Interactiuni

Posts Tagged ‘filosofia politica

Odă lustruitorului de pantofi. Demnitate umană versus activism social

with 15 comments

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Liberalism, democratie, poligamie

with 3 comments

In episodul trecut al serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor” am incercat sa ofer citeva directii de abordare a problemei dezacordului radical in societate. Ideile generale, pe scurt, sint acestea: (1) scopul primordial al statului este promovarea in mod egal a intereselor tuturor cetatenilor sai; si (2) cetatenii au dreptul sa voteze pentru promovarea propriilor lor interese, dar nu au voie sa impiedice promovarea intereselor altor cetateni.

In aceste conditii putem aborda acum un alt subiect controversat, subsumat categoriei „dezacorduri radicale in societate”: cum ar trebui statul sa trateze problema poligamiei? Pentru a raspunde unei asemenea intrebari, va trebui mai intii sa vedem ce inseamna si ce presupune poligamia. In genere, ea este definita drept „forma de casatorie in care o persoana are mai mult de un sot / o sotie”. Exista trei tipuri diferite de poligamie: poliginie (casatoria unui barbat cu mai multe femei), poliandrie (casatoria unei femei cu mai multi barbati) si casatorie in grup (soti care au mai multe sotii, in timp ce aceste sotii au mai multi soti). Conform Ethnografic Atlas Codebook, din 1231 de societati monitorizate, 186 erau monogame, 453 practicau ocazional poliginia, 588 practicau in mod frecvent poliginia, iar 4 practicau poliandria (sursa). O lista a tarilor care recunosc legal diverse forme de poligamie puteti gasi aici.

Exista un atribut interesant care face din poligamie un subiect cu totul aparte: in privinta acestei practici, atit argumentele pro, cit si cele contra vin deopotriva de pe filiera religioasa, de pe filiera laica si – as adauga eu – de pe cea feminista. Sa le luam pe rind.

Argumentele religioase pro-poligamie sint aduse de acele religii care privesc practica respectiva drept un mod de viata recomandat de divinitate. O parte din mormonii din Hildale, Utah (urmasi ai lui Joseph Smith, care pot avea nu mai mult de 999 sotii de caciula – sursa) sau islamistii (care pot avea pina la patru sotii, in functie de situatia lor financiara, si nu se pot casatori cu alte femei decit cu acordul primei sotii) sint doar doua exemple.

Argumentele religioase anti-poligamie sint atit de cunoscute, incit nici nu mai are rost sa le discutam. De obicei crestinismul, in toate formele sale, considera poligamia drept un pacat capital – nu doar din perspectiva morala, ci si din cea strict religioasa: poligamia nu este un stil de viata propriu crestinului tipic.

Argumentele laice pro-poligamie sint diverse. In tarile mai sarace, poliandria este vazuta ca o sansa in plus pentru un trai mai bun si pentru limitarea cresterii populatiei in raport cu resursele limitate: o femeie care are mai multi soti va primi mai mult ajutor si mai multa sustinere din partea fiecaruia decit ar primi doar de la unul, si astfel ar avea un trai mai bun; de asemenea, copilul ei va fi mai bine intretinut. Monogamia ar insemna, in schimb, mai multi copii de crescut de catre familii monogame foarte sarace. Invers, in tarile occidentale bogate poliginia este de dorit: aceste tari au un surplus de resurse dar o mare problema privind natalitatea, deci poliginia ar ajuta la cresterea sporului pozitiv al populatiei. Un al doilea argument laic este sustinut de anumite grupari feministe: mai multe sotii inseamna in tarile sarace (dar nu numai in ele) o diviziune a muncii, deci mai putina munca pentru o femeie decit ar avea ea in mod normal de facut daca ar trai intr-o familie monogama (vezi exemplul tribului Maasai). La fel, Saba Mahmood arata ca anumite curente feministe islamice vad poligamia drept o posibilitate de emancipare a femeii si de rezistenta impotriva diverselor abuzuri masculine: nu putine sint cazurile in care cele patru femei ale unui sot s-au unit impotriva acestuia si i-au impus ce au dorit ele! In fine, feminismul individualist (printre ai carui sustinatori se afla Wendy McElroy) sustine „libertatea adultilor de a intra voluntar in casatorii poligame” (sursa).

Argumente laice contra-poligamie, sa fiu sincer, nu am prea gasit. Ma gindesc la faptul ca, in statele occidentale cel putin, acceptarea poligamiei ar presupune o intreaga serie de schimbari ale codului familiei, iar aceste revizuiri nu sint deloc facile. De exemplu, ce se intimpla cind una dintre sotiile cuiva doreste sa divorteze? Cum se impart bunurile comune? Dar daca, in cazul femeilor cu mai multi soti, unul din acestia, la divort, cere incredintarea copilului? Dincolo de acest argument de ordin juridic, nu cred sa existe alte argumente serioase. Nu cred (desi recunosc ca nu am argumente bazate pe evidente stiintifice) ca dezvoltarea psihica normala a copiilor intr-o asemenea familie poligama ar avea de suferit. De asemenea, faptul ca o practica minoritara lanseaza provocari moralitatii sustinute de majoritate (aici, majoritatea monogama) nu mai este demult un argument forte, demn de luat in seama, asa cum era pina de curind (ii exclud aici pe comunitarieni, care pun de obicei interesul comunitatii si al traditiei acesteia deasupra intereselor individului). Un alt contra-argument ar fi tratamentul femeilor si copiilor in unele familii de acest tip: lipsa libertatii de miscare, claustrarea fata de lumea exterioara, eventuale traume psihice si fizice. Acest argument este insa unul slab, intrucit aceleasi fenomene au loc si in casatoriile monogame: legatura intre poligamie si privarea individului de drepturile sale de baza nu este un fapt demonstrat.

Argumentul forte in favoarea poligamiei este, evident, unul de tip liberal (nu neaparat libertarian) si individualist. Revin acum la cele doua principii enuntate la inceputul acestui post. Conform celui de al doilea principiu, majoritatea monogama a cetatenilor nu are nici un drept sa impiedice promovarea intereselor poligamilor (indiferent ca interesele acestora din urma sint justificate religios sau cultural, or pur si simplu ca o optiune ori preferinta individuala). Conform primului principiu, job-ul statului este sa promoveze in mod egal interesele tuturor cetatenilor sai – ca atare, si interesele poligamilor. De fapt, sustinatorii poligamiei, la ora actuala, nu vor decit sa fie lasati in pace – cu alte cuvinte, sa nu fie incriminat penal acest tip de viata. Desi sint un adept al familiei monogame (si sint destul de conservator, din acest punct de vedere), totusi nu vad nici un motiv sa le interzic altora sa traiasca conform propriilor lor optiuni si principii. Un stat liberal si democratic trebuie sa accepte poligamia ca pe o forma de casatorie perfect legala.