Interactiuni

Posts Tagged ‘cultura

Revelion 2011. ‘Italian style’

with 4 comments

Desi natura mea relativ anti-sociala nu se impaca prea bine cu adunarile populare, in ajunul anului nou i-am acordat spiritului gregar partea cuvenita si am iesit sa sarbatoresc venirea lui 2011 in strada. Spre deosebire de anii trecuti, primaria orasului Florenta a oferit ceva circ gratis (ca pinea/berea se dadeau pe bani, 3 euro doua degete de vin fiert) si sarantocilor care nu isi permiteau sa platesca 30 de euro (suma minima) doar pentru intrarea intr-un club sau o discoteca. In fiecare piata mai mare a orasului au fost organizate concerte de muzica pe toate gusturile: rock si pop intr-o piata aproape de Santa Maria Novella, jazz in Piazza della Repubblica, muzica clasica in Piazza Signoria, si asa mai departe.

Dupa ce ne-am cam saturat de rock italian si lalaieli tipice a la San Remo, am luat inteleapta decizie sa ne indreptam spre locul destinat jazz-ului, unde am descoperit trupa Funkoff,al carei fan am devenit imediat. Puteti asculta ceva fain aici.

Totul a fost perfect pina pe la doua noaptea, cind s-au terminat concertele. Asta daca, desigur, lasam deoparte eternele pocnitori si alte ustensile high-tech care, bag seama, produc zgomote din ce in ce mai puternice pe an ce trece. Indepartindu-ne de scena, atit in Piazza della Republica cit si in celelalte piete am fost nevoiti sa calcam pe un covor gros de sticle de sampanie, vin si bere sparte intentionat de vajnicii cheflii ai anului nou. Se pare ca asemenea ‘covoare’, precum si mersul fachiresc pe ele sint o ‘traditie’ italiana. Un amic nativ ne-a povestit ca dezastrul de pe strazile din Florenta (un oras care, la acea ora, arata mai ceva ca Hiroshima dupa Enola Gay) nu se putea compara nici pe departe cu intimplarile din alte orase italiene – Napoli, de pilda. Pentru ca in orasul binecunoscutei mafii, prezentza intr-una din pietzele mari in noaptea de ajun se poate termina direct la spital: italienii, chiar si cei bogati, frumos imbracati in frac si petrecareti in hotelurile luxoase ale urbei, se distreaza enorm aruncind cu sticle, fructe, farfurii si prajituri in capetele trecatorilor nefericiti. In Italia de anul nou nu trebuie deci sa ai doar o talpa groasa la papuc, precum obrazul italienilor – ci ai mare nevoie si de un cap tare.

Daca pina acum inca mai aveam dubii, considerind italienii un popor doar cu putin mai civilizat decit romanii, acum m-am lamurit perfect: o fi fost Imperiul Roman un promotor al civilizatiei si culturii; o fi fost orasele italiene in timpul renasterii adevarate ideal-tipuri, modele mereu actuale ale auto-guvernarii republicane/populare. Insa italienii de astazi nu au nici o legatura cu mult mai celebrii lor inaintasi. Sint un popor cu nimic mai bun decit romanii: mirlania, mizeria, nesimtirea sint aceleasi. Doar ca italienii au avut mai mult noroc: au primit o mostenire pe care nu o meritau.

Tuturor autorilor si cititorilor acestui blog, un an nou mai bun decit toti anii de pina acum, si sa ne auzim/citim/revedem cu bine!

Reclame

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 3, 2011 at 10:18 pm

Pro si contra: „noua revolutie culturala”

with 8 comments

Incepem astazi un nou experiment pe blog: autorii sai vor prelua o tema si o vor dezbate, aducind argumente „pro” si „contra”. Pentru astazi, am ales articolul domnului Andrei Plesu, publicat in Adevarul: O noua revolutie culturala? „Pro” a scris Andruska, „impotriva” s-a pronuntat Arankas. Enjoy!

Andruska: pro

Inainte sa spun de ce sint de accord cu domnul Andrei Plesu, voi incepe cu o delimitare. Nu cred ca “inflatia” de proiecte privind “drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism…” este un lucru surprinzator, si cu atit mai putin unul revolutionar. Ca europeni raminem, totusi, socratici: ii amintesc autorului ca filosofia nu este tocmai un exercitiu inchis in sine; de la greci am invatat ca ea trebuie sa raspunda in primul rind problemelor practice, actuale, care chiar ne framinta ziua si nu ne lasa sa dormim noaptea. Socrate se intreba, printre altele, care sint calitatile unui bun cetatean si cum ar trebui organizat statul perfect – exact aceeasi intrebare pe care ne-o punem si noi astazi, mai ales in contextul fascinant al integrarii europene. Daca tinerii cercetatori se intereseaza tot mai mult de drepturile omului, de feminism, de ecologie, de integrare europeana, de cetatenie sau imigratie este tocmai pentru ca problemele respective sint urgente, si cu totii asteptam un raspuns. Filosofia este chemata astazi, mai mult decit oricind, sa ofere macar tentative ale unor solutii. A lasa asemenea subiecte exclusiv in voia tehnicienilor mi se pare profund gresit. “Inflatia” de care vorbeste domnul Plesu nu este, in acest context, decit un rezultat al inflatiei problemelor care ne apasa – mare parte din ele nefiind create de noi, dar asteptind, moral incorect, o rezolvare din partea noastra. Asa stind lucrurile, vad plingerea domnului Plesu incadrindu-se intr-un anti-socratism pe care il resping.

Pe de alta parte, sint de acord ca trecem prin inima unei “noi revolutii culturale”, o miscare pe care nu o pot valoriza decit in negativ. Cum domnul Plesu bine observa, factorii ei modelatori sint de natura economica: tinarul cercetator e nevoit sa faca un proiect care poate atrage fonduri, ori poate fi acceptat intr-un program doctoral la o universitate prestigioasa, ori poate asigura nu doar un job bun, ci o paleta destul de larga a ofertelor de angajare, pentru a avea spatele asigurat in cazul nefericit al unui esec in mediul academic. Nimic straniu pina aici. Insa proiectele viabile in sensurile mentionate sint dictate de politici ideologice foarte clar definite. In domeniile umaniste trendul este unilateral: dinspre comprehensiv spre analitic, dintre interpretare spre descriptie, dinspre metode calitative spre metode cantitative. In Statele Unite, de pilda, nu ai nici o sansa sa publici un articol intr-o revista peer-review de stiinte politice daca nu folosesti in articolul tau metode cantitative. Proiectele si articolele devin tot mai standardizate, in detrimentul imaginatiei si a creativitatii; intrebarea de care mi s-a facut greata la CEU era: “si care iti este argumentul?” Dar eu poate nu aveam un argument, poate voiam sa dezvalui o stare de fapt! Intrebarea pe care o aud invariabil la EUI este: “si care iti e variabila independenta, care cea dependenta?” Dar poate nu vreau sa folosesc asemenea tip de explicatie, poate doresc sa ofer un argument!

Standardizarea merge insa mina in mina cu mainstream-ul. Proiectul tau trebuie nu doar sa fie unul standard (indiferent de ce aduce nou, fapt absolut secundar!). El trebuie sa fie si mainstream: chiar in cadrul aceluiasi domeniu, teoria democratiei de pilda, e mult mai intelept sa-l urmezi pe Thomas Christiano decit pe Hardt si Negri. O teza pe o tema care nu este “mainstream” va intimpina dificultati in a-ti oferi mai tirziu argumentul pentru un job bun.

O ultima problema o constituie specializarea tot mai ingusta: deja pe feliuta ta de cercetare, care face parte dintr-un sub-domeniu al unui alt sub-domeniu, s-a scris enorm. Muncesti de dimineata pina seara, si este dificil sa fii tot timpul la curent cu ce se intimpla. Ca atare, asistam, in cadrul acestei adevarate noi revolutii culturale, la un proces de idiotizare intelectuala. Am colegi la stiinte politice care iti vor povesti o zi intreaga despre procentul de democratie existent in Franta si despre modul in care el poate fi cuantificat; daca ii intrebi insa despre tensiunea dintre principiile liberalismului si ale democratiei, se uita la tine ciudat. Daca aduci in discutie, in inima Florentei, pe Machiavelli – se crucesc. Cind ii intrebi daca valorizeaza pozitiv sau negativ modul in care conduce Berlusconi guvernul, raspunsul invariabil este ca nu sint interesati de aspectele normative. Iar daca vrei sa duci discutia dinspre domeniul stiintific spre film, fotografie, sau muzica sint total pierduti si te considera un freak. Personal, ma gindesc cit de fascinat as fi fost sa ii ascult pe Eliade, Cioran si Sebastian la dialogurile Criterion-ului; cit de interesat am fost sa ii ascult pe Afloroaei la Iasi, pe Kis la Budapesta si pe Bauböck la Florenta; si cit de plictisit voi fi sa ii ascult, in viitor, pe bunii mei colegi.

Sa recapitulam: de la comprehensiv la analitic; standardizarea proiectelor; obsesia “mainstream”-ului; si ingustarea intelectuala: toate acestea sint doar citeva aspecte ale noii revolutii culturale pe care domnul Plesu o observa perfect. Sa acceptam ca am identificat corect problema: care este solutia? Personal, nu vad decit una singura: oamenii cu punga plina si cu dare de mina trebuie convinsi sa sustina si tipul de cercetare de care vorbeste domnul Plesu. Ma refer, evident, nu la o biata bursa de un an, ci la universitati private care sa ofere joburi pe termen lung si salarii atractive pentru o teza pe Nietzsche, Gadamer  sau Kierkegaard. Aici intervine rolul diplomatului Plesu. Daca nu va incerca sa faca acest lucru, atunci consider ca plingerea domniei sale nu poate friza decit ipocrizia.

Poate s-or fi citit carti la lumina luminarii, intr-o cabana la Paltinis, domnule Plesu. Dar cultura mare, cea pe care o admiram astazi la italieni, francezi sau germani s-a facut la lumina candelabrelor, in palate de vis, in centre culturale urbane. Este decizia dumneavoastra daca doriti sa oferiti tipului de cultura pe care il sustineti candelabrele si palatele necesare – sau daca va multumiti sa ii deplingeti lenta disparitie, la lumina luminarii unui prohod jenant.

Arankas: contra

Andrei Plesu se intreaba cum s-a ajuns la pierderea “apetitului cultural” de catre tanara generatie de aplicanti la NEC. Domnia sa presupune ca noi nu mai “frisonam” cand citim Shakespeare sau Nietzsche, ca ne-am fi pierdut fiorul pentru “cultura autentica, de buna traditie europeana” si ca toata aceasta orientare pragmatica spre topicuri “hot” (gen drepturile omului, condamnarea comunismului, integrare europeana, minoritati, societate civila, feminism, probleme ecologice etc.) ar fi ingrijoratoare. Intrebarea mea este insa, “pentru cine este ingrijoratoare aceasta invazie masiva si agresiva de noutate?” Pentru cei cativa “filosofi de profesie” (atat de „cativa” incat ii numeri pe degete) care stau bine merci in turnul lor de fildes (tapat cu editiile de lux Kant, Hegel si Nietzsche), discutand la o cafea cu imaginea lor din oglinda de la baie despre Siegfried (bolidul metafizic BMW seria 3) si apoi sovaind dramatic pentru ca nu stiu ce gel de dus sa aleaga dintre mirosurile de ghimbir, ceai verde si lavanda de la Roger & Gallet?

Sau poate tinerii cercetatori (scuzati, “vietatea multicefala”, in limbajul onorabilului domn Plesu), palizi de foame si cu restante la plata caldurii pe ianuarie si februarie, ar trebui ca in numele asa-zisei “culturi autentice” sa nu-si risipeasca pretiosul timp dedicat cugetarii asupra “fiintei ca fiinta” (la lumina lumanarii fireste… ca sa respecte sfatul lui Noica!), cu incercari de a se “inregimenta” in temele actuale pe care finantatorii de oriunde le crediteaza (pentru ca au motive intemeiate sa le crediteze). Nu! Ei trebuie sa ramana “ceea ce au fost – romantici” (ca sa-l citez si pe neica Eminescu, acest depozitar al “culturii autentice si de buna traditie europeana”). Ei trebuie sa ramana cu burta goala dar cu “trairea candida cand se intreaba ‘ce este timpul’ ” (ca vorba aia “filosofica”, “mai fundamentala” este intrebarea “ce este timpul” – in toate variantele si scenariile: cascada, havuz si fluviu – decat statisticile despre violenta sexuala din Caucaz!)

Cat despre specialistii in Nietzsche care se re-orienteaza catre “reconciliere in discursul public” (ce infamie, domnule!)  am numai cuvinte de lauda. Bine ca s-au putut re-orienta si, poate cu putin noroc, vor putea si pune umarul la “reconcilierea” cu pricina (oricum ar fi, este preferabil decat sa stea acasa someri dupa ce cu doi ani in urma si-au luat doctoratul cu summa cum laude pe o teza cu titlul “ Conceptul de timp la Nietzsche”). Eh… si ar mai fi de spus ca, da, domnule Plesu, “frisonez” in continuare cand citesc Shakespeare, Nietzsche sau Baudelaire dar din cand in cand mai trebuie si sa iau cate un paracetamol ca nu pot sa traiesc intr-un frison continuu. Un “intelectual cu insemnele provocatoare ale unei bogate diversificari formative” (atat de pretuit de Plesu) se va chinui cum poate el mai bine sa interpreteze, filosofeze despre lume… dar asta nu este de ajuns (mai trebuie si sa faca ceva concret ca sa o schimbe). Daca reuseste sa o schimbe (chiar si folosindu-se de “retorica la moda”), eu cred ca ar fi un mare castig (nu va mai interesa pe nimeni “coeficientul de previzibil, redundanta si platitudine al acestor proiecte).

Written by Andrei Stavilă

martie 10, 2010 at 9:59 pm

Dezbatere: filosofia in Republica Moldova. Si in Romania

with 19 comments

Vitalie Sprinceana a descoperit un articol pe care l-am publicat in 2003 in „Convorbiri Literare”, l-a republicat pe blogul sau si a initiat o dezbatere. Cam trei ar fi ideile supuse atentiei: (a) nivelul economic aduce atingere nivelului cultural si academic? (eu cred ca da, Vitalie nu si-a exprimat clar opinia, insa Ion Marandici ma contrazice); (b) exista aspecte pozitive in filosofia practicata (si in modul in care este ea practicata) in Republica Moldova? (eu nu vad nici un aspect pozitiv – si nici in cazul Romaniei nu vad vreunul – insa Vitalie ma contrazice); (c) trebuie filosofia sa se afle sub imperiul actualului? (eu cred ca da, consider ca filosofia trebuie sa abordeze ceea ce ne intereseaza pe noi aici si acum, asa cum si Socrate a facut; mai mult, consider ca nu prea exista probleme perene ale filosofiei – aici sint de acord cumva cu scoala anglo-saxona care sustine acest lucru – iar acolo unde putem totusi generaliza si gasi o problema asa-zis „perena”, ea ar trebui abordata prin prisma a ceea ce ne spune ea astazi, altfel mie cel putin imi este indiferenta).

Dezbaterea are loc pe blogul lui Vitalie (aici) si va invit sa participati, daca doriti si aveti timp.

Written by Andrei Stavilă

mai 4, 2009 at 10:41 am

Post-, Non-, Pseudo-arTA: Introducere

with 6 comments

Mi-am propus ca in fiecare joi sa scriu un post… despre ce altceva decat despre ARTA. Daca ma voi putea tine de “anagajament” voi scrie regulat despre: Arta cu “A” mare sau arta cu “a” mic; arta contemporana sau arta traditionala; asa-zisele opere de arta controversate; street art; arta si politica sau arta politica; Kitsch sau Camp; Junk Sculpture; Estetica; Teoria filmului si altele de acest gen…

O alta categorie de subiecte care intamplator imi retin interesul de ceva timp sunt cele legate de: cultura populara vs. “high culture”; democratia culturala si reflectia ei in artele timpului nostru; arta si ecologia precum si definitiile, re-definitiile si retro-definitiile artei si artistului.

In alta ordine de idei, cred ca arta si artistii ar putea face mult mai mult decat fac pentru a promova justitia sociala, idea de umanitate si alte “chestiuni” umaniste si umanitare. Cred ca oricine poate sa remarce cu usurinta faptul ca miscarile si productiile din arta contemporana sunt din ce in ce mai elitiste si mai ostracizate (si ostracizante in acelasi timp) in “artworld”-ul caracteristic: bienale, galerii private etc. Desi platformele artistice ale artistilor contemporani (individuali sau oraganizati in asociatii si fundatii) mustesc de idei si imperative despre cum si de ce artistul si arta ar trebui sa participle activ in viata si intemperiile cetatii, aceste afirmatii raman de cele mai multe ori doar sa ornamenteze paginile de web si paginile publicatiilor de specialitate. Chiar daca pe toate drumurile, la toate “workshop”-urile”si conferintele artistii contemporani ii citeaza pe Jean Luc Godard, Ranciere si Slavoj Zizeck – sustinand ca arta nu mai este o activitate “de excelenta” la care numai cei norocosi si bogati au acces, productia si practica artistica nu face dacat sa ilustreze contrariul celor afirmate (poate mai putin partea cu excelenta, daca stau sa ma gandesc).

Oricat de mult s-ar stradui artistii si teoreticienii contemporani sa ne faca sa-i credem pe cuvant ca dictum-ul lui Godard: “idea nu este sa facem arta politica ci sa facem arta in mod politic” se aplica in cazul lor si a creatiei lor, si oricat de mult ar vrea ei sa ne determine sa vedem cum arta contemporana s-a “democratizat”, a iesit din muzeu pe strazi si in cartierele nevoiase, se adreseaza tuturor si nu doar celor educati sa o recunoasca, totusi de cele mai multe ori arta ramane acelasi domeniu: domeniu al “connoisseur”-ului.

[Nota: serialul se va numi „Post-, Non-, Pdeudo- arTA”, iar episoadele sale vor fi gasite in pagina destinata serialelor]

Written by arankas

martie 12, 2009 at 6:00 am

Romanu si Muzeu’, baba si mitraliera

with 9 comments

Romania, privita cu detasare, ramine eterna si fascinanta. Daca te implici, te apuca plinsul cu sughituri si risete isterice. Iaca alt moment.

Pregatiti-va cafeaua, luati pozitia ginditorului de la Pocreaca si raspundeti a la Robingo: care-i legatura intre roman si muzeu? Va zic eu: nici una. Adica romulanu’ are muzee, dar ori a uitat de ele de pe vremea bunicului, ori isi aminteste doar atunci cind vrea sa se laude si el cu ceva din batatura sa. Nu, serios: citi romani ati vazut intr-un muzeu de istorie naturala, sau de istoria literaturii, sau de arta contemporana? Va spun eu (iarasi): numarul lor se afla aritmetic, prin operatia de adunare a numarulului specialistilor din fiecare domeniu, care scriu / creeaza pentru cercul lor mic si inchis, plus zero. Adica pentru cultura in general si muzee in particular, in Romania nu exista public. Daca eu ma indragostesc si in seconda doi ii propun iubitei sa o scot la muzeu, in secunda trei afla toata urbea ce bleg si fraier sint.

Exista, desigur, o exceptie. Pardon, doua. Primo: cumperi ceva scump iubitei (neaparat din mall), o duci intr-un club si dupa aia, ca sa pregatesti terenul nuptial, o scoti cu bemveu’ la un cenaclu de poezie, ca sa vada fatuca cit de cult si sensibil esti tu, minca-ti-as. Due: daca nu esti chiar asa sensibil, o duci la muzeul taranului roman – nu ca sa o faci taranca, ci pentru a-i cumpara o ie „facuta de mina” si mai usor descheiabila (tehnologia siretului nu da gres nicicind).

In rest, repet: romanu’ si muzeu’, baba si mitraliera.

Dar iacata cum capitalismul scoate din romulan cultura prin toate gauricile fizice si sufletesti. Se ia deci o idee frantuzeasca, se altoieste pe plaiuri romanesti. Apoi citeva ziare si televiziuni mesteca bine maglavaisul, dar cu atentie, sa nu se taie. Se face reclama: e moca la muzeu, ba! E toata noaptea, sa moara mama. Hai ca merge si frate-miu cu blonda lui, vino si tu. E de bon ton, carevasazica. Adica spune la televizor, e moca, toata lumea merge si noi nu?!

Si bunul meu ginditor de la Pocreaca zice asa: ca persoanele care au facut ditamai cozile la muzeele din Romania noaptea trecuta n-au habar de cultura nici cit radical din creierul scazut la foc mic, dar au mers pentru ca e un eveniment monden. Ca aceleasi persoane, care s-au batut cu jandarmii ca nu mai apucau sa intre moca la MNAC, n-au nici cea mai mica idee ca biletul la un muzeu costa de doua ori mai ieftin decit o bere cumparata in clubul de fite la care merg zilnic. Au mers bietii natarai pentru ca e la moda, pentru ca s-a dat la televizor, pentru ca e moca, pentru ca asa face lumea. Pariu ca 90 la suta dintre ei nu au fost la un muzeu nici o singura data in ultimii zece ani? Si pariu ca mai mult de jumate au intrat pentru prima oara intr-un muzeu?

Ginditorul meu drag de la Pocreaca plinge cu un ochi, si cu altul ride. Dar se ridica repede, isi ia sapa si pleaca sa se ocupe si el de cultura. De cultura vitei de vie.

Stirea pe larg, aici. Cozile din fata muzeelor pot fi vazute pe blogul Ralucai, aici.

[Nota: nu vreau sa fiu inteles gresit. „Noaptea muzeelor” e o idee buna, mai ales pentru cei care, in strainatate, nu isi permi sa dea intre 10 si 20 de euro pe o intrare la muzeu. De pilda, la un muzeu al comunismului din Budapesta – de fapt, un parc unde s-au aruncat vechile statui comuniste – intrarea costa cam 14 euro, ceea ce e cam multisor. Deci e bine sa poti intra la un moment dat gratis. Dar in Romania, unde, cu putine exceptii, intrarea la muzee costa cam cit o bere Tuborg la o terasa, nu vad sensul acestei actiuni. Mai ales ca, prin modul de mediatizare si prin modul in care a fost administrat, acest eveniment, departe de a fi unul cultural, a semanat mai degraba cu un circ trist]

Written by Andrei Stavilă

mai 18, 2008 at 5:06 pm