Interactiuni

Posts Tagged ‘filosofie

Pro si contra: „noua revolutie culturala”

with 8 comments

Incepem astazi un nou experiment pe blog: autorii sai vor prelua o tema si o vor dezbate, aducind argumente „pro” si „contra”. Pentru astazi, am ales articolul domnului Andrei Plesu, publicat in Adevarul: O noua revolutie culturala? „Pro” a scris Andruska, „impotriva” s-a pronuntat Arankas. Enjoy!

Andruska: pro

Inainte sa spun de ce sint de accord cu domnul Andrei Plesu, voi incepe cu o delimitare. Nu cred ca “inflatia” de proiecte privind “drepturile omului, minorităţi, integrare europeană, condamnarea comunismului, societate civilă, feminism…” este un lucru surprinzator, si cu atit mai putin unul revolutionar. Ca europeni raminem, totusi, socratici: ii amintesc autorului ca filosofia nu este tocmai un exercitiu inchis in sine; de la greci am invatat ca ea trebuie sa raspunda in primul rind problemelor practice, actuale, care chiar ne framinta ziua si nu ne lasa sa dormim noaptea. Socrate se intreba, printre altele, care sint calitatile unui bun cetatean si cum ar trebui organizat statul perfect – exact aceeasi intrebare pe care ne-o punem si noi astazi, mai ales in contextul fascinant al integrarii europene. Daca tinerii cercetatori se intereseaza tot mai mult de drepturile omului, de feminism, de ecologie, de integrare europeana, de cetatenie sau imigratie este tocmai pentru ca problemele respective sint urgente, si cu totii asteptam un raspuns. Filosofia este chemata astazi, mai mult decit oricind, sa ofere macar tentative ale unor solutii. A lasa asemenea subiecte exclusiv in voia tehnicienilor mi se pare profund gresit. “Inflatia” de care vorbeste domnul Plesu nu este, in acest context, decit un rezultat al inflatiei problemelor care ne apasa – mare parte din ele nefiind create de noi, dar asteptind, moral incorect, o rezolvare din partea noastra. Asa stind lucrurile, vad plingerea domnului Plesu incadrindu-se intr-un anti-socratism pe care il resping.

Pe de alta parte, sint de acord ca trecem prin inima unei “noi revolutii culturale”, o miscare pe care nu o pot valoriza decit in negativ. Cum domnul Plesu bine observa, factorii ei modelatori sint de natura economica: tinarul cercetator e nevoit sa faca un proiect care poate atrage fonduri, ori poate fi acceptat intr-un program doctoral la o universitate prestigioasa, ori poate asigura nu doar un job bun, ci o paleta destul de larga a ofertelor de angajare, pentru a avea spatele asigurat in cazul nefericit al unui esec in mediul academic. Nimic straniu pina aici. Insa proiectele viabile in sensurile mentionate sint dictate de politici ideologice foarte clar definite. In domeniile umaniste trendul este unilateral: dinspre comprehensiv spre analitic, dintre interpretare spre descriptie, dinspre metode calitative spre metode cantitative. In Statele Unite, de pilda, nu ai nici o sansa sa publici un articol intr-o revista peer-review de stiinte politice daca nu folosesti in articolul tau metode cantitative. Proiectele si articolele devin tot mai standardizate, in detrimentul imaginatiei si a creativitatii; intrebarea de care mi s-a facut greata la CEU era: “si care iti este argumentul?” Dar eu poate nu aveam un argument, poate voiam sa dezvalui o stare de fapt! Intrebarea pe care o aud invariabil la EUI este: “si care iti e variabila independenta, care cea dependenta?” Dar poate nu vreau sa folosesc asemenea tip de explicatie, poate doresc sa ofer un argument!

Standardizarea merge insa mina in mina cu mainstream-ul. Proiectul tau trebuie nu doar sa fie unul standard (indiferent de ce aduce nou, fapt absolut secundar!). El trebuie sa fie si mainstream: chiar in cadrul aceluiasi domeniu, teoria democratiei de pilda, e mult mai intelept sa-l urmezi pe Thomas Christiano decit pe Hardt si Negri. O teza pe o tema care nu este “mainstream” va intimpina dificultati in a-ti oferi mai tirziu argumentul pentru un job bun.

O ultima problema o constituie specializarea tot mai ingusta: deja pe feliuta ta de cercetare, care face parte dintr-un sub-domeniu al unui alt sub-domeniu, s-a scris enorm. Muncesti de dimineata pina seara, si este dificil sa fii tot timpul la curent cu ce se intimpla. Ca atare, asistam, in cadrul acestei adevarate noi revolutii culturale, la un proces de idiotizare intelectuala. Am colegi la stiinte politice care iti vor povesti o zi intreaga despre procentul de democratie existent in Franta si despre modul in care el poate fi cuantificat; daca ii intrebi insa despre tensiunea dintre principiile liberalismului si ale democratiei, se uita la tine ciudat. Daca aduci in discutie, in inima Florentei, pe Machiavelli – se crucesc. Cind ii intrebi daca valorizeaza pozitiv sau negativ modul in care conduce Berlusconi guvernul, raspunsul invariabil este ca nu sint interesati de aspectele normative. Iar daca vrei sa duci discutia dinspre domeniul stiintific spre film, fotografie, sau muzica sint total pierduti si te considera un freak. Personal, ma gindesc cit de fascinat as fi fost sa ii ascult pe Eliade, Cioran si Sebastian la dialogurile Criterion-ului; cit de interesat am fost sa ii ascult pe Afloroaei la Iasi, pe Kis la Budapesta si pe Bauböck la Florenta; si cit de plictisit voi fi sa ii ascult, in viitor, pe bunii mei colegi.

Sa recapitulam: de la comprehensiv la analitic; standardizarea proiectelor; obsesia “mainstream”-ului; si ingustarea intelectuala: toate acestea sint doar citeva aspecte ale noii revolutii culturale pe care domnul Plesu o observa perfect. Sa acceptam ca am identificat corect problema: care este solutia? Personal, nu vad decit una singura: oamenii cu punga plina si cu dare de mina trebuie convinsi sa sustina si tipul de cercetare de care vorbeste domnul Plesu. Ma refer, evident, nu la o biata bursa de un an, ci la universitati private care sa ofere joburi pe termen lung si salarii atractive pentru o teza pe Nietzsche, Gadamer  sau Kierkegaard. Aici intervine rolul diplomatului Plesu. Daca nu va incerca sa faca acest lucru, atunci consider ca plingerea domniei sale nu poate friza decit ipocrizia.

Poate s-or fi citit carti la lumina luminarii, intr-o cabana la Paltinis, domnule Plesu. Dar cultura mare, cea pe care o admiram astazi la italieni, francezi sau germani s-a facut la lumina candelabrelor, in palate de vis, in centre culturale urbane. Este decizia dumneavoastra daca doriti sa oferiti tipului de cultura pe care il sustineti candelabrele si palatele necesare – sau daca va multumiti sa ii deplingeti lenta disparitie, la lumina luminarii unui prohod jenant.

Arankas: contra

Andrei Plesu se intreaba cum s-a ajuns la pierderea “apetitului cultural” de catre tanara generatie de aplicanti la NEC. Domnia sa presupune ca noi nu mai “frisonam” cand citim Shakespeare sau Nietzsche, ca ne-am fi pierdut fiorul pentru “cultura autentica, de buna traditie europeana” si ca toata aceasta orientare pragmatica spre topicuri “hot” (gen drepturile omului, condamnarea comunismului, integrare europeana, minoritati, societate civila, feminism, probleme ecologice etc.) ar fi ingrijoratoare. Intrebarea mea este insa, “pentru cine este ingrijoratoare aceasta invazie masiva si agresiva de noutate?” Pentru cei cativa “filosofi de profesie” (atat de „cativa” incat ii numeri pe degete) care stau bine merci in turnul lor de fildes (tapat cu editiile de lux Kant, Hegel si Nietzsche), discutand la o cafea cu imaginea lor din oglinda de la baie despre Siegfried (bolidul metafizic BMW seria 3) si apoi sovaind dramatic pentru ca nu stiu ce gel de dus sa aleaga dintre mirosurile de ghimbir, ceai verde si lavanda de la Roger & Gallet?

Sau poate tinerii cercetatori (scuzati, “vietatea multicefala”, in limbajul onorabilului domn Plesu), palizi de foame si cu restante la plata caldurii pe ianuarie si februarie, ar trebui ca in numele asa-zisei “culturi autentice” sa nu-si risipeasca pretiosul timp dedicat cugetarii asupra “fiintei ca fiinta” (la lumina lumanarii fireste… ca sa respecte sfatul lui Noica!), cu incercari de a se “inregimenta” in temele actuale pe care finantatorii de oriunde le crediteaza (pentru ca au motive intemeiate sa le crediteze). Nu! Ei trebuie sa ramana “ceea ce au fost – romantici” (ca sa-l citez si pe neica Eminescu, acest depozitar al “culturii autentice si de buna traditie europeana”). Ei trebuie sa ramana cu burta goala dar cu “trairea candida cand se intreaba ‘ce este timpul’ ” (ca vorba aia “filosofica”, “mai fundamentala” este intrebarea “ce este timpul” – in toate variantele si scenariile: cascada, havuz si fluviu – decat statisticile despre violenta sexuala din Caucaz!)

Cat despre specialistii in Nietzsche care se re-orienteaza catre “reconciliere in discursul public” (ce infamie, domnule!)  am numai cuvinte de lauda. Bine ca s-au putut re-orienta si, poate cu putin noroc, vor putea si pune umarul la “reconcilierea” cu pricina (oricum ar fi, este preferabil decat sa stea acasa someri dupa ce cu doi ani in urma si-au luat doctoratul cu summa cum laude pe o teza cu titlul “ Conceptul de timp la Nietzsche”). Eh… si ar mai fi de spus ca, da, domnule Plesu, “frisonez” in continuare cand citesc Shakespeare, Nietzsche sau Baudelaire dar din cand in cand mai trebuie si sa iau cate un paracetamol ca nu pot sa traiesc intr-un frison continuu. Un “intelectual cu insemnele provocatoare ale unei bogate diversificari formative” (atat de pretuit de Plesu) se va chinui cum poate el mai bine sa interpreteze, filosofeze despre lume… dar asta nu este de ajuns (mai trebuie si sa faca ceva concret ca sa o schimbe). Daca reuseste sa o schimbe (chiar si folosindu-se de “retorica la moda”), eu cred ca ar fi un mare castig (nu va mai interesa pe nimeni “coeficientul de previzibil, redundanta si platitudine al acestor proiecte).

Written by Andrei Stavilă

martie 10, 2010 at 9:59 pm

Bomboane filosoafe!

with 3 comments

Chiar cand declarasem razboi ciocolatei (acum vreo 3 saptamani) se ivi din senin un colet cu ‘bunatati’ frantuzesti trimis de sora mea  prin posta. Am defacut eu cu multa bagare de seama cutiile si cutiutele cu dulciuri si privirea mi-a cazut pe o punga mare cu bomboane de Craciun. Mi-am zis ca o fi trecut el Craciunul da’ eu tot vreau sa ma infrupt cu ciocolata neasteptata, stralucitoare si ajunsa la mine cu o saptamana intarziere (or so) dat fiind faptul ca posta italiana nu lucreaza de sarbatori.

[click pe fotografii pentru a le mari]

Acum… ta-ta-ta-ta surpriza: bomboanele nu erau orice fel de bomboane de ciocolata ci erau… erau… bomboane filosoafe! Asa incat in timp ce savurai gustul minunat al bomboanei si minunea de cacao cobora incetisor spre stomac mintea ta trebuia sa lucreze pentru a deslusi intelesul unei apoftegme (sau chiar doua apoftegme pe acelasi ambalaj). Din foame de cunoastere am tot desfacut bomboane… una dupa alta… pana cand am adunat o gramajoara de apoftegme si nestiind ce sa mai fac cu ele si tot grabindu-ma cu impachetatul (ca tocmai ne mutam) le-am aruncat la cos. Stiu ca se vor gasi unii sa ma acuze ca… deh!,  da stati fara nici o griija ca le-am aruncat fix la cosul pe care scria hartie. Acum parca imi pare rau asa. Coborase si la mine in casa (tocmai din cerul ei instelat si inacesibil)… filosofia!

Written by arankas

februarie 2, 2010 at 8:00 am

De prin Romania: filosofia si etica butoiului

with 12 comments

La Iasi, am surprins pe vitrinele unor magazine afisul de mai jos. Despre ce e vorba: organizatia Noua Acropola doreste sa initieze pe dulcii cetateni ai diabeticului targ al Iesilor in stiinta gandirii. Mi s-a parut deopotriva serios si dubios inca de la inceput. Serios, intrucit pe afis „filosofie” se scrie cu „s” si nu cu „z”, si in conditiile in care pina si Humanitas-ul liicean il prefera pe „z”, „noii acropoleni” (sau „acropoleani”? sau „nou acropolenii”?) merita felicitati. Dubios, pentru ca unu la mina, nu scrie nicaieri cine va tine acele cursuri – ca daca-i vorba despre socraticii universitatii care mult cuvinta, eu unul is lamurit. Dubios doi la mina, pentru ca primul curs listat se numeste „Etica atemporala”, concept de care subsemnatul n-a auzit neam in intreaga literatura de specialitate. Daca este ceva de genul intelepciunii tantrice, eu is lamurit a doua oara. Totusi, site-ul Noii Acropole pare interesant de studiat – din nefericire, din lipsa de timp si conexiune la net eu nu prea am timp sa-l studiez – asa ca va invit pe voi sa o faceti si sa notati impresiile in comentarii.

DSCN0230 [640x480] (Iasi, iulie 2009)

Si daca tot vorbeam de etica, iata un depozit in Vaslui (stiti voi, orasul ala imens si cu somaj zero), care pretinde intr-un furculision chiritesc existenta unei etici specifice Estului (v-am zis eu ca nu am auzit de etica atemporala, dar de etica aspatiala putem discuta!). Interesant este ca etica din Est se sprijina direct pe primele principii si cauze ale alcoolului. Nu-i nimic de mirare, daca citim cum mostenirea genetica a rusilor se descompune in aburii cazanului.

dscn0267-640x480 (Vaslui, iulie 2009)

Stiu, e vacanta, asa ca nu va mai plictisesc cu filosofia si etica. Ma duc sa dau o fuga sa incerc si eu etica asta estica, sa o degust nitzel, si dupa aia va spun eu care-i treaba cu genele (si cu sprincenele!). Doamne-ajuta!

Written by Andrei Stavilă

iulie 14, 2009 at 9:00 am

Dezbatere: filosofia in Republica Moldova. Si in Romania

with 19 comments

Vitalie Sprinceana a descoperit un articol pe care l-am publicat in 2003 in „Convorbiri Literare”, l-a republicat pe blogul sau si a initiat o dezbatere. Cam trei ar fi ideile supuse atentiei: (a) nivelul economic aduce atingere nivelului cultural si academic? (eu cred ca da, Vitalie nu si-a exprimat clar opinia, insa Ion Marandici ma contrazice); (b) exista aspecte pozitive in filosofia practicata (si in modul in care este ea practicata) in Republica Moldova? (eu nu vad nici un aspect pozitiv – si nici in cazul Romaniei nu vad vreunul – insa Vitalie ma contrazice); (c) trebuie filosofia sa se afle sub imperiul actualului? (eu cred ca da, consider ca filosofia trebuie sa abordeze ceea ce ne intereseaza pe noi aici si acum, asa cum si Socrate a facut; mai mult, consider ca nu prea exista probleme perene ale filosofiei – aici sint de acord cumva cu scoala anglo-saxona care sustine acest lucru – iar acolo unde putem totusi generaliza si gasi o problema asa-zis „perena”, ea ar trebui abordata prin prisma a ceea ce ne spune ea astazi, altfel mie cel putin imi este indiferenta).

Dezbaterea are loc pe blogul lui Vitalie (aici) si va invit sa participati, daca doriti si aveti timp.

Written by Andrei Stavilă

mai 4, 2009 at 10:41 am

Cititorilor mei

with 4 comments

Motto: „Cind cineva ma lauda, sint ingrijorat: daca va descoperi ca nu ma ridic la inaltimea asteptarilor sale si va fi dezamagit? Cind cineva ma critica, sint linistit: sint mai bun decit crede el” (Constantin Noica, Jurnal Filosofic, citat din memorie)

In primele luni ale existentei acestui blog prietenii mei non-filosofi m-au acuzat ca port prea des „discutii inalte”. Mi-au spus – si i-am inteles – ca asteapta de la acest blog mai multe stiri personale: fiind departe, doreau sa afle mai mult si mai des despre ceea ce fac si locurile prin care merg. Un adevarat jurnal pe blog, daca vreti. Asa ca am inceput sa scriu nu numai despre subiecte filosofice si nu numai in engleza.

Cu parere de rau pentru ei insa, am renuntat repede la asemenea practica: numarul cititorilor crescuse la o medie de 150-200 unici pe zi, si nu prea imi venea la indemina sa imi expun viata unei audiente pe care nu o cunosc. In plus am citit bloguri, am invatat ce inseamna sa fii blogger. Si inca mai invat. De la un „site” axat pe propria-mi viata si asezonat cu unele discutii mai mult sau mai putin „inalte”, Andruska’s blog a devenit un forum al ideilor care-mi trec prin cap, o posibilitatea uluitoare de a ma exprima si de a ma exprima liber. Cine ma cunoaste, stie ca inca de pe vremea liceului scriam articole pentru diverse ziare si reviste tocmai din aceasta nevoie aproape bolnava pe care o am de a ma exprima liber.

Acum, unii considera ca scriu numai prostii. N-as crede. Am inceput un serial („Filosofia politica pe intelesul tuturor”), unde incerc saptaminal (cu unele intreruperi, in functie de timp) sa explic lucruri pe care eu le consider a fi un bagaj de cunostinte esential pentru un cetatean mediu al unei tari democratice. De asemenea, exista un alt serial saptaminal (Ungaria, my love) unde incerc, prin experienta personala, sa schimb modul de gindire al romanilor despre unguri. Mai am si alte seriale in cap, iar in functie de timp ele se vor materializa, sau nu. In al treilea rind – si ma incapatinez sa cred ca asta e calitatea de baza a blogului meu – incerc sa promovez toleranta si dezbaterea normala de idei. De exemplu, am incercat de citeva ori sa propun o discutie corecta si civilizata intre persoanele religioase si atei. Am incercat sa conduc totul spre un final in care unii sa se respecte pe altii si sa isi respecte reciproc ideile, fara sa se jigneasca sau sa se considere „damnati pe vesnicie”, respectiv „posesori ai unei gindiri medievale”. E drept ca nu am reusit, si imi asum acest esec in totalitate. O alta dezbatere importanta a fost aceea privind homosexualii. Un alt esec din perspectiva intilnirii dialogice pe care mi-l asum. Eu insa am invatat din aceste esecuri, si cred ca incercarile mele au fost mai importane decit esecurile inregistrate.

De ce nu scriu exclusiv despre „subiecte inalte”? Din doua motive. In primul rind, incerc atit cit se poate sa lucrez zilnic in domeniul pe care mi l-am ales; nu  e usor, mai ales atunci cind esti cuprins de exasperare si nimic nu iti mai provoaca placere (prietenii stiu  de ce!). Ca atare, dupa orele respective de munca nu sint omul care sa se uite la un film de Bergman ori Tarkovski (prefer Antonioni, Kurosawa sau Kusturica), ori sa scrie pe blog despre ideile la care a ajuns dupa lecturarea cu creionul in mina a unui text filosofic dur. Imi pare rau, in cazul in care ati crezut ca sint un intelectual de rasa trebuie sa va dezamagesc. In al doilea rind, pentru ca da, am momentele mele de trivialitate, momente delicioase la care nu doresc sa renunt. Ma gindesc, de pilda, sa incep un serial pe blog despre mincarurile pe care le fac – intrucit bucataria este una din pasiunile mele, si observ ca multe lume se plinge ca nu poate realiza o reteta sau alta, pentru ca nimeni nu explica simplu, pe intelesul tuturor, si in plus multe retete cer timp, sint complexe, ori necesita ingrediente greu de gasit. Vreau sa contrazic aceasta opinie si vreau sa ajut. De asemenea, imi place sa comentez unele stiri din ziare care ma amuza, ma intristeaza, ma revolta sau ma bucura. Multe din aceste subiecte sint triviale si mi se pare normal sa fie asa. Sint om, nu sint filosof in turnul de fildes, nici intelectual fin care sa discute cu prietenii la bere exclusiv despre literatura rusa sau sud-americana. Daca cineva m-a considerat vreodata astfel, regret dezamagirea pe care i-o provoc.

Iarasi, mi s-a spus ca nu mai sint citit de cind blogul meu a devenit „comercial”. As ruga persoanele respective sa se uite in header-ul si sidebar-urile blogului. Vedeti vreo reclama? Nu. Nu cistig bani, deci nu e un blog comercial. Traficul ma intereseaza, as fi ipocrit sa nu recunosc. Ma maguleste sa vad ca tot mai multe persoane ma frecventeaza, dupa cum ma bucur sa vad, de pilda, ca blogul meu e in primele 2000 din 20.000 de bloguri din Romania (Zelist), sau  ca media lungimii vizitelor ajunge la 3-5 minute, in functie de luna (sitemeter). Dar daca cineva crede ca scriu despre una sau alta doar pentru a face trafic (in conditiile in care nici nu cistig nimic din acest trafic, si nu prea cred ca voi cistiga vreodata, intrucit am alte lucruri mai importante pentru mine de facut decit sa stau 20 de ore pe zi pe blog, precum VIP-urile blogosferei) atunci persoana respectiva are o problema de logica, si nu vad de ce ar trebui sa ma justific mai mult.

Blogul acesta este, cel putin deocamdata, o oglinda a ideilor mele, a ceea ce sint eu acum. Cu bune si rele, cu idei interesante sau triviale. Cu bucurii (atunci cind un cititor ma felicita pentru un post prin mail sau printr-un comentariu direct pe blog) si cu tristeti (atunci cind un post considerat de mine important nu atrage atentia nimanui). Daca acest blog nu va place, e simplu sa nu ma cititi: frecventarea online, ca si cea offline de altfel, este la libera voastra alegere. Iar daca m-ati citit vreodata, imi cer sincer iertare pentru timpul pe care vi l-am luat.

Written by Andrei Stavilă

februarie 11, 2009 at 1:20 am

Filozofie.ro

leave a comment »

Adrian Ciubotaru vrea sa promoveze filozofie.ro. Si bine face. Cum ideea este excelenta, iata popularizez si eu teaser-ul:

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 26, 2009 at 9:10 pm

Publicat în Gânduri, Lupte socio-culturale

Tagged with ,

Citindu-l pe Liiceanu

with one comment

Iaca asa sint eu frustrat, si tot de Liiceanu vorbesc… Mama ce invidie m-a luat cind am vazut ca il citesc si muncitorii de pe santier… Si acum imi aduc aminte cum incercam sa maimutaresc, in liceu, discursul ‘telectualilor nostri, umplut de neologisme… de pe zoopolitik.ro! Aici. Via t3mb3.

Written by Andrei Stavilă

noiembrie 28, 2008 at 3:12 pm

Publicat în Gânduri

Tagged with , , ,

Cind lui Einstein i se rupe de studenti

with 2 comments

Un profesor de filosofie de la CEU spunea asa: orice profesor sincer va trebui sa recunoasca ca nu ii place sa lucreze cu studentii („no one likes to work with students”). Dincolo de falsitatea afirmatiei (la fel de mare ca si idiotenia profesorului respectiv), se afla o problema importanta: nu este necesar ca un bun cercetator sa fie in acelasi timp si un bun profesor (sau administrator: decan, rector, ministru etc.); si invers.

Intr-adevar, daca esti un bun cercetator asta nu inseamna ca esti si un bun profesor – „bun profesor”, in sensul a ceea ce in mod uzual intelegem atunci cind spunem ca persoana X „este nascuta pentru a fi profesor”. Situatia poate fi rezolvata in sistemele acelor tari, unde cercetarea se petrece in institutte de cercetare, iar actul educational in universitati.

Insa in tarile unde actul educational si cercetarea sint strins legate (in sistemul anglo-saxom, de pilda, cercetarea se face in universitati sau in institutele afiliate universitatilor) problema este dificil de rezolvat. Sint o groaza de buni cercetatori care nu au nici o treaba cu actul pedagogic – iar de aici singurii care pierd sint studentii, care pur si simplu nu au cu cine lucra. Imaginati-va cit de dificil este pentru un student la facultatea X, unde singurului profesor pe domeniul respectiv (si deci coordonatorului acelui student) ii ies bube pe creier numai cind stie ca trebuie sa se intilneasca cu studentii. Respectivul student nu are decit o sansa: ratarea sau demisia si cautarea unei alte universitati .

Nu critic sistemul anglo-saxon – dimpotriva, mi se pare extraordinar ca studentii au posibilitatea sa faca in acelasi timp cercetare. Dar cum putem rezolva problema neavenitilor in actul pedagogic, fie ei si einsteinii domeniilor lor? Voi ce parere aveti?

Written by Andrei Stavilă

noiembrie 8, 2008 at 11:41 am

Publicat în Gânduri

Tagged with , , , , ,