Democratia si dezacordul radical in societate (II)

Spuneam in episodul trecut ca nici una dintre teoriile propuse pina acum nu poate oferi o rezolvare satisfacatoare problemei dezacordului radical in societate. Astazi doresc sa propun o directie pe care am putea merge, pentru a gasi o solutie mai buna. Mentionez de la inceput ca nu am un raspuns clar si definitiv – incerc doar sa il caut, impreuna cu voi.

Mi se pare surprinzator faptul ca nici una din teoriile prezentate in episodul trecut nu porneste de la un subiect crucial: ce este statul? Care sint scopurile crearii unui stat, al traiului in comun? Care este rolul primordial al unui stat: iluminarea cetatenilor prin oferirea adevarului, implementarea rezultatelor stiintei si tehnicii, satisfacerea intereselor membrilor sai? Asemenea intrebari sint extrem de importante, si raspunsurile oferite constituie baza de la care putem porni in descoperirea unei solutii la problema dezacordului in societate. In al doilea episod al acestui serial (De ce traim intr-un stat? Teoria contractului social) am aratat ca oamenii vor renunta la „starea naturala” (cea de dinaintea crearii statului) si vor prefera sa traiasca in societate doar daca un asemenea gest ii va ajuta sa-si urmareasca si sa-si indeplineasca mai bine interesele (privind securitatea personala, conditiile de trai, obtinerea de diverse bunuri de lux, etc.) – mai clar, nimeni nu intra intr-o asociatie daca traiul in asociatia respectiva va fi mai prost decit traiul de unul singur. Rezulta de aici scopul statului: protejarea si promovarea intereselor cetatenilor sai. Evident, aceste interese trebuie promovate in mod egal: nimeni nu va intra intr-o asociatie daca va vedea ca interesele sale sint privite de stat ca secundare fata de interesele altora. De asemenea, e de presupus ca inainte de a trai intr-un stat orice individ va dori sa se asigure ca isi va pastra un anumit grad de libertate (cit mai aproape de cel pe care-l avea inainte de a intra in societate) si ca va fi tratat pe picior de egalitate cu ceilalti membri ai comunitatii. De aici rezulta urmatoarea definitie a statului, pe care am dat-o in postul mentionat anterior:

“Societatea (sau statul) reprezinta un sistem corect (just) de cooperare intre persoane libere si egale, un sistem al carui scop este promovarea in mod egal a intereselor tuturor”

Fac o paranteza pentru a raspunde unei intimpinari pe care am primit-o din partea lui Stefan. El imi spunea ca o asemenea definitie nu e viabila, intrucit nu se poate aplica tuturor statelor existente. Marea Britanie, de pilda, este monarhie, deci nu putem spune ca acolo toate persoanele sint egale in drepturi (fiul reginei, nascut fiind in familia regala, este singurul care are sansa de a urca pe tron). Nu cred ca aceasta intimpinare este foarte puternica. La fel am putea sa spunem ca teoria democratiei nu este viabila, atita timp cit exista state totalitare pe glob – ceea ce este absurd, evident. Definitiile cu care lucram in filosofia si teoria politica nu sint doar descriptive (nu arata doar ceea ce se intimpla de fapt), ci si normative (unele din ele arata cum ar trebui sa stea lucrurile).

Revenim acum si discutam putin despre termenul crucial aici: interesele cetatenilor. Profesorul Janos Kis are o teorie ciudata. Conform opiniei sale, exista o diferenta intre interesele de ordin primar si interesele de ordin secundar ale cetatenilor. Exemplul lui favorit: imi este sete, deci interesul meu secundar este sa beau aceasta cana cu apa din fata mea. Intimplator insa – si eu nu stiu – aceasta cana nu este cu apa, ci cu benzina. Ca atare, interesul meu primar (interesul real, chiar daca nu-l cunosc) este sa nu beau din cana aflata in fata mea. Janos Kis spune ca la fel se intimpla si in viata publica a unui stat: cetatenii pot crede ca anumite politici si legi sint in interesul lor, dar de fapt lucrurile pot sa nu stea, in realitate, in acest fel. Ca atare, altcineva (adica politicienii, reprezentantii cetatenilor) trebuie sa ia decizii in locul lor in privinta afacerilor publice. Foarte pe scurt, exista si o explicatie de ce un politician poate cunoaste mai bine interesele cetatenilor decit cetatenii insisi: politicienii cu asta se ocupa, pe cind cetatenii cu diverse job-uri si alte activitati nu au nici timpul necesar, nici mijloacele financiare potrivite pentru a studia, intelege si afla interesele primare (reale) ale membrilor societatii. Sper ca veti fi de acord cu mine ca o asemenea teorie este absurda. Unu la mina: daca deciziile ar trebui luate de cei care sint in cea mai buna pozitie de a cunoaste interesele cetatenilor, atunci ele ar trebui luate de catre oamenii de stiinta, academicienii si universitarii specializati in teorie politica, in sociologie, si asa mai departe – si nu de politicieni. Dar atunci la ce ne-ar mai folosi democratia – ar fi de ajuns o dictatura a tehnocratiei! Doi la mina: sa luam exemplul eutanasiei. De ce ar fi statul in masura sa stie mai bine daca este in interesul unui bolnav incurabil, suferind de dureri ingrozitoare, sa traiasca sau sa moara? Dupa cum se stie, in majoritatea statelor din Occident eutanasia este interzisa prin lege. Asta pentru ca politicienii, evident, stiu mai bine care este interesul meu, ca cetatean? Pai daca asta e teoria, atunci e gresita, pentru ca in acest caz al eutanasiei politicienii NU stiu mai bine care este interesul meu, si totusi adopta legi in necunostinta de cauza. Ce mai ramine din teoria propusa de Janos Kis?

Sa tragem linie si sa adunam. Pina acum am hotarit ca scopul statului este sa promoveze in mod egal interesele cetatenilor, iar in ceea ce priveste definirea acestor interese, numai cetatenii insisi au dreptul sa hotarasca. Bun, veti spune, dar daca cetatenii hotarasc reintroducerea sclaviei? Raspund ca acest lucru este imposibil, intrucit constitutia garanteaza drepturile de baza ale cetateanului, iar aceste drepturi limiteaza aria problematica asupra careia cetatenii se pot exprima prin vot. Bun, veti spune iarasi, dar cum ramine cu interesele minoritatilor care nu sint garantate de constitutie (de exemplu, dreptul de a te casatori cu o persoana de acelasi sex), interese care sint intotdeauna incalcate de catre interesele majoritatii? Aici ati atins un punct sensibil. Cred ca trebuie sa introducem o alta limita ariei de subiecte asupra careia cetatenii se pot exprima prin vot. Propun urmatorul principiu:

Cetatenii au dreptul sa voteze pentru promovarea propriilor interese, dar nu au dreptul sa voteze pentru impiedicarea promovarii intereselor altora

Dupa cum vedeti, acest principiu este un avatar al ideii conform careia orice individ are un grad de libertate compatibil cu acelasi grad de libertate de care se bucura ceilalti indivizi. Altfel spus, sint liber sa fac ce vreau atita timp cit nu aduc atingere libertatii altora.

Sa luam acum exemplele oferite in postul de saptamina trecuta: dezbaterea dintre creationisti si evolutionisti privind politica educationala, si dezbaterea dintre „traditionalisti” si „progresisti” privind casatoriile intre homosexuali. Cele doua tipuri de dezacord radical sint perfecte: nu e vorba doar de o politica si atit, ci de promovarea unei intregi viziuni asupra lumii, si a unui intreg stil de viata. Sa presupunem ca intr-un stat sustinatorii creationismului si cei ai evolutionismului sint in proportii numerice aproximativ egale. Creationistii vor predarea creationismului in scolile publice si excluderea evolutionismului. Evolutionistii cer sa se intimple exact invers. Ce se intimpla acum?

Evident, se incepe cu dezbateri publice asupra temei respective, si in general asupra a ceea ce se asteapta de la educatia oferita copiilor. Apoi cetatenii sint chemati sa se exprime prin vot (ori asupra politicii in sine ori, in cadrul alegerilor electorale, asupra partidului care le promite scoaterea evolutionismului din scoli). Sa presupunem ca votul da cistig de cauza creationistilor. Ce se intimpla acum? Teoria adevarului spune ca votul nu trebuie luat in considerare: evolutionismul este teoria adevarata si ea trebuie predata in scoli. Nu vad insa care sint mecanismele democratice care pot fi folosite pentru a respinge rezultatul votului. Teoria democratiei spune, dimpotriva, ca in situatia in care procesul de vot a fost corect, rezultatul votului are autoritate si legitimitate. Probabil multi dintre noi insa nu se simt confortabil cu un asemenea rezultat. Ce este de facut?

Vreau sa introduc aici un nou principiu. Daca recititi postul de saptamina trecuta, veti vedea ca Rawls si Nagel vorbesc despre „abstinenta epistemica„. Aceasta ar presupune ca indivizii sa nu propuna statului politici asupra carora exista un dezacord profund in societate. Am spus ca o asemenea cerinta este absurda. Insa eu vreau sa redefinesc acest principiu: el nu trebuie sa se aplice cetatenilor unui stat, ci statului insusi. Ca atare,

Conform definitiei statului, scopul primordial al acestuia este promovarea in mod egal a intereselor cetatenilor sai. Aceasta promovare trebuie sa fie indiferenta cu privire la adevarul / adevarurile pe care se bazeaza interesele sau politicile folosite pentru a le promova.

Revenind la exemplul nostru, statul trebuie sa fie epistemic abstinent cu privire la adevarurile promovate de creationisti si de evolutionisti, asta pentru ca primordiala este promovarea intereselor acestor cetateni, nu adevarurile pe care le revendica. Statul trebuie sa acomodeze cumva interesele ambelor parti – cum poate face asta? Sa ne amintim principiul pe care l-am propus cu ceva timp in urma: cetatenii au dreptul sa voteze pentru promovarea unui interes specific, dar nu au voie sa voteze pentru excluderea intereselor altora. Deci, in statul respectiv, daca votul a dat cistig de cauza creationistilor, atunci creationismul va trebui predat in scoli (sub ce forma si la ce disciplina este o alta discutie dar nu mai intru aici in amanunte, deja postul e prea lung!). Insa, chiar daca ar dori, creationistii nu pot vota pentru eliminarea evolutionismului, pentru ca asta ar contrazice principiul tocmai mentionat. Ca atare, si evolutionismul ramine de predat in scoli. Diferenta fata de situatia de dinainte de vot consta in faptul ca acum creationistii isi vad si ei promovate interesele, prin faptul ca va fi predat in scoli si creationismul.

La fel se intimpla si in cazul casatoriilor gay. Sa spunem ca intr-un stat traditional comunitatea gay devine activa politic si cere legalizarea casatoriilor homosexuale. In cazul unui referendum privind acest subiect „traditionalistii” nu pot vota impotriva intereselor altora – adica impotriva intereselor persoanelor gay. Casatoriile intre homosexuali ar trebui, deci, aprobate.

Sistemul propus de mine se bazeaza pe citeva principii clare: (1) definitia statului; (2) consensul larg al populatiei asupra acestei definitii; (3) votul in favoarea propriilor interese e ok, cel impotriva intereselor altora nu este ok; (4) abstinenta epistemica a statului. Conform acestui sistem, statul trebuie sa promoveze interesele tuturor membrilor sai, indiferent de „adevarurile” sau „erorile” pe care se bazeaza acestea, intrucit statul nu este in masura (nu e job-ul lui) sa hotarasca ce interese trebuie sa aiba proprii sai cetateni. Conform aceluiasi sistem, cetatenii au voie sa isi promoveze orice interese (fie si cele bazate pe opinii false), atita timp cit interesele lor nu aduc atingere directa intereselor altora.

Ar putea exista urmatoarea intimpinare teoriei propuse de mine. Daca statul nu se bazeaza pe ceea ce este adevarat, atunci poate, la limita, sa dispara ca entitate politica. Sa luam exemplul dat in postul anterior: daca somajul ar fi incurajat prin oferirea unor avantaje financiare substantiale, atunci nimeni nu ar mai munci, deci nimeni nu ar mai produce, deci banii s-ar termina curind si statul ar intra in faliment. Acesta este un adevar. Daca nu bazam politicile statului privind somajul pe acest adevar, atunci statul este in pericol de extinctie. Sint de acord cu acest exemplu. Exista insa doua chestiuni aici, care fac din cazul respectiv o intimpinare slaba. In primul rind, dezacordurile radicale din societate despre care vorbim se refera in aproape totalitatea cazurilor la subiecte care tin de conceptii diferite asupra vietii („worldviews”). Sint de obicei dezacorduri care provin din diferentele existente intre sistemele metafizice si morale pe care le sustinem, si de obicei aceste dezacorduri sint radicale (deci sintem mai putin deschisi spre negociere) tocmai pentru ca este vorba despre credintele noastre, despre ceea ce face din viata noastra o viata care merita traita. Exemplul cu somajul nu este unul de acest fel: el nu are in spate o viziune metafizica sau morala, este vorba doar de o politica ce poate fi – si este – continuu negociata. In al doilea rind, am spus deja ca nu poti vota impotriva intereselor altora. A vota pentru o incurajare a somajului prin oferirea de compensatii financiare substantiale (si pe timp indelungat) duce, cum am vazut, la falimentul statului, adica la atingerea intereselor celor ce nu au sustinut aceasta politica. Nu in ultimul rind, faptul ca in general oamenii sint de acord ca somajul nu trebuie incurajat arata ca exemplul nu este unul care ar putea cadea in categoria „dezacordurilor profunde” in societate.

2. De ce traim intr-un stat? Teoria contractului social

Dupa o oarecare pauza, continui sa scriu in categoria „Filosofia politica pe intelesul tuturor”. Doresc sa explic, uzitind un limbaj ne-academic si cit mai scurt posibil, notiuni de baza din filosofia politica – concepte pe care, cred eu, un cetatean informat ar trebui sa le detina. Si incep cu inceputul – cum este justificata existenta statului? De ce traim intr-un stat?

Teoria „mainstream” („la moda”, cum s-ar spune) este ideea „contractului social” (in literatura, aceasta teorie se mai numeste si „contractarianism”, iar autorii care o propun se numesc „contractarieni”). Exponentii ei de baza sint Thomas Hobbes, John Locke, David Hume, Jean-Jacques Rousseau si Immanuel Kant; exponentii ei contemporani sint David Gauthier si John Rawls. Pe scurt, aceasta teorie are trei „capitole”:

1. O doctrina despre cum este omul in „stare naturala” („starea naturala” inseamna, simplu, starea in care se afla omul care nu traieste intr-o societate organizata). Aici autorii au pareri diferite. Unii, precum Hobbes, considera ca in stare naturala omul este egoist: impins de inclinatiile si instinctele sale, el doreste sa le satisfaca – problema este insa ca toti oamenii vor sa faca acest lucru, si resursele sint limitate. Ca atare, in scurt timp, in stare naturala oamenii ajung sa se lupte unii cu altii pentru resursele necesare satisfacerii instinctelor (mincare, sexualitate, etc.). De aici, si celebra afirmatie „homo homini lupus” („omul este lup pentru om”), care vrea sa spuna ca o fiinta umana este cel mai mare pericol pentru alta fiinta umana. Si atunci este nevoie de o autoritate care sa tina in friu aceste conflicte iminente.

Alti autori nu sint chiar atit de pesimisti – ei considera ca omul este in general bun de la natura, si in plus se intelege bine cu alti oameni. Problema apare insa in momentele de conflict – de exemplu, atunci cind doi oameni se cearta pe o bucata de pamint. In stare naturala, orice om are dreptul sa judece si sa pedepseasca pe oricine il deranjeaza. De exemplu, daca ne aflam in stare naturala si tu ma ataci, atunci eu am dreptul sa te judec si sa te pedepsesc in consecinta, dupa cum imi dicteaza mie ratiunea. Dar cum toti oamenii au acest drept, in curind se ajunge la haos. Si atunci este nevoie ca indivizii sa renunte la dreptul fiecaruia de a judeca si a pedepsi de unul singur, sa confere aceste drepturi unei autoritati neutre care sa judece si sa pedepseasca raul facut.

2. „Semnarea” contractului. In conditiile de mai sus, indivizii inteleg ca este in interesul lor sa se asocieze si sa incredinteze  puterea „legislativa” (de a determina ce e permis si ce e interzis), puterea „executiva” (implementarea acestor legi), puterea judecatoreasca (de a determina care caz se subsumeaza carei legi) si puterea  „politieneasca” (aceea de a pedepsi incalcarea legilor) unei autoritati neutre – statul. In functie de autori, aceasta autoritate este reprezentata de rege, de parlament, sau chiar de vointa populara, care trebuie consultata periodic.

Foarte importanta in aceasta faza este expresia „este in interesul lor”. Cu alte cuvinte, indivizii se asociaza si accepta sa confere statului dreptul fiecaruia de a judeca si pedepsi tocmai pentru a trai mai bine, pentru ca interesele lor sa fie mai usor urmate decit daca s-ar ocupa de asta singuri, si pentru a avea beneficiile suplimentare care deriva din traiul in comun. Un stat iti ofera securitate fizica, infrastructura, poate un venit minim garantat, s.a.m.d. – in acest fel, este in interesul oricui sa accepte sa traiasca intr-un stat. Am spus ca aceasta precizare este importanta, intrucit de aici urmeaza definitia statului pe care eu o impartasesc:

„Societatea (sau statul) reprezinta un sistem corect (just) de cooperare intre persoane libere si egale, un sistem al carui scop este promovarea in mod egal a intereselor tuturor” (definitia imi apartine si este un rezultat al comasarii definitiilor date de John Rawls si Thomas Christiano)

Evident, nici o persoana nu accepta sa intre intr-o societate care nu o considera egala din punct de vedere moral cu ceilalti cetateni, intr-o societate care ii limiteaza dur libertatea, sau intr-una al carei sistem promoveaza in mod discretionar doar interesele unei parti a acelei societati. Definitia statului data mai sus va fi foarte importanta in viitoarele posturi pe care le voi scrie pe blog.

3. Cind poate fi denuntat contractul? Nici aici teoreticienii nu s-au pus de acord, insa ideea generala este ca respectivul contract poate fi denuntat de oricare parte, atunci cind parteaq cealalta nu isi face datoria (nu isi respecta indatoririle). Statul poate sa denunte contractul si poate sa ostracizeze indivizii care nu respecta regulile; de asemenea (si mai important) populatia are dreptul sa denunte contractul si sa inlature un guvern care lucreaza impotriva intereselor cetatenilor.

In mare, teoria contractului social justifica in acest fel existenta statului. Pornind de la aceasta teorie, in week-end-ul urmator voi incerca sa arat ce tip de stat este legitim.