Interactiuni

Posts Tagged ‘dezacord

Democratie, deliberare, respect

leave a comment »

Teoria „democratiei deliberative” s-a nascut ca o reactie fireasca la nemultumirile legate de modul in care doua mari traditii (constitutionalismul si proceduralismul) tratau problema dezacordului in societate. Constitutionalismul prefera sa scoata anumite subiecte (de exemplu, dreptul la libera exprimare) de pe agenda politica (adica din sfera politicilor asupra carora cetatenii isi pot exprima dreptul de vot) si sa le fixeze (astfel protejindu-le) in constitutie. Ca atare, aceeasi traditie transfera orice dezacord moral in societate in sfera juridica: daca nu esti de acord cu o politica promovata de majoritatea cetatenilor sau de stat trebuie sa demonstrezi ca ea incalca principiile constitutionale. Aceasta teorie insa are un mare dezavantaj: miscind conflictele morale din cadrul intereselor imediate ale cetateanului (din cadrul politicii reale) in sfera juridica nu pare cel mai bun mod de a rezolva un conflict, mai ales atunci cind e vorba de dezacorduri morale sincere in societate, si nu despre pozitii nerezonabile. De asemenea, evident ca o astfel de mutare il indeparteaza pe cetatean de factorii de decizie, ceea ce nici o democratie nu isi doreste.

Proceduralismul, a doua mare traditie, propune ca alternativa definirea unui set de reguli ale jocului politic (de exemplu sistemul de vot, etc.). Odata ce setul respectiv este definitivat iar cetatenii il accepta, intreaga politica se rezuma la jocul cistigului si al negocierii cu privire la preferintele si interesele cetatenilor. Ar fi doua probleme cu aceasta propunere. In primul rind, a vota asupra unui subiect in privinta caruia cetatenii se afla in dezacord nu inseamna a rezolva dezacordul din societate – dimpotriva, cind probleme serioase sint in joc (de exemplu, casatoriile gay) dezacordul ar ramine intre cei „pro” si cei „contra” chiar si dupa finalizarea votului. In al doilea rind, problema proceduralismului este una interna: orice procedura nu apare din senin, ci se bazeaza pe valori substantiale (de exemplu, sistemul de vot se bazeaza pe ideea substantiala ca orice cetatean are dreptul la exprimarea libera a unui vot) iar unele din aceste valori substantiale sint contestate – ca atare, daca bazam rezolvarea unui conflict pe o procedura s-ar putea ca procedura respectiva sa favorizeze partea aflata in conflict care are valori mai apropiate de cele pe care se bazeaza procedura respectiva.

Ca atare, democratia deliberativa vine sa propuna un sistem adecvat de rezolvare a dezacordurilor morale in societate. Conform acestei teorii, institutiile democratice ar trebui modificate astfel incit sa ofere o mai mare greutate rezultatelor ce pot proveni din deliberarile intre cetateni in cadrul forumurilor publice. Haideti sa vedem insa ce presupun aceste deliberari:

1. Ele sint bazate pe ideea de respect reciproc. Cetatenii sint chemati sa observe faptul ca, in cadrul unui dezacord moral, ceilalti cetateni care sustin o pozitie morala diametral opusa trebuie respectati ca parte a acestui conflict moral, si nu trebuie discreditati ca sustinind o pozitie nerezonabila, sau etichetati drept irationali, etc. De asemenea, partile trebuie sa incerce cu sinceritate sa ajunga la o rezolvare a conflictului.

2. Deliberarile se bazeaza pe ideea de reciprocitate. Cu alte cuvinte, cetatenii trebuie sa faca apel, cind sustin o pozitie, doar la motivele si ratiunile care pot fi acceptate de toate partile aflate in conflict. De exemplu, eu nu pot sustine o politica publica bazindu-ma pe avertismente astrologice, intrucit alte parti aflate in conflict nu vor accepta astrologia ca fiind un domeniu ce poate oferi argumente demne de incredere.

3. Scopul deliberarii este aflarea unor conditii acceptabile ale cooperarii sociale („fair terms of social cooperation”). Aceasta expresie poate insemna doua lucruri. Pe de o parte, scopul deliberarii este rezolvarea dezacordului, situatie existenta in momentul in care cetatenii se pun de acord asupra modului in care o politica publica trebuie dezvoltata si urmarita.

4. Pe de alta parte, cind partile nu pot ajunge totusi la un acord, scopul deliberarii este „acomodarea morala„, deliberarea continua mentinind conditiile respectului reciproc: „respectul reciproc inseamna mai mult decit toleranta, intrucit el insista asupra importantei faptului de a mentine deschise caile de comunicare si de interactiune continua cu aceia cu care unii se afla in dezacord, in speranta ca in cele din urma se va ajunge la o mai buna intelegere si la un acord mai apropiat” (Gutmann and Thompson, 79-80)

Aceasta teorie a democratiei deliberative a atras multe critici. Trei insa mi se par esentiale:

a) realpolitik-ul se bazeaza pe conflicte de interese si pe consideratii de putere, nu pe deliberarea cetatenilor privind diverse conflicte moral-politice existene in societate (Ian Shapiro)

b) oricit am pune accent pe importanta deliberarii, ceea ce caracterizeaza dezacordul radical in societate este faptul ca nu exista termeni comuni si principii comune pe care partile s-ar putea baza: de aceea dezacordul este unul „radical”, si nu unul ce poate fi in principiu negociat. Creationismul se poate preda in scolile publice ca teorie stiintifica sau nu – este greu de vazut care ar fi calea de mijloc sau care ar fi termenii comuni de cooperare si acord intre creationisti si evolutionisti.

c) marea problema este ca, desi democratia deliberativa incearca sa ofere o solutie unor cazuri concrete de dezacorduri profunde in societate (problema legalitatii avortului, a predarii evolutionismului si creationismului in scolile publice, etc.) totusi aceasta teorie este prea indepartata („too far-fetched”) de realitate. Cazurile concrete de dezacord ne arata foarte clar ca doua din principiile de baza ale teoriei sint incalcate constant: de obicei cetatenii nu ofera argumente in termeni acceptabili de catre altii, si de obicei cetatenii nu ii respecta pe cei care nu sint de acord cu ei, si nu le respecta nici pozitiile. De pilda, sustinatorii definitiei traditionale a casatoriei ca uniunea intre un barbat si o femeie nu vor respecta niciodata ca valabila moral o situatie pe care ei o privesc cu dezgust – cu atit mai putin vor respecta pe cei ce sustin pozitia respectiva.

Indiferent de gradul de valbilitate al acestei teorii, cred ca importanta ei consta in faptul ca trage un semnal de alarma asupra unui trend cred eu periculos in teoria politica traditionala. Asa cum am vazut, constitutionalismul si proceduralismul indeparteaza cetatenii de problemele morale si politice actuale lasind rezolvarea conflictelor ori la latitudinea justitiei, ori la latitudinea unui joc orb din ale carui reguli pot rezulta consecinte ilegitime. Deliberarea intre partile opuse ale unui conflict, desi nu cred ca poate rezolva conflictul in sine,  poate duce cel putin la o mai buna intelegere a celuilalt si a motivatiilor sale, dupa cum poate mentine constant dialogul intre partile care, altfel, in cel mai bun caz s-ar ignora reciproc. Pe de alta parte, uneori deliberarea poate avea consecinte negative: partile care altfel se ignorau reciproc pot escalada conflictul si se poate ajunge la violente – verbale ori chiar fizice. Cred totusi ca aceasta propunere, care pune accentul pe deliberarile publice in societate si pe importanta acceptarii celuilalt ca sustinator al unei pozitii morale, aduce un mare plus in teoria politica actuala.

Referinte: Amy Gutmann si Dennis Thompson, Democracy and Disagreement, Harvard University Press, 1996; Stephen Macedo (ed.), Deliberative Politics – Essays on Democracy and Disagreement, Oxford University Press, 1999

Democratia si dezacordul radical in societate (I)

with 2 comments

Continui serialul „Filosofia politica pe intelesul tuturor” cu o tema extrem de delicata: in conditiile in care in societate oamenii au pareri diametral opuse in privinta aproape fiecarui subiect posibil, in conditiile in care exista un dezacord atit de adinc pe multe teme sensibile, pe ce trebuie sa se bazeze factorii de decizie politica atunci cind elaboreaza legi?

Sa luam urmatoarele exemple. Presupunem ca intr-un stat X exista un dezacord prufund in societate privind casatoriile intre homosexuali: „traditionalistii” sint impotriva casatoriilor gay, „liberalii” sint pro. De asemenea, sa presupunem ca intr-un alt stat Y exista un profund dezacord asupra predarii in scolile publice a creationismului si evolutionismului: creationistii vor sa scoata teoria lui Darwin din manuale, iar evolutionistii vor sa elimine din aceleasi manuale teoria „Intelligent Design” (pentru scopul acestui articol, consider ca Intelligent Design si creationismul sint unul si acelasi lucru). Intrebarea care se pune este urmatoarea: pe ce trebuie sa se bazeze aceste state cind fac legi? In continuare vreau doar sa popularizez subiectul, deci nu voi face decit sa il schitez in citeva linii generale. Patru teorii principale au fost propuse pina acum pentru a rezolva problema dezacordului profund in societate:

1. Teoria adevarului. Propusa in special de Joseph Raz, teoria spune, simplu, ca politicile si legile trebuie bazate pe adevarul oferit de stiintele exacte si de cele socio-umane. Punctul tare al acestei pozitii este faptul ca ajuta la stabilitatea statului. De pilda, este un adevar socio-politic faptul ca, daca statul ar incuraja somajul prin ajutoare financiare substantiale acordate somerilor, atunci nimeni nu ar mai munci si toti (sau majoritatea) ar alege sa fie someri. Consecinta directa: nu ar mai fi bani pentru ajutorul de somaj (intrucit nimeni nu ar mai produce nimic) si statul s-ar prabusi economic (si politic). Este deci perfect normal sa bazam politicile privind somajul pe acest adevar social si sa descurajam nemunca. Punctele slabe ale acestei teorii ar fi doua. In primul rind, uneori nu exista adevaruri pe care sa bazam politicile noastre – sau daca exista, ele nu pot fi cunoscute, ori sint contradictorii. De exemplu, pe ce adevar am baza o lege privind eutanasia? Cei care o resping propun adevarul inviolabilitatii vietii umane, cei care o sustin se bazeaza pe adevarul demnitatii persoanei. Ambele tabere au dreptate, si aceasta teorie nu ne ajuta cu nimic in rezolvarea dezacordului radical dintre sustinatorii celor doua pozitii. In al doilea rind, daca am baza politicile statului doar pe adevar, am putea ajunge mai degraba la o dictatura a stiintei decit la democratie. Si nu trebuie sa ne gindim doar la „Brave New World” a lui Huxley (carte pe care o citesc acum cu mult interes). Putem da alt exemplu: din punct de vedere evolutionist, deci stiintific, homosexualii nu ajuta cu nimic specia umana, dimpotriva: alegind sa nu procreeze, de exemplu, aleg sa nu transmita anumite gene care pot face pe termen lung specia mai buna, mai bine adaptata conditiilor de viata, etc. Daca ne bazam pe acest adevar stiintific, atunci casatoriile gay ar trebui interzise – insa acest lucru vine in contradictie flagranta cu drepturile omului.

2. Teoria democratiei. Sustinuta de Thomas Christiano, teoria aceasta spune ca orice decizie politica este justificata daca: (a) este rezultatul unui proces democratic corect (de exemplu, al sistemului de vot); (b) respectivul proces democratic este recunoscut de cetateni ca fiind corect; (c) procesul democratic de care vorbim nu incalca drepturile de baza ale individului (drepturile omului, de pilda). Punctul forte al acestei teorii este acela ca, spre deosebire de precedenta, nu ia „adevarul” drept idol – ci interesele oamenilor, asupra carora acestia sint chemati sa isi exprime opinia (prin vot). Punctul slab este insa evident: intr-unul din exemplele date mai sus e vorba de predarea evolutionismului in scoli. Daca cetatenii ar fi chemati la urne, e posibil ca in statul respectiv sa se voteze in proportie covirsitoare introducerea creationismului si scoaterea evolutionismului din manuale. Si cum procesul democratic e corect, intrucit bifeaza toate conditiile puse de Christiano, atunci decizia respectiva ar trebui sa devina lege. [Nota: a spune ca decizia respectiva nu trebuie lasata la indemina cetatenilor, ci trebuie luata de specialisti in educatie si oameni de stiinta nu rezolva situatia cu nimic: pe de o parte, oamenii acestia sint numiti politic, deci tot de partidul care a cistigat alegerile, si care poate sa fi promis cetatenilor scoaterea evolutionismului din manuale; pe de alta parte, in Kansas si in Sebia teoria lui Darwin a fost aruncata la gunoi tocmai de specialistii in educatie numiti de puterea politica]

3. Teoria retinerii epistemice si a dublului standard. Impusa de Thomas Nagel, teoria aceasta face o distinctie intre ceea ce consideram drept adevarat si ceea ce poate constitui o baza pentru regulile traiului in comun propriu unui stat. De exemplu, un credincios mahomedan poate sustine ca legea sharia este necesara comunitatii pentru a trai conform prescriptiilor Profetului (iar Nagel ii concede credinciosului ca poate fi adevarat ce spune) – insa legea sharia nu poate fi propusa ca sistem juridic intr-un stat multicultural, unde exista si alte religii pe linga mahomedanism, exista atei, si asa mai departe. Mai mult, intr-un stat dedicat protejarii drepturilor fundamentale ale individului, sharia law nu poate fi acceptata. Nagel clarifica astfel o distinctie intre nivelul epistemologic (ce este / ce consideram a fi / adevarat) si nivelul politic (ce putem folosi drept baza pentru relatiile socio-politice intre cetatenii statului). Mai mult, el cere cetatenilor o „retinere epistemica”, in sensul ca nu ar trebui sa propuna pentru spatiul public legi bazate pe credinte sau adevaruri care nu se preteaza nivelului politic. Pentru a lua un exemplu deja mentionat: este stiintific adevarat ca homosexualii nu ajuta cu nimic evolutia speciei umane, dar acesta nu este un motiv pentru ca, la nivel politic, sa existe legi care sa-i ostracizeze. Punctul forte al acestei teorii este acela ca sustine un stat multicultural (unde fiecare grup si individ sint liberi sa considere ce doresc drept „adevarat”) si desparte politica (regulile de trai in comun intre indivizi) de metafizica (ce considera acesti indivizi drept adevarat si fals). Tot aici insa exista si punctul slab: daca eu consider ceva drept adevarat, atunci de ce sa ma retin din punct de vedere epistemic? Daca eu consider evolutionismul drept adevarat, de ce sa nu il propun ca fiind singura teorie predata in scoli? Mai mult: a spune ca nu trebuie sa propunem legi pe subiecte controversate nu inseamna a rezolva problema, ci a o ocoli.

4. Teoria abstinentei epistemice si a consensului larg. Gindita si popularizata de John Rawls, teoria se aseamana intrucitva cu pozitia lui Thomas Nagel. Aici ideea este ca, pentru a promova diverse politici si legi (pentru a rezolva dezacordurile din societate) trebuie sa cautam adinc in modul nostru de a gindi acele valori fundamentale asupra carora exista un consens larg, indiferent din ce grup etnic, social sau religios al unui stat facem parte. Conform acestei teorii, daca sintem in dezacord referitor la casatoriile intre gay, ar trebui sa revenim la acele valori fundamentale pe care cu totii le impartasim – de exemplu demnitatea persoanei, libertatea individului de a alege, etc. Conform lui Rawls, in acest fel rezolvam disputa, aratind „traditionalistilor” ca nu putem nega unui grup de persoane drepturile de care alte grupuri (inclusiv ei insisi) se bucura. Mai departe, atunci cind propun diverse legi pentru societate, cetatenii trebuie sa se conformeze regulii „abstinentei epistemice” – in sensul ca trebuie sa se abtina de la a propune legi asupra unor subiecte intens controversate; ei trebuie sa se refere intotdeauna la acel cumul de valori fundamentale pentru a justifica politicile sau legile discutabile. Punctul tare al acestei teorii este incercarea de gasi valori politice comune ale indivizilor ca cetateni ai statului, si nu ca membri ai diverselor grupuri etnice, religioase sau sexuale. Punctele slabe sint multe. In primul rind, apelul la valorile comun acceptate este cu doua taisuri. In cazul casatoriilor gay, „traditionalistii” pot raspunde aratind ca valorile noastre comune „crestine” sint primare fata de valorile politice, si astfel pot justifica interzicerea casatoriilor intre homosexuali. Apoi, chiar ideea de „valori comune” este controversata: dezacordul intre diverse grupuri ale societatii este atit de adinc tocmai pentru ca ele nu impartasesc valori comune, deci cautarea respectivelor valori poate fi o simpla vinare de vint, iar atingerea unui consens larg o iluzie. In al treilea rind, ca si in cazul lui Nagel, nu este clar de ce un cetatean ar trebui sa se abtina de la a propune o lege pe un subiect controversat, daca el considera ca detine adevarul in cazul respectiv.

Acestea sint cele patru mari teorii propuse in literatura de specialitate. Desigur, in cazul unora exista si versiuni. De pilda, in cadrul teoriei democratiei, Amy Gutmann si Dennis Thompson propun ca solutie la problema disensiunilor radicale din societate teoria „democratiei deliberative”, iar Chantal Mouffe teoria „democratiei radicale”.

Dupa cum am vazut, fiecare teorie are puncte tari si puncte slabe. Incercarea de a gasi o solutie posibila problemei dezacordului in societate poate cauta sa pastreze punctele tari din fiecare teorie, eliminindu-le in acelasi timp pe cele slabe. Saptamina viitoare voi incerca sa arat liniile generale de-a lungul carora cred ca o asemenea cercetare este posibila.