Interactiuni

Posts Tagged ‘estetica

Tezele lui Erdely

with 3 comments

“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”: asa isi incepe artistul si criticul de arta ungur Miklos Erdely celebrele teze din 1980 (pentru Marly Conference). Totusi, el tine sa completeze lista tezelor cu urmatoarea asertiune: “doar pentru ca o expozitie este a matter of decision nu inseamna ca aceasta decizie trebuie sa fie arbitrara”. Nu pot decat sa subscriu la ambele teze, dar facand mici observatii la fiecare dintre ele:

Pe de o parte, nici una din definitiile artei pe care le cunosc (esentialista, functionala, institutionala sau procedurala, etc.) pare sa nu se poata aplica tuturor genurilor si tipurilor de arta. Asa spre exemplu, nu toate productiile artistice (asa-numitele “opere de arta”) performeaza o functie estetica (sau furnizeaza placere estetica). Daca o productie ne “trezeste” impulsul de a interveni intr-o situatie mai curand decat “placere estetica”, nu inseamna ca acea “opera” e mai putin arta (sau ca nu e arta deloc). In ceea ce priveste definitia (sau definitiile) de tip esentialist ale artei (X este arta daca si numai daca X poseda calitatea Y), cred ca oricine poate sa observe cu ochiul liber si fara prea multe drumuri la “surse demne de luat in consideratie” ca de-a lungul timpului ceea ce numim “arta” a luat atatea chipuri si atatea continuturi, incat e greu (daca nu si imposibil) sa pariezi ca “aceasta este calitatea esentiala ce face arta – ‘arta’”. Una peste alta, pe mine ma irita cel mai tare definitiile asa-zis “institutionale” (procedurale) ale artei. George Dickie este cred notoriu, in sensul ca se presupune (gresit cumva) ca el este parintele teoriei institutionale a artei. De fapt Dickie a preluat pe filiera Arthur Danto idea de “Artworld” (lumea artei) dar nu s-a oprit la ceea ce “the artworld” insemna pentru Danto. Intr-un articol inubliabil de prin saizeci si ceva, Danto vorbea despre “lumea artei” (The Artworld) in sensul unei comunitati.

Din comunitatea asta a artei ar trebui sa faca parte: artistii, criticii de arta, curatorii, dar si publicul care consuma arta, “operele de arta insele”, precum si istoria artei si atmosfera de teorie a artei din jurul lor. Pentru Danto, “artworld” nu este prin urmare o institutie care decide printr-o procedura anumita ceea ce este arta (ceea ce este expus in galerii si prezervat in muzee drept “arta”). Pentru Dickie, dimpotriva – daca institutia de arta X (cu toata sleahta ei de profesionisti: curatori, critici, directori de muzee etc.) considera Y arta atunci “Y este arta”. La prima vedere s-ar parea ca teoria asta “institutionala” a artei nu contrazice prea mult prima teza a lui Miklos Erdely (“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”). Se pare ca “institutiile artei” decid ceea ce este arta si ceea ce este non-arta fara a tine prea mult cont de definitiile date artei sau “atmosferei de teorie din jurul istoriei artei”.

Problema cu deciziile mi se pare ca ar trebui gandita nu doar unilateral (din sensul institutiilor artei), cat si din prisma fiecarui consumator de arta. Degeaba imi spune mie “Artworld” (in sensul lui Dickie sau whatever) ca Gioconda este nu doar arta (tinuta in muzeu, apreciata de milioane de oameni, etc.) ci chiar o “opera de arta” de mare clasa (“capodopera a istoriei artei universale”, “marca geniului artistului X” bla-bla…). Ce sa inseamne asta? Ca ar trebui sa-mi placa musai? Ca as fi in afara bunului simt (si common sense-ului) daca as indrazni sa spun ca pentru mine respectiva pictura nu e o “capodopera” si in final nu stiu daca sa o consider ori ba “arta”? Poate decizia mea de a considera Y drept arta este total arbitrara (la fel si decizia de a nu considera Y arta). Nu afecteaza pe nimeni si nici nu conteaza. Nu invit pe nimeni sa plateasca bilet la expozitia mea temporara de “panseuri estetice”. Situatia se schimba insa deranjant spre jenant cand e vorba de deciziile arbitrare ale „artworld”. Nu poti cere privitorului (consumatorului) sa se conformeze „povestii“ tale despre arta, sa vada Y in aura in care o vezi tu, sa aprecieze Y doar pentru ca e expusa in Pompidou, pazita cu strasnicie si stearsa de praf printr-un procedeu special din doua in doua zile. Nu poti sustine ca Z (din  publicul de arta) “esueaza” sa perceapa Y ca si arta (sau ca si “opera de arta remarcabila si unanim recunoscuta as such”) doar pentru ca Z este insuficient de educat – sau, pe limba lui Hume sau Kant, “este ceva defect in perceptia lui estetica”.

Totusi, nu cred ca am raspuns clar la problema “arbitrarietatii” deciziilor noastre in ceea ce priveste “arta”. In orice caz, aceasta arbitrarietate se poate colobora cu o alta: cea a obiectului de arta. X este arta pentru mine acum si aici. X nu este arta pentru tine acum si acolo pentru ca Z si nu X este pentru tine si pentru cei din comunitatea ta “arta”. As completa  lista lui Miklos Erdely cu o teza: “in privinta artei nu putem vorbi despre  nici o ‘unitate in diversitate’ pentru ca arta inseamna exact diversitate. A presupune ca produsele artistice ar avea ceva in comun, ceva care sa le confere statutul de arta, inseamna a presupune o unitate pe care produsele artistice nu o poseda”.

Reclame

Ma mutilez, deci exist!

with 4 comments

Ultimul meu episod din serialul Post-, Non-, Pdeudo- arTA se referea la doua “povesti” in oglinda. Una era despre eviscerarea imaginara a sfantului patron al marinarilor – Erasmus (o poveste veche tocmai din perioada Evului Mediu Intunecat si “Masculin”) si cealalta poveste era din vremea noastra (relatarea despre artistul contemporan Damien Hirst, care si-a facut un hobby din eviscerarea, impaierea si conservarea in formol a mamiferelor).

De data aceasta promit sa nu va mai povestesc despre felul in care medievalii isi pedepseau corpul pacatos si plin de pofte! Acum este randul contemporanilor sa-si verse oful pe minunatul si nefericitul „body in pain”.

Practica din arta contemporana prin care artistii isi folosesc propriul lor corp ca pe un mediu (in locul lemnului, pietrei, ori panzei in cazul picturii) se numeste “fix” body art (no more no less). In anii ’60 se fac simtite primele manifestari ale acestei forme de arta. Din cate imi amintesc eu exista foarte multi body artists: Vita Acconci, Janine Antoni, Stuart Brisley, Chris Burden, Stelarc, Ana Mendieta, Tom Marioni, Dennin Oppenheim (nu stiu daca el este sau nu sotul lui Meret Oppenhaim), Terry Fox, Gina Pane, Linda Montano si Mike Parr sunt numai cateva exemple. Toti (sau majoritatea) acestor artisti au experimentat pe propria lor piele (la propriu) tot felul de suplicii (mai ceva ca Sfantul Erasmus!).

Precizare: spre deosebire de eviscerarea medievala imaginara, supliciile body artist-ilor are for real. Nu stiu de ce, da’ parca nu imi vine sa cred ca toti sunt interesati pana peste urechi de ceea ce se numeste „the culture of pain” (David Morris oferea un soi de explicatie pentru atractia artistilor vizavi de durere: “Pain is to somatic stimulation as beauty is to visual stimulus. It is a very subjective experience.” – „Durerea este pentru stimularea somatica precum este frumusetea pentru stimulul vizual. Este o experienta foarte subiectiva”).

Cu ceva timp in urma, o artista de origine franceza mi-a atras atentia in mod deosebit. Doamnelor si domnilor, ea este: Orlan!

orlan2 (sursa)

Orlan nu este chiar o “body artist” suta la suta ci mai mult ea reprezinta ceea ce se numeste “carnal art” ori “transgresive art”. Arta ei vrea sa spuna ca limitele corpului sunt mobile si modificabile. De aceea ea isi face operatii estetice peste operatii estetice; isi introduce oase suplimentare sub piele si ne spune ca “arta trebuie sa socheze!”. Motivatia ei pare sa fie aceea de a provoca/deconstrui conceptiile traditionale despre frumusete: “I’m against the idea of normal beauty” (Sint impotriva ideii de frumusete normala). De aceea ea isi mutileaza constant corpul, incercand sa imite ba “frumusetile” ne-Europene (gen girafa-femeie Ndebele din Zimbabwe), ba nu stiu ce “vestala” asiatica. In timpul intervetiilor chirurgicale pe care le suporta, ea cere sa fie filmata (ca in cazul performance-ului Omnipresence – Ominiprezenta). Uneori performeaza rolul Madonei catolice cu o cruce alba intr-o mana si cu o cruce neagra in cealalta (in timp ce medicii si asistentele ii cîrpesc fata sau ii curata de sange parul). Orlan spune ca arta ei nu este deloc dureroasa (ca ea nu simte durere in timpul interventiilor).

Criticii de arta, teoreticienii si doamnele care predau in departamentele de Gender Studies de regula iau ca punct de plecare aceasta “opera de arta” intitulata “Omnipresence” pentru a exemplifica, ilustra sau populariza cateva subiecte “hot” din teoria contemporana a artei. De exemplu Peggy Zeglin Brand in “Disinterestedness and Political Art” argumenteaza pentru un switch (interested/disinterested) in atentia cu care receptam arta politica. In viziunea ei performance-ul “Omnipresence” este un exemplu de arta politica feminista. Brand spune ca putem sa “experimentam” estetic acest performance in acelasi fel cum am contempla o opera de arta clasica (sa zicem Primavara lui Boticelli). Intrebarea este: oare?!

Mai jos aveti o fotografie din timpul perfomance-ului „Omnipresence”. Mai multe fotografii aici si aici.

orlangrapes (sursa)

Post-, Non-, Pseudo-arTA: Introducere

with 6 comments

Mi-am propus ca in fiecare joi sa scriu un post… despre ce altceva decat despre ARTA. Daca ma voi putea tine de “anagajament” voi scrie regulat despre: Arta cu “A” mare sau arta cu “a” mic; arta contemporana sau arta traditionala; asa-zisele opere de arta controversate; street art; arta si politica sau arta politica; Kitsch sau Camp; Junk Sculpture; Estetica; Teoria filmului si altele de acest gen…

O alta categorie de subiecte care intamplator imi retin interesul de ceva timp sunt cele legate de: cultura populara vs. “high culture”; democratia culturala si reflectia ei in artele timpului nostru; arta si ecologia precum si definitiile, re-definitiile si retro-definitiile artei si artistului.

In alta ordine de idei, cred ca arta si artistii ar putea face mult mai mult decat fac pentru a promova justitia sociala, idea de umanitate si alte “chestiuni” umaniste si umanitare. Cred ca oricine poate sa remarce cu usurinta faptul ca miscarile si productiile din arta contemporana sunt din ce in ce mai elitiste si mai ostracizate (si ostracizante in acelasi timp) in “artworld”-ul caracteristic: bienale, galerii private etc. Desi platformele artistice ale artistilor contemporani (individuali sau oraganizati in asociatii si fundatii) mustesc de idei si imperative despre cum si de ce artistul si arta ar trebui sa participle activ in viata si intemperiile cetatii, aceste afirmatii raman de cele mai multe ori doar sa ornamenteze paginile de web si paginile publicatiilor de specialitate. Chiar daca pe toate drumurile, la toate “workshop”-urile”si conferintele artistii contemporani ii citeaza pe Jean Luc Godard, Ranciere si Slavoj Zizeck – sustinand ca arta nu mai este o activitate “de excelenta” la care numai cei norocosi si bogati au acces, productia si practica artistica nu face dacat sa ilustreze contrariul celor afirmate (poate mai putin partea cu excelenta, daca stau sa ma gandesc).

Oricat de mult s-ar stradui artistii si teoreticienii contemporani sa ne faca sa-i credem pe cuvant ca dictum-ul lui Godard: “idea nu este sa facem arta politica ci sa facem arta in mod politic” se aplica in cazul lor si a creatiei lor, si oricat de mult ar vrea ei sa ne determine sa vedem cum arta contemporana s-a “democratizat”, a iesit din muzeu pe strazi si in cartierele nevoiase, se adreseaza tuturor si nu doar celor educati sa o recunoasca, totusi de cele mai multe ori arta ramane acelasi domeniu: domeniu al “connoisseur”-ului.

[Nota: serialul se va numi „Post-, Non-, Pdeudo- arTA”, iar episoadele sale vor fi gasite in pagina destinata serialelor]

Written by arankas

martie 12, 2009 at 6:00 am