Interactiuni

Posts Tagged ‘drepturile omului

De vazut: „Come un uomo sulla terra”

leave a comment »

Motto: „Per me questa è la giustizia: dare voce a quelli che non hanno il potere” (Dag)

Razboi peste tot. Foamete. Copilul vecinului a murit – nu exista medici in orasul asta. Si atunci pleci din Etiopia. Sau din Eritrea, ori din Sudan. Te urci intr-un camion ticsit cu oameni. „Biletul” e 250 de dolari, destinatia de tranzit: Tripoli, Libia.  Si de acolo, paradisul italian. Atit de plin e camionul , incit nu te poti misca, nu te poti aseza. Unii mor: pur si simplu cad din remorca in plin desert, iar soferul nu are timp si nici chef sa opreasca. Altii mor din cauza secetei – in „pretul biletului” nu este inclusa si apa, iar de luat de acasa nu ai voie. Pe drumul din desert barbatii sint batuti, amenintati cu cutitele, iar femeile violate. Odata ajuns in Libia – daca ai avut norocul sa ajungi – esti arestat de politia locala. Urmeaza iar batai, si – cu toate ca esti negru – esti acuzat de „cea mai mare crima din lume”: „evreule!”. Si esti batut iarasi – pentru ca nu vrei sa iti dai jos lantisorul cu cruciulita de la git (sic!). Stai citeva luni, uneori ani in inchisoare, apoi politia te vinde cu 30 de dinari (da, 30, acelasi numar cu argintii de altadata!) – te vinde intermediarilor, care pentru bani iti promit salvarea, atingerea tarmului italian. Numai ca afacerile trebuie sa prospere – asa ca aceiasi intermediari te vor da din nou pe mina politiei, si politia te va vinde iar… „Am fost arestat de 7 ori si vindut de 5 ori. De fiecare data, pe 30 de dinari”, spune zimbind sec unul dintre intervievati.

[click pe imagini pentru a le mari]

„Nu poti sa treci prin asa ceva si sa ramii intreg la minte”, ameninta o etiopianca frumoasa, inca tinara, desi faţa ei arata mult mai batrina pentru cei 24 de ani. Nici sa te uiti la film si sa ramii intreg la minte nu poti. „Demnitatea umana” e un concept inventat. „Drepturile omului”, vorba lui Arendt, nu sint pentru apatrizi. Pe de alta parte, privirile pline de falsa compasiune ale oficialilor europeni. Si Ministrul italian pentru Afaceri Externe, bucuros ca datorita tehnologiei granitele pot fi mai bine aparate. Un Berlusconi zimbitor si plin de farmec, imbratisindu-se cu Ghaddafi, si spunind apoi senin ce asteapta din partea Libiei: „Più petrolio, meno clandestini!”. Ne tinem granitele bine pazite, nu ne intereseaza ce se intimpla dincolo de ele. Le deschidem doar pentru petrol.

Dag explica de ce nu ii plac pisicile: „Am vazut-o pe pisica noastra, care a fatat si a mincat apoi puiul cel mai slab. Pe ceilalti, pe cei puternici,  i-a ingrijit. Asa face si Italia: daca esti puternic si ajungi in Italia, primesti permisul de rezidenta. Cei slabi insa mor pe drum sau in inchisorile din Tripoli, fiind prinsi cu masinile donate de guvernul italian celui libanez, inchisi in stabilimente construite de italieni, impuscati cu pusti italiene… De asta nu-mi plac mie piscile – pentru ca le vad dintr-o anumita perspectiva…”

Blogul fimlului „Come un uomo sulla terra” (Like A Man On Earth) aici. Puteti comanda filmul, insotit de o carte, la doar 15 euro – aici. Inca mai puteti vedea filmul in italiana, fara subtitrari, pe Youtube: prima parte, a doua parte, a treia parte, a patra parte, a cincea parte, a sasea si ultima parte.

PS1: film vizionat in cadrul Migration Working Group (European University Institute) (10 Februarie 2010)

PS2: Stiu, nu am mai scris de mult – si stiu, am ramas dator cu incheierea unui serial lung si controversat. Din nefericire, activitatea off-line nu imi mai lasa resurse –  de timp si putere – si pentru activitatea on-line. Cindva, voi reveni. In curind, sper. Am facut acum o exceptie intrucit am inteles sa trimit mesajul mai departe – asa cum ne-a rugat unul dintre consultantii filmului, profesorul universitar Alessandro Triulzi.

Reclame

Written by Andrei Stavilă

februarie 12, 2010 at 7:00 am

Decizia “Crucifixul” – episodul 8: Lautsie vs. Italia – cazul

leave a comment »

Later edit (November 2016): ‘European Court of Human Rights rules crucifixes are allowed in state schools – Strasbourg judgment overturns 2009 ruling that crucifixes violate secular principles, calling them an „essentially passive symbol”

Cazul

Soile Lautsi (o italianca de origine finlandeza) si sotul ei Massimo Albertin traiesc in orasul Abano Terme, din regiunea Veneto, provincia Padua. Au doi copii (Dataico si Sami Albertin) care, in virsta de 11 si 13 ani, au frecventat in perioada 2001-2002 scoala publica “Istituto comprensivo statale Vittorino da Feltre”, din Abano Terme. Toate salile de clasa aveau cite un crucifix atirnat de perete, ceea ce Lautsie a considerat ca fiind impotriva principiului secularismului, in spiritul caruia dorea sa isi educe copiii. La o intrunire organizata de scoala pe 22 aprilie 2002, reclamanta a ridicat aceasta problema, aratind cum Curtea de Casatie italiana (prin decizia 4273 din 1 martie 2000) a considerat ca prezenta unui crucifix in salile de vot pregatite pentru alegerile politice este contrara principiului laicitatii statului. In data de 27 mai 2002 conducerea scolii a hotarit sa lase crucifixele la locul lor in salile de clasa. Dupa doar doua luni, la 23 iulie 2002, Lautsie a atacat aceasta decizie la Tribunalul administrativ al regiunii Veneto. Bazindu-se pe articolele 3 si 19 ale Constitutiei italiene si pe articolul 9 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, reclamanta a considerat ca scoala a incalcat principiul laicitatii. Pe de alta parte, tot ea a denuntat violarea principiului impartialitatii administratiei publice (articolul 97 al Constitutiei) si a cerut Tribunalului sa sesizeze Curtea Constitutionala asupra acestei probleme constitutionale.

La 3 octombrie 2007 Ministerul Instructiei Publice s-a constituit ca parte a procedurii juridice, adoptind directiva nr. 2666, care recomanda directorilor de scoala sa puna crucifixe in salile de clasa. Astfel Ministerul a luat pozitie in acest conflict, sustinind ca situatia criticata se baza pe articolul 118 a decretului regal nr. 965 / 30.04.1924 si articolul 119 al decretului regal nr. 1297 / 26.04.1928 (dispozitii administrative anterioare intrarii in vigoare a Constitutiei si reprezentind acorduri intre Italia si Sfintul Scaun).

La 14 ianuarie 2004 Tribunalul administrativ al Venetiei considera, tinind cont de principiul laicitatii (articolele 2, 3, 7, 8, 9, 19 si 20 ale Constitutiei) ca problema constitutionalitatii era bine argumentata si ca atare a sesizat Curtea Constitutionala. Pe de alta parte, avind in vedere libertatea educatiei si obligativitatea de a merge la scoala, a considerat prezenta crucifixului in scoli ca fiind impusa elevilor, parintilor si profesorilor, favorizind religia crestina in detrimentul altor religii. Reclamanta s-a constituit parte in procedura aflata pe rolul Curtii Constitutionale. Guvernul a sustinut ca prezenta crucifixului in salile de clasa este un “fapt natural”, pe motivul ca nu constituie doar un simbol religios, ci de asemenea “drapelul Bisericii Catolice”, singura biserica nominalizata in Constitutia italiana (articolul 7). Trebuia deci avut in vedere acest fapt: crucifixul este un simbol al statului italian.

Prin ordonanta nr. 389 / 15.12.2004, Curtea Constitutionala si-a declinat competenta de a judeca acest caz, motivind ca deciziile aflate sub litigiu nu sint incluse intr-o lege, ci in regulamente administrative (statutorii), care nu au forta de lege. Astfel, a devenit neclar daca respectivele regulamente administrative semnate inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei italiene mai sint valabile acum sau nu. In orice caz, in situatia data a reinceput procesul in cadrul Tribunalului administrativ. Prin decizia nr. 1110 / 17.03.2005, acest Tribunal a respins recursul relamantei, considerind crucifixul, printre altele, drept un simbol al istoriei si culturii italiene, in consecinta al identitatii italiene, si in acelasi timp un simbol al principiilor egalitatii, libertatii si tolerantei, precum si al laicitatii statului. Ca urmare, Lautsie a facut recurs la Tribunalul administrativ (Consiglio di Stato), care, printr-o decizie data la 13 februarie 2006 a respins recursul, motivind ca obiectul in cauza (crucifixul) a devenit una dintre valorile laice ale Constitutiei italiene si reprezinta valorile vietii civile.

Epuizind toate caile de atac din cadrul justitiei italiene, Lautsie a apelat la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO), inregistrind plingerea nr. 30814 / 27.07.2006 prin care anunta o incalcare a drepturilor omului de catre statul italian. La data de 3 noiembrie 2009, CEDO i-a dat dreptate reclamantei si a obligat Italia sa-i plateasca 5000 de euro daune morale (in afara de cazurile in care alte surse sint specificate in mod expres, sursa informatiilor privind istoria acestui caz este site-ul CEDO – in limba franceza).

Chestiuni privind legislatia interna

Articolul decretului din 1924 (acest act fiind un regulament interior privind organizarea scolilor secundare din Regat) spune ca “fiecare institutie scolara trebuie sa detina drapelul italian, fiecare sala de clasa imaginea crucifixului si portretul regelui”. Articolul decretului din 1928 (decretul fiind o aprobare a regulamentului general privind serviciile de invatamint primar) enumera crucifixul printre “echipamentele si materialele necesare salilor de clasa din scoli”. Curtile italiene au considerat ca aceste doua dispozitii au ramas in vigoare si dupa adoptarea noii Constitutii (la 1 ianuarie 1948) si ca sint aplicabile in cazul de fata. Un alt document important este Pactul Lateran, semnat pe 11 februarie 1929 de catre primul ministru italian Benito Mussolini (in numele Regelui Victor Emmanuel al III-lea) si de catre Cardinalul Secretar de Stat Pietro Gasparri (in numele Papei Pius al XI-lea). Ratificat la 7 iunie in acelasi an, actul marcheaza deopotriva crearea Statului Vatican si “reconcilierea” dintre Statul italian si Biserica catolica (sursa). Prin acest act, catolicismul a fost confirmat drept religia oficiala a statului italian; chiar articolul 1 al Pactului declara ca “Italia recunoaste si reafirma principiul consacrat de articolul 1 al Statutului Albertin al Regatului semnat in 4 martie 1848, conform caruia religia catolica, apostolica si romana este singura religie de Stat”.

Constitutia Republicii italiene, intrata in vigoare in 1948, recunoaste explicit in articolul 7 faptul ca Statul si Biserica sint fiecare independente si suverane; raporturile dintre Stat si Biserica catolica sint reglementate de Pactul Lateran, iar modificarile acestuia sint acceptate de ambele parti, astfel incit nu este necesara o procedura de revizuire constitutionala. Articolul 8 se refera la confesiunile religioase altele decit cea catolica, care “au dreptul de a se organiza conform propriilor lor statute, atita timp cit nu se opun ordinii juridice italiene”. Insa religia catolica si-a schimbat statutul in urma ratificarii (prin legea nr. 121 / 25.03.1985) a dispozitiilor initiale ale Protocolului aditional al noului “Acord” cu Vaticanul, semnat la 18 februarie 1984, care modifica Pactul Lateran din 1929. Conform acestor dispozitii, principiul proclamat ca fiind la originea Pactului Lateran, cel al religiei catolice drept singura religie a statului italian, este considerat ca nemaifiind in vigoare.

In decizia nr. 203 / 1989, Curtea Constitutionala italiana a examinat problema caracterului non-obligatoriu al predarii religiei catolice in scolile publice, obervind cum Constitutia contine principiile laicitatii (articolele 2, 3, 7, 8, 9, 19 si 20) si cum caracterul confesional al statului a fost abandonat explicit in 1985, in virtutea Protocolului aditional al noului Acord cu Sfintul Scaun. Totusi, aceeasi Curte Constituionala, chemata sa se pronunte asupra obligatiei de a expune crucifixe in scolile publice, a emis ordonanta nr. 389 / 15.12.2004. Prin aceasta, fara a numi considerentele de fond, Curtea a declarat ca nu poate avea in vedere problema ridicata de Lautsie intrucit chestiunea are drept obiect dispozitii statutare, fara forta de lege, care prin consecinta nu intra sub jurisdictia sa.

Decizia CEDO

Traduc mai jos decizia luata de judecatori in cazul Lautsie vs. Italia, asa cum a fost ea publicata in comunicatul de presa transmis in limba engleza de catre CEDO. Decizia pe larg, in limbaj juridic, poate fi citita in limba franceza aici.

“Prezenta crucifixului – care nu poate trece neobservata in salile de clasa – poate fi usor interpretata de catre elevii de toate virstele drept un simbol religios, iar ei ar putea considera ca sint educati intr-un mediu scolar ce poarta pecetea unei anumite religii. Acest lucru ii poate incuraja pe elevii religiosi, dar de asemenea ii poate deranja pe elevii care practica alte religii sau care sint atei, in mod special in cazul in care apartin minoritatilor religioase. Libertatea de a nu crede in nici o religie (inerenta conceptului de libertate religioasa garantat de Conventie) nu se limiteaza la absenta serviciilor religioase sau a educatiei religioase: ea se extinde si asupra practicilor si simbolurilor care exprima o credinta, o religie, sau ateismul. Aceasta libertate merita o protectie speciala in cazul in care Statul este cel care a exprimat o credinta iar individul este pus intr-o situatie pe care nu o poate evita, ori o poate evita numai cu eforturi si sacrificii disproportionate.

Statul trebuie sa se abtina de la impunerea unei credinte in locurile in care indivizii depind de acesta. In mod special, Statului i se cere sa respecte neutralitatea confesionala in contextul educatiei publice, unde mersul la scoala este obligatoriu indiferent de religie si unde scopul ar trebui sa fie deprinderea gindirii critice de catre copii.

Curtea nu a fost in stare sa inteleaga cum expunerea, in salile de clasa ale scolilor de stat, a unui simbol care in mod rezonabil poate fi asociat cu religia catolica (religie majoritara in Italia), ar putea servi pluralismului educational esential pentru mentinerea unei ‘societati democratice’ asa cum a fost aceasta conceputa de catre Conventie, pluralism recunoscut de altfel de catre Curtea Constitutionala italiana.

Expunerea obligatorie a unui simbol al unei anumite confesiuni in locurile folosite de catre autoritatile publice, si in special in salile de clasa, restrictioneaza dreptul parintilor de a-si educa copiii in conformitate cu propriile lor convingeri si dreptul copiilor de a crede sau de a nu crede. Curtea a decis, in mod unanim, ca a avut loc o violare a articolului 2 din Protocolul numarul 1, coroborat cu articolul 9 al Conventiei”.

Controversata decizie

Pasquale Annicchino, “fellow” al Programului “Drept si Religie” de la Universitatea din Siena si redactor-sef al Revistei Drepturilor Omului publicata de University College din Londra atrage atentia asupra unor probleme importante in legatura cu decizia CEDO. Prima observatie, extrem de importanta din punct de vedere legal, arata cum Curtea nu a avut in vedere in acest caz doctrina traditionala a “limitei aprecierii” (“margin of appreciation”) – conform careia, in conformitate cu articolul 9 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, “acolo unde sint in discutie probleme privind relatia dintre Stat si religie, probleme asupra carora intr-o societate democratica opiniile pot diferi in mod rezonabil la scala larga, trebuie sa se acorde o importanta speciala rolului detinut de catre corpul legislativ national (adica guvernul statului respectiv – n.m.)”. A doua observatie tine de faptul ca judecatorii desemnati pentru acest caz au fost partinitori (biased), majoritatea avind clare convingeri seculare: de pilda, Andras Sajo este un fost profesor de drept constitutional si un cercetator prolific in specialitatea “drept si religie”. Problema este ca, inainte de a fi implicat in acest caz, judecatorul respectiv si-a clamat public convingerile anti-religioase: intr-un articol publicat in Cardozo Law Review, Andras Sajo a declarat ca “Oamenii sint ingropati in cimitire nu pentru ca asta le-ar facilita invierea, ci din motive de sanatate publica”. Alt judecator, Vladimir Zagrebelsky (cetatean italian) a fost criticat pentru modul in care a ajuns sa fie numit in acest post la CEDO: conform unui raport publicat in decembrie 2008 de catre Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, alegerea sa a fost “ad hoc si fara baza legala” (nota 43) (sursa: Mirror of Justice).

Pe propriul sau blog, Neil Addison (un expert britanic in domeniul legislatiei anti-discriminare) se intreaba si el de ce Curtea nu a aplicat conceptul limitei aprecierii, si nu a lasat astfel fiecarui stat in parte puterea de a decide in astfel de cazuri. Mai mult, el mentioneaza ca prin decizia sa Curtea a extins asupra intregii Europe conceptul francez al separarii stricte dintre religie si scolile de stat, hotarire care “ignora traditiile si sistemele pedagogice diferite ale natiunilor Europei”. Mai mult, Addison aminteste ca, in Marea Britanie cel putin, credinta in Schimbarea Climei (Climate Change) a dobindit juridic rangul de “filosofie”, prin procesul Nicholson vs. Grainger. Ne putem astepta astfel – se intreaba autorul – sa fie scoase din scoli si afisele privind incalzirea globala? Posibil, daca vreun parinte va fi deranjat si se va simti discriminat de aceasta “credinta filosofica”… (sursa).

La rindul meu, as dori sa aduc in atentie inca trei probleme privind decizia Curtii. In cadrul ei se vorbeste despre faptul ca “Statul trebuie sa se abtina de la impunerea unei credinte in locurile in care indivizii depind de acesta”; de asemenea, se vorbeste despre “Expunerea obligatorie a unui simbol al unei anumite confesiuni in locurile folosite de catre autoritatile publice, si in special in salile de clasa”. Interesant de observat, Curtea a tinut cont de faptul ca regulamentele administrative din anii ’30 ai secolului trecut impuneau intr-adevar in mod obligatoriu prezenta crucifixelor in scoli. Ca atare, CEDO a vorbit despre discriminarea pe care caracterul obligatoriu al prezentei crucifixelor o determina. Logic, in cazul in care Italia raspunde deciziei prin abrogarea regulamentelor respective, in schimb lasa decizia pastrarii sau eliminarii icoanelor din scoli la latitudinea comunitatilor locale, atunci hotarirea Curtii Europene nu mai are obiect (intrucit dispare impunerea crucifixului de catre stat). In al doilea rind, decizia nu justifica conceptul “francez” de “neutralitate” pe care a ales sa-l foloseasca: nu ni se explica de ce “neutralitatea exclusiva” (care nu permite simbolurile religioase in scoli) este mai dezirabila decit “neutralitatea inclusiva” (care permite simbolurile religioase in scoli, cu conditia sa fie acceptate toate simbolurile religioase, nu numai cele ale unei singure confesiuni). In sfirsit, in al treilea si ultimul rind, mi se pare uimitoare urmatoarea fraza: prezenta crucifixelor in scoli “restrictioneaza dreptul parintilor de a-si educa copiii in conformitate cu propriile lor convingeri”. Dar scoaterea icoanelor din scoli nu restrictioneaza, la rindul ei, dreptul altor parinti de a-si educa copiii in conformitate cu propriile lor convingeri? Desigur, se poate spune ca acesti parinti sint liberi sa-si educe copiii in spiritul catolicismului in spatiul privat, acasa la ei. Dar cineva poate replica simplu: pastrind icoanele in scoli nimeni nu interzice parintilor atei sa-si educe copiii in spiritul secularismului in spatiul privat, acasa la ei. Iata cum conceptul neutralitatii exclusiviste provoaca o gama de probleme serioase, in primul rind discriminarea inversa: acum, promovind un concept secularist de neutralitate, statul avantajeaza pe atei si discrimineaza oamenii religiosi. Un concept inclusivist de neutralitate nu da nastere unor astfel de probleme: statul, in acest caz, nu discrimineaza pe nimeni, intrucit ii lasa pe toti sa afiseze orice simboluri identitare doresc si nu lasa pe nimeni sa se declare discriminat doar pentru ca vede un simbol religios apartinind altei religii sau… convingeri “filosofice”.

Probleme de drept comunitar – va scoate Italia crucifixele din scoli?

CEDO, desi i-a dat dreptate lui Soile Lautsi si a obligat statul italian la plata a 5000 de euro daune morale, nu are puterea de a cere Italiei, pur si simplu, scoaterea crucifixelor din scoli (sursa). Chestiunea este insa mult mai complicata. Tratatul de la Lisabona (semnat de statele membre ale Uniunii Europene la 13 decembre 2007 si intrat in vigoare la 1 decembrie 2009) este considerat un fel de “Constitutie europeana” (de fapt, el a fost propus ca urmare a respingerii proiectului unei adevarate Constitutii comunitare de catre cetatenii francezi si olandezi in 2005). Acum, una dintre schimbarile majore aduse de Tratatul de la Lisabona este transformarea Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale intr-un document cu forta legala si obligatoriu pentru majoritatea statelor membre (sursa) – nu pentru toate, intrucit Marea Britanie, Polonia si Cehia s-au retras din si nu au ratificat aceasta parte a Tratatului, motivind ca respectiva Carta nu trebuie sa aiba prioritate asupra legilor interne (domestice) ale statelor Uniunii (sursa). Cum Italia insa nu a cerut un “opt-out”, va trebui sa se supuna Cartei. Mai departe, Curtea Europeana a Drepturilor Omului este organul interpretativ al Cartei – ea poate spune ce actiune contravine drepturilor mentionate in documentul respectiv. Ca atare, declarind ca Italia a incalcat un drept fundamental al unui cetatean, CEDO nu poate ordona direct statului italian scoaterea crucifixelor din scoli – insa poate cere lamuriri privind modul in care Italia are de gind sa remedieze situatia incalcarii drepturilor fundamentale. Ceea ce inseamna, probabil, ca vor trebui scoase crucifixele din scoli. Totusi, Italia mai are o sansa, si anume sa faca apel la Inalta Camera (Grand Chamber) a Curtii Europene a Drepturilor Omului. Autoritatile italiene au anuntat deja ca vor face apel; Ministrul Afacerilor Externe, Franco Frattini, a fost cel desemnat sa se ocupe direct de acest lucru (sursa). Neil Addison a declarat ca “in cazul in care Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu isi respinge propria decizie in cadrul apelului (inaintat de Italia – n.m.), Italia, si intr-adevar intreaga Europa, au o problema serioasa”; iar daca apelul va fi respins, singura solutie de scapare pentru Italia ramine “retragerea completa din Uniunea Europeana, lucru putin probabil” (sursa).

[Cititi episoadele precedente ale serialului “Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia” aici. Urmatorul episod va fi publicat miercuri, 9 Decembrie si se va numi “Lautsie vs. Italia: reactii”]

Religie si secularism

with 44 comments

Episodul 11 al serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor” va aborda subiectul extrem de controversat al relatiei dintre religie si secularism. Simbolic, separarea Bisericii de Stat se naste ca principiu politic in zilele tumultoase ale Revolutiei franceze din 1789. Pina atunci, monarhul era privit ca reprezentantul, „unsul” lui Dumnezeu pe pamint. Daca Biserica era bratul spiritual al Fiintei Supreme, Statul si Monarhul reprezentau bratul politic. In consecinta, Statul si Biserica mergeau mina in mina: pentru a fi recunoscut, monarhul trebuia incoronat in biserica; pentru a-si intari domnia, biserica avea nevoie de puterea statului.

Odata cu asa-numita „Revolutie a ratiunii”, tot acest construct de prabuseste. Francezii anunta moartea lui Dumnezeu – si cum nu mai avem nici o Fiinta Suprema, evident ca monarhia isi pierde legitimitatea. Cetatenii sint liberi, sint egali, si fraternizeaza in lupta impotriva asupritorilor. Daca Dumnezeu si monarhia au fost aruncati in groapa istoriei, democratia renaste din ruinele Bastiliei.

Intre timp lucrurile s-au mai asezat, pasiunile s-au potolit, iar „domnia ratiunii” nu a demonstrat pea mare intelepciune. In urmatoarele doua secole si ceva am invatat ca principiul separarii bisericii de stat este unul puternic si legitim, dar si ca a elimina religia din viata publica este o incercare nu numai inutila, dar si indezirabila. Incerc sa explic mai jos aceasta afirmatie.

Pe de o parte, orice om cit-de-cit rational va intelege avantajele separarii sferelor de influenta ale bisericii si statului. Daca puterea politica este complet eliberata de influenta diverselor religii, evident ca statul laic poate sustine dezvoltarea neingradita nu numai a stiintei – dar si a unei largi sfere politico-ideologice in ceea ce priveste protejarea cetateanului si a indivizilor in general de puterile religioase si politice care ii reclama asentimentul. Nu cred ca are rost sa insist asupra acestui subiect.

Pe de alta parte, un divort total intre stat si biserica (sau, mai bine spus, intre stat si diversele culte religioase) este, cum am mai spus, deopotriva imposibil si indezirabil. Sint patru cazuri pe care doresc sa le supun atentiei:

1) Religia si scoala. De obicei, obiectul dezacordului in acest domeniu il constituie predarea evolutionismului ori a creationismului in scoli (sau a religiei, in general). Exista doua variatii ale acestei teme (ambele fiind cazuri intimplate cel putin in Statele Unite): (a) unii parinti cer in mod expres predarea creationismului in scoli (uneori concomitent cu excluderea evolutionismului); (b) alti parinti nu cer predarea creationismului si nici excluderea evolutionismului din scoli, ci doresc sa nu le fie supusi copiii predarii unor teorii care pot dauna identitatii culturale si viziunii asupra lumii („comprehensive conception of the good”) pe care respectivele persoane le impartasesc. Impreuna cu William A. Galston si alti teoreticieni ai liberalismului cred in dreptul parintilor de a lua decizii (in anumite limite) asupra educatiei primite de copiii lor (intr-adevar, aici dreptul statului este mult mai mic decit al parintilor si se rezuma doar la anumite limite de principiu). Am oferit argumente pentru acceptarea predarii religiei (si chiar a creationismului) in scoli de mai multe ori pe acest blog (vezi in special aici), asa ca nu mai insist asupra subiectului. In opinia mea, principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu predarea religiei (si chiar a creationismului) in scolile publice.

2) Preotii si functiile administrative ale statului. Unele culte religioase interzic participarea preotilor (sau chiar a enoriasilor lor) la viata cetatii, si nu este nimic anormal intr-o asemenea interdictie: cultele si sectele religioase nu sint organizatii democratice si nici nu pretind ca ar fi. Odata intrat intr-o asemenea asociatie, trebuie sa te supui regulilor ei. Problema apare insa in momentul in care unele culte sint indiferente fata de implicarea preotilor (sau a enoriasilor) in viata politica si administrativa a statului. Extremistii secularismului spun ca nu este normal ca un preot sa poata fi, in acelasi timp, consilier local sau judetean, primar, prefect sau parlamentar. Consider ca aceasta viziune este gresita. Atit teoria liberala, cit si cea democratica sustin principiul dreptului oricarui cetatean al unui stat de a alege si de a fi ales pentru orice functie politica si administrativa in tara sa. Mai mult, principiul este insotit (explicit sau implicit) de o clauza anti-discriminare, care spune ca aplicatia sa este valabila indiferent de sex, religie, nivel de educatie, etnie, ocupatie, si asa mai departe. Daca un stat refuza participarea preotilor la viata publica atunci statul respectiv nu se face vinovat doar de discriminare (pe criterii religioase si de ocupatie), ci incalca drepturile de baza ale cetatenilor: dreptul unui cetatean de a fi ales, si dreptul altor cetateni de a-l alege. Ca atare, concluzionez cu urmatoarele trei idei: (a) intr-un stat liberal-democratic mecanismele constitutionale nu pot impiedica dreptul preotilor provenind din orice cult religios de a candida la orice functie politica si administrativa in stat; (b) nu cunosc momentan alte mecanisme liberale sau democratice care ar putea incalca (override) in mod legitim dreptul cetateanului (cu job-ul de preot in cadrul unei religii) sa candideze pentru o functie in stat; (c) singura modalitate legitima de a bloca accesul unui cetatean preot la o functie politica sau administrativa este interdictia venita din interiorul institutiei religioase din care face parte. Rezultatul celor trei idei se poate traduce astfel: principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu candidatura preotilor diverselor religii pentru functiile administrative si politice ale statului.

3) Cooperarea intre stat si biserici privind diverse tipuri de ajutor social. Este interesant ca, in privinta acestui punct, extremistii secularisti nu sint deloc recalcitranti. Dimpotriva, de multe ori i-am auzit acuzind un cult sau altul de ne-implicarea serioasa in actiuni de tip caritabil. Acuza mi se pare totusi logic inconsistenta: daca divortam complet biserica de stat, atunci biserica ar trebui sa se ocupe de spiritul omului, iar statul de treburi mult mai lumesti (precum ajutoarele financiare, etc.). Totusi, nimeni nu cred ca sustine cu seriozitate o asemenea idee. Sint convins ca o colaborare intre stat si diverse culte religioase privind ajutprul acordat indivizilor aflati in situatii de necesitate este o idee foarte buna si care merita sustinuta. Imi aduc aminte ca, prin 1991 sau 1992, au fost inundatii masive in Basarabia si Bucovina. Bunicul meu, preot in satul Cogeasca (judetul Iasi) cred ca a strins impreuna cu enoriasii sai doua camioane intregi de ajutoare (paturi, saltele, haine, materiale de constructie, mincare etc.). Am fost cu el cind a mers la Asociatia „Pro Basarabia si Bucovina” (asociatie din care, din cite imi amintesc, si statul roman facea parte in acel moment) si vedeam cum plecau spre Chisinau o multime de camioane cu ajutoare strinse de preotii din zona Moldovei de la sateni. Ideea este ca in diverse comunitati preotul are mai multa autoritate morala decit reprezentantul statului (in cazul prezentat, probabil satenii nu ar fi oferit atit de mult daca actiunea de colectare ar fi fost organizata de reprezentantii statului, priviti ca indivizi corupti), ca atare o colaborare intre biserica si stat poate avea rezultate benefice. In consecinta, sint convins ca principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu o cit mai strinsa colaborare intre stat si cultele religioase privind asistenta sociala.

4. Duminica si sarbatorile legale. Dupa cum stim, statele occidentale (si nu numai ele) isi modeleaza saptamina activa in functie de un principiu strict religios: astfel, duminica este ziua libera (pentru ca, in ultima zi a facerii lumii, Dumnezeu s-a odihnit). De fapt, interpretarea adecvata nu este ca „omul trebuie sa se odihneasca in ziua a saptea, la fel ca Dumnezeu”. Interpretarea corecta este urmatoarea: daca in celelalte sase zile ale saptaminii omul munceste, duminica trebuie sa o dedice lui Dumnezeu [in paranteza fie spus, strict religios cerinta nu este sa nu faci treaba duminica, ci sa nu intreprinzi activitati care te indeparteaza de la preocuparea cu cele datorate Fiintei Supreme; ca atare, a sta lenes in pat toata duminica, desi nu ai facut treaba, tot pacat e 🙂 ] Revenind, in orice stat exista de asemenea sarbatori religioase recunoscute drept sarbatori nationale. Pastele si Craciunul sint exemplele care ne vin imediat in minte. Desigur, cineva poate spune ca aceste legaturi intre stat si biserica sint ramasite ale unei mentalitati retrograde, care trebuie si vor fi cu timpul inlocuite. Nu impartasesc aceasta viziune: in definitiv, de ce sarbatorile strict laice (ziua nationala, de pilda) ar fi mai importante decit cele religioase? Cine spune ca ziua nationala sau ziua internationala a muncii pot fi simboluri care creeaza o coerenta mai mare si un sentiment mai puternic in comunitate decit Craciunul, de pilda? Pe de alta parte, altcineva ar putea sublinia faptul ca sarbatorirea nationala a unor evenimente crestine ar fi discriminatorie pentru alte religii. Aceasta observatie este perfect intemeiata, si sincer sa fiu nu cred ca exista obstacole serioase in calea unui stat multicultural in privinta multiplicarii (in anumite limite date de cantitatea de munca necesara, evident) sarbatorilor nationale prin incorporarea unor sarbatori precum Hanuka, Ros Hasana sau Iom Kipur (sarbatori evreiesti), ‘Idul Fitr si ‘Idul Adha (sarbatori islamice), sau Vesakh (sarbatoare budista). In consecinta, principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu acceptarea unor sarbatori religioase ca sarbatori nationale si cu organizarea saptaminii de munca in acord cu principiile religioase.

Desigur ca intrebarea care se naste acum este urmatoarea: daca principiul separarii intre biserica si stat este compatibil cu predarea religiei in scoli, cu participarea preotilor la viata publica (prin posibilitatea de a candida pentru diverse functii politice si administrative), cu o strinsa colaborare intre stat si cultele religioase in privinta diverselor tipuri de ajutor social, si cu acceptarea unor sarbatori religioase ca sarbatori nationale, atunci care este sfera respectivului principiu? Ce intelegem prin separarea bisericii de stat? Raspunsul este simplu: conform principiului respectiv, un stat nu trebuie sa fie condus conform prescriptiilor religioase. Acest lucru inseamna ca, de exemplu, legile si sistemul juridic nu trebuie modelate in conformitate cu sistemele morale promovate de o religie sau alta (de exemplu, nu este normal ca un stat sa implementeze legea „sharia”). De asemenea, acest lucru inseamna ca autoritatile statului nu sint responsabile in fata autoritatilor religioase (chiar daca un preot este in acelasi timp primar, sa spunem, el nu este responsabil pentru activitatile sale de primar in fata superiorilor sai pe linie religioasa). Nu in ultimul rind, principiul impune o larga toleranta religioasa: statul fiind separat de biserica, nu mai putem vorbi de stat „crestin” sau „islamic”, in consecinta in cadrul statului respectiv vor avea drept de cetate mai multe culte religioase; in plus, toate aceste culte vor fi considerate drept egale in fata statului.

[Nota. Desi sint un sustinator al principiului separarii intre biserica si stat, nu vreau sa se inteleaga de aici ca nu accept, in principiu, existenta unor argumente valabile care ar sustine diverse tipuri de teocratie. Exista in secolul XX cel putin trei exemple interesante de teocratii. Primul exemplu este Tibetul inaintea invaziei chineze: guvernele conduse de diversi Dalai Lama au fost extrem de tolerante si de obicei au respectat avant la lettre drepturile omului pe care guvernul comunist chinez – si ateu, by the way – le incalca de jumatate de secol in mod constant. Al doilea exemplu este Vaticanul – tot o teocratie si – desi bazata pe un sistem non-democratic – perfect compatibila cu libertatile cetatenesti recunoscute astazi in lumea civilizata. In sfirsit, al treilea exemplu este Marea Britanie, unde regele (regina) este in acelasi timp si seful Bisericii Anglicane; desi acest lucru este mai mult formal, totusi status quo-ul juridic este demn de luat in seama. Ceea ce am dorit sa mentionez oferind aceste exemple este ca, desi prefer un stat separat de biserica in sensul explicitat mai sus, sint deschis catre argumente care ar sustine tipuri de teocratie precum cele trei mentionate deja.]

Democratia si dezacordul radical in societate (I)

with 2 comments

Continui serialul „Filosofia politica pe intelesul tuturor” cu o tema extrem de delicata: in conditiile in care in societate oamenii au pareri diametral opuse in privinta aproape fiecarui subiect posibil, in conditiile in care exista un dezacord atit de adinc pe multe teme sensibile, pe ce trebuie sa se bazeze factorii de decizie politica atunci cind elaboreaza legi?

Sa luam urmatoarele exemple. Presupunem ca intr-un stat X exista un dezacord prufund in societate privind casatoriile intre homosexuali: „traditionalistii” sint impotriva casatoriilor gay, „liberalii” sint pro. De asemenea, sa presupunem ca intr-un alt stat Y exista un profund dezacord asupra predarii in scolile publice a creationismului si evolutionismului: creationistii vor sa scoata teoria lui Darwin din manuale, iar evolutionistii vor sa elimine din aceleasi manuale teoria „Intelligent Design” (pentru scopul acestui articol, consider ca Intelligent Design si creationismul sint unul si acelasi lucru). Intrebarea care se pune este urmatoarea: pe ce trebuie sa se bazeze aceste state cind fac legi? In continuare vreau doar sa popularizez subiectul, deci nu voi face decit sa il schitez in citeva linii generale. Patru teorii principale au fost propuse pina acum pentru a rezolva problema dezacordului profund in societate:

1. Teoria adevarului. Propusa in special de Joseph Raz, teoria spune, simplu, ca politicile si legile trebuie bazate pe adevarul oferit de stiintele exacte si de cele socio-umane. Punctul tare al acestei pozitii este faptul ca ajuta la stabilitatea statului. De pilda, este un adevar socio-politic faptul ca, daca statul ar incuraja somajul prin ajutoare financiare substantiale acordate somerilor, atunci nimeni nu ar mai munci si toti (sau majoritatea) ar alege sa fie someri. Consecinta directa: nu ar mai fi bani pentru ajutorul de somaj (intrucit nimeni nu ar mai produce nimic) si statul s-ar prabusi economic (si politic). Este deci perfect normal sa bazam politicile privind somajul pe acest adevar social si sa descurajam nemunca. Punctele slabe ale acestei teorii ar fi doua. In primul rind, uneori nu exista adevaruri pe care sa bazam politicile noastre – sau daca exista, ele nu pot fi cunoscute, ori sint contradictorii. De exemplu, pe ce adevar am baza o lege privind eutanasia? Cei care o resping propun adevarul inviolabilitatii vietii umane, cei care o sustin se bazeaza pe adevarul demnitatii persoanei. Ambele tabere au dreptate, si aceasta teorie nu ne ajuta cu nimic in rezolvarea dezacordului radical dintre sustinatorii celor doua pozitii. In al doilea rind, daca am baza politicile statului doar pe adevar, am putea ajunge mai degraba la o dictatura a stiintei decit la democratie. Si nu trebuie sa ne gindim doar la „Brave New World” a lui Huxley (carte pe care o citesc acum cu mult interes). Putem da alt exemplu: din punct de vedere evolutionist, deci stiintific, homosexualii nu ajuta cu nimic specia umana, dimpotriva: alegind sa nu procreeze, de exemplu, aleg sa nu transmita anumite gene care pot face pe termen lung specia mai buna, mai bine adaptata conditiilor de viata, etc. Daca ne bazam pe acest adevar stiintific, atunci casatoriile gay ar trebui interzise – insa acest lucru vine in contradictie flagranta cu drepturile omului.

2. Teoria democratiei. Sustinuta de Thomas Christiano, teoria aceasta spune ca orice decizie politica este justificata daca: (a) este rezultatul unui proces democratic corect (de exemplu, al sistemului de vot); (b) respectivul proces democratic este recunoscut de cetateni ca fiind corect; (c) procesul democratic de care vorbim nu incalca drepturile de baza ale individului (drepturile omului, de pilda). Punctul forte al acestei teorii este acela ca, spre deosebire de precedenta, nu ia „adevarul” drept idol – ci interesele oamenilor, asupra carora acestia sint chemati sa isi exprime opinia (prin vot). Punctul slab este insa evident: intr-unul din exemplele date mai sus e vorba de predarea evolutionismului in scoli. Daca cetatenii ar fi chemati la urne, e posibil ca in statul respectiv sa se voteze in proportie covirsitoare introducerea creationismului si scoaterea evolutionismului din manuale. Si cum procesul democratic e corect, intrucit bifeaza toate conditiile puse de Christiano, atunci decizia respectiva ar trebui sa devina lege. [Nota: a spune ca decizia respectiva nu trebuie lasata la indemina cetatenilor, ci trebuie luata de specialisti in educatie si oameni de stiinta nu rezolva situatia cu nimic: pe de o parte, oamenii acestia sint numiti politic, deci tot de partidul care a cistigat alegerile, si care poate sa fi promis cetatenilor scoaterea evolutionismului din manuale; pe de alta parte, in Kansas si in Sebia teoria lui Darwin a fost aruncata la gunoi tocmai de specialistii in educatie numiti de puterea politica]

3. Teoria retinerii epistemice si a dublului standard. Impusa de Thomas Nagel, teoria aceasta face o distinctie intre ceea ce consideram drept adevarat si ceea ce poate constitui o baza pentru regulile traiului in comun propriu unui stat. De exemplu, un credincios mahomedan poate sustine ca legea sharia este necesara comunitatii pentru a trai conform prescriptiilor Profetului (iar Nagel ii concede credinciosului ca poate fi adevarat ce spune) – insa legea sharia nu poate fi propusa ca sistem juridic intr-un stat multicultural, unde exista si alte religii pe linga mahomedanism, exista atei, si asa mai departe. Mai mult, intr-un stat dedicat protejarii drepturilor fundamentale ale individului, sharia law nu poate fi acceptata. Nagel clarifica astfel o distinctie intre nivelul epistemologic (ce este / ce consideram a fi / adevarat) si nivelul politic (ce putem folosi drept baza pentru relatiile socio-politice intre cetatenii statului). Mai mult, el cere cetatenilor o „retinere epistemica”, in sensul ca nu ar trebui sa propuna pentru spatiul public legi bazate pe credinte sau adevaruri care nu se preteaza nivelului politic. Pentru a lua un exemplu deja mentionat: este stiintific adevarat ca homosexualii nu ajuta cu nimic evolutia speciei umane, dar acesta nu este un motiv pentru ca, la nivel politic, sa existe legi care sa-i ostracizeze. Punctul forte al acestei teorii este acela ca sustine un stat multicultural (unde fiecare grup si individ sint liberi sa considere ce doresc drept „adevarat”) si desparte politica (regulile de trai in comun intre indivizi) de metafizica (ce considera acesti indivizi drept adevarat si fals). Tot aici insa exista si punctul slab: daca eu consider ceva drept adevarat, atunci de ce sa ma retin din punct de vedere epistemic? Daca eu consider evolutionismul drept adevarat, de ce sa nu il propun ca fiind singura teorie predata in scoli? Mai mult: a spune ca nu trebuie sa propunem legi pe subiecte controversate nu inseamna a rezolva problema, ci a o ocoli.

4. Teoria abstinentei epistemice si a consensului larg. Gindita si popularizata de John Rawls, teoria se aseamana intrucitva cu pozitia lui Thomas Nagel. Aici ideea este ca, pentru a promova diverse politici si legi (pentru a rezolva dezacordurile din societate) trebuie sa cautam adinc in modul nostru de a gindi acele valori fundamentale asupra carora exista un consens larg, indiferent din ce grup etnic, social sau religios al unui stat facem parte. Conform acestei teorii, daca sintem in dezacord referitor la casatoriile intre gay, ar trebui sa revenim la acele valori fundamentale pe care cu totii le impartasim – de exemplu demnitatea persoanei, libertatea individului de a alege, etc. Conform lui Rawls, in acest fel rezolvam disputa, aratind „traditionalistilor” ca nu putem nega unui grup de persoane drepturile de care alte grupuri (inclusiv ei insisi) se bucura. Mai departe, atunci cind propun diverse legi pentru societate, cetatenii trebuie sa se conformeze regulii „abstinentei epistemice” – in sensul ca trebuie sa se abtina de la a propune legi asupra unor subiecte intens controversate; ei trebuie sa se refere intotdeauna la acel cumul de valori fundamentale pentru a justifica politicile sau legile discutabile. Punctul tare al acestei teorii este incercarea de gasi valori politice comune ale indivizilor ca cetateni ai statului, si nu ca membri ai diverselor grupuri etnice, religioase sau sexuale. Punctele slabe sint multe. In primul rind, apelul la valorile comun acceptate este cu doua taisuri. In cazul casatoriilor gay, „traditionalistii” pot raspunde aratind ca valorile noastre comune „crestine” sint primare fata de valorile politice, si astfel pot justifica interzicerea casatoriilor intre homosexuali. Apoi, chiar ideea de „valori comune” este controversata: dezacordul intre diverse grupuri ale societatii este atit de adinc tocmai pentru ca ele nu impartasesc valori comune, deci cautarea respectivelor valori poate fi o simpla vinare de vint, iar atingerea unui consens larg o iluzie. In al treilea rind, ca si in cazul lui Nagel, nu este clar de ce un cetatean ar trebui sa se abtina de la a propune o lege pe un subiect controversat, daca el considera ca detine adevarul in cazul respectiv.

Acestea sint cele patru mari teorii propuse in literatura de specialitate. Desigur, in cazul unora exista si versiuni. De pilda, in cadrul teoriei democratiei, Amy Gutmann si Dennis Thompson propun ca solutie la problema disensiunilor radicale din societate teoria „democratiei deliberative”, iar Chantal Mouffe teoria „democratiei radicale”.

Dupa cum am vazut, fiecare teorie are puncte tari si puncte slabe. Incercarea de a gasi o solutie posibila problemei dezacordului in societate poate cauta sa pastreze punctele tari din fiecare teorie, eliminindu-le in acelasi timp pe cele slabe. Saptamina viitoare voi incerca sa arat liniile generale de-a lungul carora cred ca o asemenea cercetare este posibila.

5. Democratia si sfirsitul istoriei

with 7 comments

Continui, si in aceasta simbata, serialul „Filosofia politica pe intelesul tuturor” (pentru a citi celelalte episoade, click pe pagina destinata serialelor). Voi vorbi in cele ce urmeaza despre problema permanenței democratiei ca sistem politic.

Hegel (1770-1831), unul dintre cei mai mari filosofi germani, a crezut in sfirsitul istoriei si al filosofiei. El a considerat ca diversele sisteme ale gindirii si variatele forme de organizare politica sint incercari timide pe o scara a evolutiei spiritului uman: o evolutie cu un final stabilit. Ca atare, omul credea sincer ca filosofia sa reprezinta forma perfecta a filosofiei in sine, forma la care au aspirat ceilalti ginditori de pina la el, dar pe care nu au fost in stare decit s-o aproximeze gradual. La fel, istoria politica se sfirsea cu monarhia constitutionala a Statului Prusac, forma perfecta de organizare politica a fiintelor umane.

Daca ideile filosofului german vi se par ciudate, atunci va trebui sa va pregatiti pentru a accepta ciudatenia propriilor voastre idei. Asta pentru ca multe persoane, la ora actuala, se inchina aceleiasi credinte, desi termenii sint schimbati. Multi cred in faptul ca formidabila  noastra cultura occidentala este „evoluata” fata de alte culturi si reprezinta gradul maxim de evolutie la care se poate ajunge; multi cred ca filosofia analitica este forma perfecta si ultima a filosofiei; si multi cred ca democratia liberala reprezinta punctul final al istoriei politice.

Evident, asemenea idei sint departe de adevar. Personal nu cred intr-o evolutie culturala si politica similara cu evolutionismul biologic, nici intr-un punct terminus al acestei evolutii, nici in perfectiunea nivelului pe care l-am atins astazi, si nici in imposibilitatea regresului. Daca sintem rezonabili, va trebui sa acceptam failibilismul si efemeritatea nu doar ale speciei umane asa cum o cunoastem azi, ci si – lucru poate mai dificil de indurat – ale productiilor noastre culturale, stiintifice si socio-politice. Democratia, ca atare, nu poate constitui o exceptie – si cine crede contrariul savirseste o mare greseala.

Democratia este o forma politica de organizare a societatii care presupune anumite conditii preliminare pentru existenta ei, cu alte cuvinte ea pur si simplu nu poate fi implementata oricind, oricum si oriunde. Cel mai frustrant gind tine de faptul ca respectivele conditii sint greu de precizat. Istoria ne infatiseaza diferite tipuri de democratii si diferite conditii de posibilitate ale lor. Voi oferi doar doua exemple.

De pilda, democratia participativa a fost posibila doar in cazul oraselor-state din Grecia antica. In acele orase catatenii erau chemati periodic sa-si spuna parerea asupra legilor cetatii. Ginditi-va ca localitatea Targu Frumos (din judetul Iasi) ar deveni un stat independent: din aproximativ 13.000 de locuitori, daca scadem minorii si persoanele decazute din drepturile civile am avea, sa presupunem, un numar de cetateni cu drept de vot care s-ar reduce la jumatate din cifra locuitorilor. In asemenea conditii, ar fi foarte usor sa chemi oamenii sa decida periodic si individual asupra fiecarei legi existente in acel stat. Conditia capitala a democratiei participative (adica democratia care se bazeaza pe participarea directa a cetatenilor la alcatuirea legilor) tine de numarul mic de cetateni. In consecinta, astazi un asemenea tip de democratie este imposibil de pus in practica. Iata de ce vorbim acum de „democratie reprezentativa” (adica democratia in care cetatenii isi aleg reprezentanti pe care ii trimit in parlament pentru a decide in locul lor).

Mai exista insa si alte conditii prealabile necesare pentru instaurarea democratiei. Al doilea exemplu este temporal mai aproape de noi: vorbesc despre Irak. Americanii incearca sa impuna democratia acolo insa nu reusesc, si specialistii in domeniu considera ca nici nu vor reusi prea curind, intrucit nu sint indeplinite conditiile minime pentru o asemenea victorie. Aceiasi specialisti nu se pun de acord insa cind vine vorba de listarea respectivelor conditii minime ale democratiei. Unii vorbesc despre un anumit nivel de educatie, altii despre o oarecare traditie a stabilitatii politice, altii despre un nivel de trai ridicat, si inca altii despre o dorinta colectiva sincera de auto-guvernare. Discutiile sint complicate. De pilda, unii spun ca o educatie stiintifica si laica ar fi un element sine qua non pentru ca indivizii sa fie pregatiti sa accepte democratia. Cazurile Chinei si Rusiei demonstreaza insa cu asupra de masura ca intre nivelul de educatie si forma de organizare politica legaturile sint mult mai slabe decit am dori sa credem.

Exemplele de mai sus vor sa spuna un singur lucru: democratia, ca forma de organizare politica, tine de anumite conditii specifice, iar acestea, la rindul lor, sint determinate spatio-temporal. Chiar daca este cel mai bun sistem politic gindit pina acum, democratia nu este aici pentru totdeauna. De fapt, democratia liberala asa cum o cunoastem astazi este extrem de tinara: are vreo 50 de ani. Personal (este o parere pur subiectiva) cred ca democratia liberala (democratia care limiteaza auto-guvernarea cetatenilor prin drepturile de baza ale individului) s-a nascut odata cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948) si Miscarea pentru drepturi civile din America (1955-1968). Si asa tinara cum este, democratia liberala ar putea sa nu mai traiasca foarte mult. Exista o multime de factori care ii grabesc decesul: folosirea tehnologiei tot mai avansate de catre puterea politica (care face posibila o supraveghere tip „Big Brother” a cetatenilor), preferinta cetatenilor insisi pentru securitate, in defavoarea libertatilor civile (vezi „USA Patriot Act„, semnat de presedintele Bush in octombrie 2001), imigratia prost controlata (musulmanii din Olanda si Anglia sint tot mai vocali in privinta acceptarii legii sharia), problemele economice globalizate, cresterea exponentiala a populatiei planetei coroborata cu epuizarea resurselor, si asa mai departe.

Istoria ne arata ca, in momentul in care unui regim politic sau unui imperiu i-a sunat ceasul, nici macar puterea militara nu este suficienta pentru a-l salva. Ma tem ca acesta este si cazul democratiilor contemporane: va veni, intr-o zi, momentul in care oricit ne vom stradui, nu vom reusi sa salvam sistemul politic in care credem si, de fapt, singurul in care unii din noi pot trai. Aceasta concluzie pesimista nu indeamna insa la inactiune. Cred ca sint citeva cai pe care putem lupta pentru mentinerea democratiei liberale, dar fiecare cale are problemele ei:

1) Revenirea la o mai strinsa legatura intre cetatean si factorul de decizie politica. O viziune a Uniunii Europene ca „Europa a regiunilor”, unde politica economica si cea externa sint comune, insa administratia se bazeaza pe guverne locale de tip „land” (precum in Germania) ar creste gradul de interes al cetatenilor pentru afacerile publice, si deci ar revigora increderea in democratie. Dinamica greoaie a actualei forme de organizare a UE si sentimentele anti-europene ale francezilor sau irlandezilor, de pilda, nu ma lasa insa sa intrevad intr-un viitor apropiat o astfel de schimbare;

2) Reafirmarea la nivel global (de catre toate statele) a promovarii riguroase a drepturilor de baza ale omului. In felul acesta, democratia de care vorbim ar ramine „liberala”, protejind cetateanul in fata oricarei puteri politice. O forta armata de tip NATO care sa intervina rapid si eficient de fiecare data cind un stat incalca flagrant aceste drepturi este necesara. Un asemenea deziderat ramine insa de neatins, atita vreme cit state puternice precum Rusia, China si Iranul vor incalca drepturile omului si nu le vor recunoaste decit formal.

3) Rezolvarea cit mai rapida a problemei cresterii populatiei. La nivel global este nevoie de o lege asemanatoare cu cea din China, unde un cuplu nu are voie sa faca mai mult de un copil (sau, la nivel global, nu mai mult de doi). Este greu de crezut insa ca statele occidentale, confruntate cu imbatrinirea populatiei si cu o natalitate tot mai scazuta, vor acccepta o asemenea lege. De asemenea, este greu de crezut ca norma poate fi implementata in statele sarace din Africa, de pilda.

4) Un accent tot mai mare pe ceea ce se numeste acum „global distributive justice” (justitie distributiva globala), care se refera la redistribuirea resurselor intre tarile bogate si cele sarace, pentru atingerea unui nivel economic rezonabil pe intreaga planeta (printre multele consecinte bune ale acestui lucru ar fi si limitarea imigratiei). Este greu de crezut insa ca tarile bogate vor accepta prea usor sa-si trimta surplusul in Africa sau Asia. SUA, de pilda, au preferat mult timp sa cheltuiasca o groaza de bani cu SETI (Institutul pentru Cautarea Inteligentei Extraterestre) decit sa foloseasca aceiasi bani pentru eradicarea malariei in citeva state din Africa.

In concluzie: democratia liberala asa cum o cunoastem azi este o forma foarte tinara a organizarii vietii politice. Nivelul politic la care am ajuns nu este insa ireversibil. Dimpotriva, multi factori par sa atace acest fragil sistem politic, si din nefericire mecanismele globale care ar putea sa-l consolideze nu pot fi puse in functiune din cauza imposibilitatii atingerii unui consens. Desi cred ca inca nu este timpul pierdut si consensul respectiv poate fi atins, intrucit este in puterea liderilor mondial sa il atinga, nu cred ca ratiunea umana va triumfa. In privinta viitorului democratiei liberale asa cum o cunoastem astazi sint mai degraba pesimist: datorita factorilor adversi amintiti, si poate a multor altora pe care personal nu ii cunosc, lupta pentru supravietuirea tinerei democratii liberale mi se pare un razboi pierdut din start. Si cu toate acestea, un razboi la care ma incapatinez sa particip.

UPDATE. Ar fi bine sa cititi si articolul asta.