:40 pm

Comunicatul de presa al Partidului Comunist din Moldova

with 3 comments

[Nota: rindurile de mai jos NU sint o bataie de joc si NU trebuie vazute ca atare. Ele au fost inspirate de nebunia si delirul progresive ale autoritatilor de la Chisinau. Informatiile principale au fost preluate de aici si aici]

Dragi tovarasi si pretini jurnalisti,

Republica Moldova a facut in aceste zile noi pasi catre civilizatie si progres, democratia noastra multilateral dezvoltata demonstrind intregii Iurope ca votul popular al oamenilor muncii nu poate avea decit ca rezultat material-stiintific izbinda comunismului asupra capitalismului salbatic romanesc.

Tovarasi, avem astazi dovezi solide ca evenimentele de marti au fost organizate si manipulate de agenturili straine, comandate de forte neprietene romanesti. Pe ziduri s-au gasit inscriptii in limba romana, si cum in tara noastra toata lumea vorbeste numai limba moldoveneasca stramoseasca, iata o dovada limpede de implicare a cetatenilor straini in manifestatiile huliganice de acum doua zile. Prezenta persoanelor straine este exceptionala, si arata clar si evident implicarea Romaniei. Cum in Republica Moldova nimeni nu detine cetatenie dubla romana si moldoveana, si cum nici un tovaras moldovean nu este casatorit cu un purtator al pasaportului romanesc, prezenta cetatenilor capitalisti romani in Republica Moldova nu poate fi decit o dovada imbadubitabila a implicarii agenturilor straine in evenimentele destabilizatoare de acum doua zile.

De asemenea, persoanele tinere care studiaza in Romania au fost cele mai agresive pe timpul protestelor anti-nationale si anti-comuniste. Noi stim ca studiaza in tara alaturata, le-am pus pe frunte la granita stampila cu cerneala invizibila, descoperirea iepocala a fratilor nostri mai mari, tovarasii rusi.

Inca o data, folosirea simbolurilor alte state ne indeamna sa deducem ca elementele destabilizatoare doresc cel mai rau lucru posibil pentru tarisoara noastra: unirea cu Romania si intrarea in Uniunea Europeana. Mai grav, exista si alte state implicate: cetateanul Mbele Mbele Macumba folosea simbolurile altor state (fiind imbracat in costumul popular al tarii sale sud-africane) in timp ce se afla in mijlocul manifestantilor. Din fericire, serviciile noastre secrete au reusit sa-l captureze si infractorul va fi judecat pentru tentativa de destabilizare a simbolurilor nationale prin expunerea la simboluri straine.

O alta categorie de infractori, cei pe care ii numim teroristi, sint jurnalistii romani. Din fericire, tovarasii graniceri au dat dovada de strasnicie si i-au intors acolo de unde au venit. De asemenea, caile capitaliste de comunicare precum internetul si telefonul mobil au fost cu succes intrerupte. S-a terminat cu Revolutia Twitter. Ne-am reintors la metodele comuniste, tovarasi, cele cu adevarat indragite de oamenii muncii cinstiti: mesajele scrise pe hirtia legata de piciorul porumbelului.

Astazi, tovarasa prim-ministru Zinaida Greceanîi a dat dovada de mare deschidere europeana si de dragoste inflacarata de drepturile omului, preluind metode moderne, europene de tratare a demonstrantilor – si anume, amenintarile cu folosirea inofensivelor arme de foc. Tovarasa a mai declarat ca cu banii folositi pentru refacerea Parlamentului si Presedintiei ar fi putut face multe lucruri frumoase pentru tara si tinerii ei: de exemplu, sa cumpere niste gipuri Audi Q7 pentru membrii partidului Comunist, ca acestia sa poata avea mai multa grija de tineri.

Tovarasi, in aceste momente grele sa ne intoarcem privirea catre fratii nostri de la rasarit. Si sa nu uitam deviza noastra: „Medvedev si poporul rus / Libertatea ne-a adus!”

Written by Andrei Stavilă

aprilie 9, 2009 at 10:29 pm