Interactiuni

Posts Tagged ‘dumnezeu

1 Mai: sarbatorim ceva?

with 9 comments

Ziua muncii (sau, ma rog, Ziua Internationala a Muncitorilor, daca vreti) se sarbatoreste astazi in mai toata lumea, desi nu stiu sigur daca cei mai multi indivizi chiar inteleg ce anume celebreaza cind ies la gratar prin imprejurimile oraselor. La o prima vedere, sarbatorirea muncii ca atare (activitatea presupusa a innobila omul) imi face pur si simplu scirba. Departe de a te innobila, munca te degradeaza, te supune vointei celorlalti (indiferent ca e vorba de vointa sefului sau de cererea pietei), intr-un cuvint: te face sclav.

De ce nu putem trai si fara munca? Aici, creationismul si evolutionismul isi dau mina frateste: ambele preamaresc presupusele calitati ale muncii. Daca munca este initial o pedeapsa a lui Dumnezeu (Adam si Eva nu mai traiesc in Rai – unde isi ocupau toata ziulica mincind fructe si facind sex – ci pe pamint trebuie sa munceasca pentru a trai), in final se dovedeste calea catre indumnezeire (sa nu uitam totusi ca lenea nu este privita cu ochi buni de crestinism). Cit despre evolutionism, el vede capacitatea omului de a munci direct legata de dezvoltarea capacitatilor cognitive. Cu alte cuvinte, daca n-am fi muncit am fi ramas la nivelul maimutei din care descindem.

Si totusi, ce intelegem prin munca? Vreau sa delimitez clar acum ce inteleg eu personal prin acest termen: este activitatea pe care o prestezi pentru a putea trai sau in vederea dezvoltarii activitatii pe care o vei presta pentru a putea trai (in ultimul sens, si munca elevului este munca in adevaratul sens al cuvintului). Tot ceea ce faci si care nu are legatura cu cele doua activitati mentionate nu poate fi considerat drept „munca”. Doua exemple. Daca la liceu am fost obligat sa citesc Marin Preda, citirea acestui autor (daca l-as fi citit) s-ar fi numit „munca”; daca acum citesc Marin Preda pentru ca pur si simplu asa mi-a venit mie cheful, atunci nu inseamna ca muncesc. La fel, daca sint timplar si fac scaune, traind de pe urma acestei activitati inseamna ca muncesc (indiferent ca am un sef sau sint propriul meu sef). Daca insa fac scaune de placere, ca nu pot trai altfel (sau pitici de gradina, as a matter of fact), daca nu imi pasa de vinzarea lor, atunci nu muncesc.

In acest sens al definitiei termenului munca, eu unul urasc munca si ma chinui s-o eludez. Desi am avut perioade in care am muncit ca nebunul – si probabil asemenea perioade vor mai fi – incerc pe cit posibil sa nu muncesc. Pentru ca  munca in sensul definit de mine nu innobileaza, ci degradeaza. Nu te face stapin pe tine insuti, te face sclav. Chiar daca iti ofera conditiile financiare unui trai decent, tocmai traiul decent iti ascunde cit de sclav esti, in fapt.

Si tocmai din acest motiv nu sint tocmai impotriva sarbatorii zilei de 1 Mai. De fapt, astazi comemoram lupta pentru ziua de munca de 8 ore. In conditiile in care indivizii (inclusiv femeile si copiii) munceau intre 10 si 16 ore pe zi, cite sase zile pe saptamina, Robert Owen a formulat in 1817 principiul „opt ore munca, opt ore recreatie, opt ore odihna” (aici). Asta sarbatorim astazi, si nu diverse alte timpenii sau intelesuri subversive impuse de diversele internationale socialiste, care au acaparat sensul zilei de 1 Mai. Si daca sarbatorim astazi lupta pentru opt ore de munca pe zi (deci pentru un volum de munca mai mic), de ce nu am sarbatori si idealul unor inca si mai putine ore? Prin ziua muncii sarbatorim, de fapt, dorinta omului de a munci mai putin, de a scapa din sclavie. Pentru toti cei care-mi impartasesc idealul, La multi ani!

Reclame

Written by Andrei Stavilă

mai 1, 2009 at 8:04 am

Religie si secularism

with 44 comments

Episodul 11 al serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor” va aborda subiectul extrem de controversat al relatiei dintre religie si secularism. Simbolic, separarea Bisericii de Stat se naste ca principiu politic in zilele tumultoase ale Revolutiei franceze din 1789. Pina atunci, monarhul era privit ca reprezentantul, „unsul” lui Dumnezeu pe pamint. Daca Biserica era bratul spiritual al Fiintei Supreme, Statul si Monarhul reprezentau bratul politic. In consecinta, Statul si Biserica mergeau mina in mina: pentru a fi recunoscut, monarhul trebuia incoronat in biserica; pentru a-si intari domnia, biserica avea nevoie de puterea statului.

Odata cu asa-numita „Revolutie a ratiunii”, tot acest construct de prabuseste. Francezii anunta moartea lui Dumnezeu – si cum nu mai avem nici o Fiinta Suprema, evident ca monarhia isi pierde legitimitatea. Cetatenii sint liberi, sint egali, si fraternizeaza in lupta impotriva asupritorilor. Daca Dumnezeu si monarhia au fost aruncati in groapa istoriei, democratia renaste din ruinele Bastiliei.

Intre timp lucrurile s-au mai asezat, pasiunile s-au potolit, iar „domnia ratiunii” nu a demonstrat pea mare intelepciune. In urmatoarele doua secole si ceva am invatat ca principiul separarii bisericii de stat este unul puternic si legitim, dar si ca a elimina religia din viata publica este o incercare nu numai inutila, dar si indezirabila. Incerc sa explic mai jos aceasta afirmatie.

Pe de o parte, orice om cit-de-cit rational va intelege avantajele separarii sferelor de influenta ale bisericii si statului. Daca puterea politica este complet eliberata de influenta diverselor religii, evident ca statul laic poate sustine dezvoltarea neingradita nu numai a stiintei – dar si a unei largi sfere politico-ideologice in ceea ce priveste protejarea cetateanului si a indivizilor in general de puterile religioase si politice care ii reclama asentimentul. Nu cred ca are rost sa insist asupra acestui subiect.

Pe de alta parte, un divort total intre stat si biserica (sau, mai bine spus, intre stat si diversele culte religioase) este, cum am mai spus, deopotriva imposibil si indezirabil. Sint patru cazuri pe care doresc sa le supun atentiei:

1) Religia si scoala. De obicei, obiectul dezacordului in acest domeniu il constituie predarea evolutionismului ori a creationismului in scoli (sau a religiei, in general). Exista doua variatii ale acestei teme (ambele fiind cazuri intimplate cel putin in Statele Unite): (a) unii parinti cer in mod expres predarea creationismului in scoli (uneori concomitent cu excluderea evolutionismului); (b) alti parinti nu cer predarea creationismului si nici excluderea evolutionismului din scoli, ci doresc sa nu le fie supusi copiii predarii unor teorii care pot dauna identitatii culturale si viziunii asupra lumii („comprehensive conception of the good”) pe care respectivele persoane le impartasesc. Impreuna cu William A. Galston si alti teoreticieni ai liberalismului cred in dreptul parintilor de a lua decizii (in anumite limite) asupra educatiei primite de copiii lor (intr-adevar, aici dreptul statului este mult mai mic decit al parintilor si se rezuma doar la anumite limite de principiu). Am oferit argumente pentru acceptarea predarii religiei (si chiar a creationismului) in scoli de mai multe ori pe acest blog (vezi in special aici), asa ca nu mai insist asupra subiectului. In opinia mea, principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu predarea religiei (si chiar a creationismului) in scolile publice.

2) Preotii si functiile administrative ale statului. Unele culte religioase interzic participarea preotilor (sau chiar a enoriasilor lor) la viata cetatii, si nu este nimic anormal intr-o asemenea interdictie: cultele si sectele religioase nu sint organizatii democratice si nici nu pretind ca ar fi. Odata intrat intr-o asemenea asociatie, trebuie sa te supui regulilor ei. Problema apare insa in momentul in care unele culte sint indiferente fata de implicarea preotilor (sau a enoriasilor) in viata politica si administrativa a statului. Extremistii secularismului spun ca nu este normal ca un preot sa poata fi, in acelasi timp, consilier local sau judetean, primar, prefect sau parlamentar. Consider ca aceasta viziune este gresita. Atit teoria liberala, cit si cea democratica sustin principiul dreptului oricarui cetatean al unui stat de a alege si de a fi ales pentru orice functie politica si administrativa in tara sa. Mai mult, principiul este insotit (explicit sau implicit) de o clauza anti-discriminare, care spune ca aplicatia sa este valabila indiferent de sex, religie, nivel de educatie, etnie, ocupatie, si asa mai departe. Daca un stat refuza participarea preotilor la viata publica atunci statul respectiv nu se face vinovat doar de discriminare (pe criterii religioase si de ocupatie), ci incalca drepturile de baza ale cetatenilor: dreptul unui cetatean de a fi ales, si dreptul altor cetateni de a-l alege. Ca atare, concluzionez cu urmatoarele trei idei: (a) intr-un stat liberal-democratic mecanismele constitutionale nu pot impiedica dreptul preotilor provenind din orice cult religios de a candida la orice functie politica si administrativa in stat; (b) nu cunosc momentan alte mecanisme liberale sau democratice care ar putea incalca (override) in mod legitim dreptul cetateanului (cu job-ul de preot in cadrul unei religii) sa candideze pentru o functie in stat; (c) singura modalitate legitima de a bloca accesul unui cetatean preot la o functie politica sau administrativa este interdictia venita din interiorul institutiei religioase din care face parte. Rezultatul celor trei idei se poate traduce astfel: principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu candidatura preotilor diverselor religii pentru functiile administrative si politice ale statului.

3) Cooperarea intre stat si biserici privind diverse tipuri de ajutor social. Este interesant ca, in privinta acestui punct, extremistii secularisti nu sint deloc recalcitranti. Dimpotriva, de multe ori i-am auzit acuzind un cult sau altul de ne-implicarea serioasa in actiuni de tip caritabil. Acuza mi se pare totusi logic inconsistenta: daca divortam complet biserica de stat, atunci biserica ar trebui sa se ocupe de spiritul omului, iar statul de treburi mult mai lumesti (precum ajutoarele financiare, etc.). Totusi, nimeni nu cred ca sustine cu seriozitate o asemenea idee. Sint convins ca o colaborare intre stat si diverse culte religioase privind ajutprul acordat indivizilor aflati in situatii de necesitate este o idee foarte buna si care merita sustinuta. Imi aduc aminte ca, prin 1991 sau 1992, au fost inundatii masive in Basarabia si Bucovina. Bunicul meu, preot in satul Cogeasca (judetul Iasi) cred ca a strins impreuna cu enoriasii sai doua camioane intregi de ajutoare (paturi, saltele, haine, materiale de constructie, mincare etc.). Am fost cu el cind a mers la Asociatia „Pro Basarabia si Bucovina” (asociatie din care, din cite imi amintesc, si statul roman facea parte in acel moment) si vedeam cum plecau spre Chisinau o multime de camioane cu ajutoare strinse de preotii din zona Moldovei de la sateni. Ideea este ca in diverse comunitati preotul are mai multa autoritate morala decit reprezentantul statului (in cazul prezentat, probabil satenii nu ar fi oferit atit de mult daca actiunea de colectare ar fi fost organizata de reprezentantii statului, priviti ca indivizi corupti), ca atare o colaborare intre biserica si stat poate avea rezultate benefice. In consecinta, sint convins ca principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu o cit mai strinsa colaborare intre stat si cultele religioase privind asistenta sociala.

4. Duminica si sarbatorile legale. Dupa cum stim, statele occidentale (si nu numai ele) isi modeleaza saptamina activa in functie de un principiu strict religios: astfel, duminica este ziua libera (pentru ca, in ultima zi a facerii lumii, Dumnezeu s-a odihnit). De fapt, interpretarea adecvata nu este ca „omul trebuie sa se odihneasca in ziua a saptea, la fel ca Dumnezeu”. Interpretarea corecta este urmatoarea: daca in celelalte sase zile ale saptaminii omul munceste, duminica trebuie sa o dedice lui Dumnezeu [in paranteza fie spus, strict religios cerinta nu este sa nu faci treaba duminica, ci sa nu intreprinzi activitati care te indeparteaza de la preocuparea cu cele datorate Fiintei Supreme; ca atare, a sta lenes in pat toata duminica, desi nu ai facut treaba, tot pacat e 🙂 ] Revenind, in orice stat exista de asemenea sarbatori religioase recunoscute drept sarbatori nationale. Pastele si Craciunul sint exemplele care ne vin imediat in minte. Desigur, cineva poate spune ca aceste legaturi intre stat si biserica sint ramasite ale unei mentalitati retrograde, care trebuie si vor fi cu timpul inlocuite. Nu impartasesc aceasta viziune: in definitiv, de ce sarbatorile strict laice (ziua nationala, de pilda) ar fi mai importante decit cele religioase? Cine spune ca ziua nationala sau ziua internationala a muncii pot fi simboluri care creeaza o coerenta mai mare si un sentiment mai puternic in comunitate decit Craciunul, de pilda? Pe de alta parte, altcineva ar putea sublinia faptul ca sarbatorirea nationala a unor evenimente crestine ar fi discriminatorie pentru alte religii. Aceasta observatie este perfect intemeiata, si sincer sa fiu nu cred ca exista obstacole serioase in calea unui stat multicultural in privinta multiplicarii (in anumite limite date de cantitatea de munca necesara, evident) sarbatorilor nationale prin incorporarea unor sarbatori precum Hanuka, Ros Hasana sau Iom Kipur (sarbatori evreiesti), ‘Idul Fitr si ‘Idul Adha (sarbatori islamice), sau Vesakh (sarbatoare budista). In consecinta, principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu acceptarea unor sarbatori religioase ca sarbatori nationale si cu organizarea saptaminii de munca in acord cu principiile religioase.

Desigur ca intrebarea care se naste acum este urmatoarea: daca principiul separarii intre biserica si stat este compatibil cu predarea religiei in scoli, cu participarea preotilor la viata publica (prin posibilitatea de a candida pentru diverse functii politice si administrative), cu o strinsa colaborare intre stat si cultele religioase in privinta diverselor tipuri de ajutor social, si cu acceptarea unor sarbatori religioase ca sarbatori nationale, atunci care este sfera respectivului principiu? Ce intelegem prin separarea bisericii de stat? Raspunsul este simplu: conform principiului respectiv, un stat nu trebuie sa fie condus conform prescriptiilor religioase. Acest lucru inseamna ca, de exemplu, legile si sistemul juridic nu trebuie modelate in conformitate cu sistemele morale promovate de o religie sau alta (de exemplu, nu este normal ca un stat sa implementeze legea „sharia”). De asemenea, acest lucru inseamna ca autoritatile statului nu sint responsabile in fata autoritatilor religioase (chiar daca un preot este in acelasi timp primar, sa spunem, el nu este responsabil pentru activitatile sale de primar in fata superiorilor sai pe linie religioasa). Nu in ultimul rind, principiul impune o larga toleranta religioasa: statul fiind separat de biserica, nu mai putem vorbi de stat „crestin” sau „islamic”, in consecinta in cadrul statului respectiv vor avea drept de cetate mai multe culte religioase; in plus, toate aceste culte vor fi considerate drept egale in fata statului.

[Nota. Desi sint un sustinator al principiului separarii intre biserica si stat, nu vreau sa se inteleaga de aici ca nu accept, in principiu, existenta unor argumente valabile care ar sustine diverse tipuri de teocratie. Exista in secolul XX cel putin trei exemple interesante de teocratii. Primul exemplu este Tibetul inaintea invaziei chineze: guvernele conduse de diversi Dalai Lama au fost extrem de tolerante si de obicei au respectat avant la lettre drepturile omului pe care guvernul comunist chinez – si ateu, by the way – le incalca de jumatate de secol in mod constant. Al doilea exemplu este Vaticanul – tot o teocratie si – desi bazata pe un sistem non-democratic – perfect compatibila cu libertatile cetatenesti recunoscute astazi in lumea civilizata. In sfirsit, al treilea exemplu este Marea Britanie, unde regele (regina) este in acelasi timp si seful Bisericii Anglicane; desi acest lucru este mai mult formal, totusi status quo-ul juridic este demn de luat in seama. Ceea ce am dorit sa mentionez oferind aceste exemple este ca, desi prefer un stat separat de biserica in sensul explicitat mai sus, sint deschis catre argumente care ar sustine tipuri de teocratie precum cele trei mentionate deja.]

Cum se face BOR de cacao

leave a comment »

Din cauza unor reprezentanti ai sai de-a dreptul mercantili – si deci nevoiti sa pupe poala oricui detine un corn al abundentei – BOR isi vede din nou imaginea sifonata in zilele astea. De fapt, „sifonata” e putin spus. Mi s-au parut absolut gretoase gesturile preotilor porniti ba pe slujbe pentru eliberarea din puscarie a binefacatorului si Intii-statatorului crestin Gigi Becali, ba pe explicatii teologico-filosofice privind imposibilitatea logica a conjunctiei „ctitor” si „infractor” (sursa), ba pe idei de nesupunere sociala, poate chiar o migratie a preotilor spre Bucuresti, pentru o manifestatie a cinstitelor fete in favoarea curateniei si mintuirii de pacate a prea-fericitului Gigi (sursa).

Pentru cei carora chiar le pasa de ortodoxia romaneasca (si imi place sa cred ca ma numar printre acestia), ultimele manifestari ale lingailor in sutana nu pot aduce decit un gust amar. Pentru ca poala linsa acum nu mai este a stapinirii lumesti trecatoare – la asta neamul popesc din Romania a excelat oricum dintotdeauna – ci chiar a banului concret, a banului murdar, a bancnotei intinse cu rinjet dispretuitor de catre un infractor penal. Mai jos decit atit nu se putea ajunge. Daca Patriarhul Daniel mai are ceva onoare ramasa in urma circului alegerii sale in functia ierarhica suprema pe care o detine acum, ar trebui sa reactioneze sanctionind aspru pe acei preoti.

Bunica mea are o vorba: „Dumnezeu te ajuta, dar nu-ti baga in sac!”. Acest lucru as dori sa-l spun si eu preotilor respectivi acum. Degeaba unii oameni bine intentionati incearca sa prezinte ortodoxia romaneasca intr-o lumina buna: de fiecare data cind facem asta parca dinadins intreprindeti ceva pentru a demonstra cit de mult gresim. E pacat. Si e pacat ca indepartati lumea de Biserica – si mai grav, de Crestinism si religie in general – prin comportamentul vostru. Daca voi nu va ajutati, Dumnezeu nu va va baga in sac. Si s-ar putea sa traiti destul incit sa vedeti practic ce inseamna asta.

Written by Andrei Stavilă

aprilie 6, 2009 at 6:37 am

Dreptul la moarte. Cazul Eluana

with 2 comments

Eluana Englaro, italianca de 38 de ani aflată în comă de aproape 17 ani, a decedat luni noapte, dar disputele politice privind dreptul unei persoane în suferinţă de a muri continuă” (aici)

Despre eutanasie s-a vorbit mult in ultimele doua decenii si inca se mai vorbeste. Fiecare caz dramatic este un bun subiect de presa, si un aducator sigur de vizitatori pe bloguri (nu in Romania, fireste). Ce se intimpla cu acest drept de a muri? Este el un drept? Pentru inceput, vreau sa elimin ceea ce eu consider o prostie cit casa, vehiculata de cei mai destepti oameni ai momentului in etica normativa. Ei fac o diferenta intre „killing” (a omori) si „letting die” (a nu face nimic pentru a salva viata unui om, a „lasa sa moara”). Diferenta consta in faptul ca primul principiu este activ (te implici, omori tu cu miinile tale), in timp ce al doilea este pasiv (tu nu faci nimic, omul oricum moare, asa ca tu doar lasi natura sa-si urmeze cursul). Consecinta distinctiei este urmatoarea: este moral inacceptabil sa ucizi, dar este moral perfect acceptabil sa lasi sa moara un om care, fara ajutorul tau, oricum va muri. Ei bine, discutia pe aceasta tema in (c)academie este extrem de lunga si complicata. Filosofii, ca intotdeauna, se agata de un argument sau de un cuvint – uneori si de desinenta unui cuvint 🙂 pentru a se ciondani intre ei. Nu este aici locul sau timpul pentru a intra in asemenea dezbateri. Vreau sa spun ca, din punctul meu de vedere, distinctia este stupida. Atita timp cit poti face ceva sa ajuti omul sa nu moara, dar nu o faci, tot „killing” este. Problema care se pune este daca acest „killing” e justificat moral. Pentru a anticipa putin lucrurile, la aceasta intrebare raspund afirmativ, dar sustin ca anumite conditii trebuie indeplinite.

Exista totusi argumente serioase pro si contra eutanasiei. Haideti sa le luam pe rind. Argumente pro:

(a) orice individ este proprietarul absolut al vietii si corpului sau. Oamenii aleg sa se sinucida sau sa fie eutanasiati. Statul nu are nici un drept sa se amestece in decizia lor

(b) orice individ are dreptul la pastrarea demnitatii persoanei. Atunci cind starea fizica sau psihica a individului aduce grave atingerii demnitatii sale, uneori moartea este alegerea corecta (doresc sa precizez ca, din motive personale, sint un sustinator puternic al acestui argument; am fost implicat intr-un asemenea caz – din care nu cred ca am iesit normal la cap – si cred ca nimeni nu ar trebui sa treaca prin momente asemanatoare) (vezi si filmul lui Clint Eastwood, Million Dollar Baby)

(c) in cazurile in care, in pofida tuturor eforturilor medicale, rezultatul este oricum moartea pacientului, si in momentul in care pacientul sufera dureri ingrozitoare, eutanasia este permisa moral tocmai pentru a nu mai prelungi aceste dureri.

Argumente contra:

(i) nimeni nu este proprietarul vietii sale, ci viata a fost data de Dumnezeu – singurul care are dreptul sa o ia (varianta religioasa; exista si o varianta „laica” a acestui argument, care sustine simplu ca nu avem dreptul sa luam viata nimanui)

(ii) marea problema este ca in majoritatea cazurilor pacientii nu si-au exprimat inainte de accident dorinta privitor la eutanasie. Ce drept au rudele sau medicii sa decida in locul lor, mai ales ca, asa cum sustinatorii eutanasiei spun, omul este proprietarul absolut al vietii si corpului sau?

(iii) in cazurile de coma, au fost situatii cind pacientii s-au trezit dupa un numar de ani. De ce sa eliminam aceasta posibilitate in cazul altor pacienti?

(iv) daca vorbim despre demnitatea persoanei, atunci sint cazuri grave de afectiuni psihice care aduc atingere demnitatii. Daca acceptam eutanasia pentru cazuri privind mutilarea trupului, de ce sa nu o acceptam si in cazurile de fata? Cream astfel o panta alunecoasa („slippery slope”) si nu stim unde sa tragem linie

(v) ca si in cazul precedent, cum putem hotari cind un om are dreptul sa moara? Cind sint durerile suportabile si cind nu? Si nu depinde asta de fiecare pacient in parte? Cine ar trebui sa hotarasca asta, medicii? Dar atunci cum ramine cu pacientul – proprietar absolut al vietii si corpului sau? Ar trebui sa decida pacientul? Dar asta ar transforma spitalele in clinici de ajutorare a sinucigasilor!

(vi) in tarile in care s-a legalizat eutanasia a aparut ceea ce putem numi „turismul eutanasiei”: oamenii vin in tarile respective pentru a muri, pentru ca in aceste tari e legal. Dar lucrul acesta a dezvoltat o adevarata afacere, ceea ce este absolut imoral.

Acestea sint argumentele pro si contra eutanasiei care imi vin acum in minte (daca stiti si altele, va rog sa imi amintiti). Consider ca argumentele pro sint puternice si de bun simt, dar eutanasia nu ar trebui legalizata pina cind nu avem raspunsuri cit-de-cit clare la argumentele contra. Se pot, de exemplu, deschide discutii cu liderii religiosi luminati, care pot reinterpreta Biblia in asa fel incit eutanasia unui bolnav incurabil sa fie un act de mila, cu voia lui Dumnezeu (doar nu se face nimic fara voia Lui, right?). Apoi, ar trebui ca intr-un moment al vietii (la majorat, de exemplu) indivizii sa fie intrebati daca ar accepta sa fie eutanasiati in asemenea cazuri (si daca, evident, sint de acord cu donarea organelor – dar asta e alt subiect). Ar trebui sa vedem cum facem cu posibilitatea ca oamenii sa se trezeasca din coma dupa un numar de ani – oricit de mica este aceasta posibilitate (vezi filmul lui Pedro Almodovar Hable con ella, de pilda). Iarasi, va trebui sa raspundem – si nu stiu nici un raspuns satisfacator deocamdata – de ce o anumita stare fizica aduce atingere demnitatii persoanei si deci e un caz ok pentru eutanasie, iar o anumita stare psihica nu aduce atingere demnitatii persoane, sau aduce atingere, dar nu e un caz ok pentru eutanasie. In general, anumite limite trebuie puse, si trebuie sa le gindim bine. Bioeticienii au un important cuvint de spus aici. Nu in ultimul rind, trebuie sa vedem cum putem lupta impotriva unor consecinte nedorite ale legalizarii eutanasiei, cum ar fi turismul eutanasic (in conditiile in care este naiv sa-ti imaginezi ca toate tarile vor legaliza eutanasia).

Dupa cum vedem, nu e usor sa discutam despre aceasta problema. A te declara simplist de acord cu eutanasia sau impotriva ei echivaleaza cu a nu spune nimic. Trebuie discutate multe chestiuni. Singura problema este ca trebuie sa o facem repede. Datorita avansului tehnicii medicale, tot mai multe persoane sint tinute in viata artificial, impotriva vointei lor si a rudelor. Cit timp discutam noi, asemenea persoane sufera ingrozitor.

[O lista cu filme despre eutanasie aici]