Interactiuni

Posts Tagged ‘fotografie

Miroslav Tichy – Eroii mei de pe margini

with 4 comments

Photography is something concrete, a perception, what you see with your eyes. And it happens so fast that you may not see anything at all! To photograph is to paint with light! The flaws are part of it. That’s what makes the poetry. And for that you need a bad camera. If you want to be famous, you have to be worse at something than everyone else in the world!”–Miroslav Tichy

Miroslav Tichy si Ion Barladeanu sunt doi artisti fabulosi si pitoresti pe langa care nu poti sa treci asa ca trenul prin gara fredonand “another brick in the wall”.  Doi “eroi” ai zilelor noastre scufundati in arta/povera si daily life fiecare in felul sau. Azi vi-l prezint pe Miroslav Tichy! Nu-i asa ca nu ati auzit prea des acest nume pe scena artworld-ului contemporan? (desi a expus in Elvetia, Franta, Spania, SUA…)

Incepe asa: Tichy band berea cea mai ieftina (un fel de “Noroc” in tara berii super)  in casa lui modesta din  Kyjov (Cehia), adunand fara nici o noima tone de fotografii “homemade” amestecate cu picturi si grafica. Apoi spune: “Oamenii de la mine din oras ma intreba <Ce esti tu, Domnule Tichy? Esti pictor, sculptor, ori scriitor?>. Iar eu le raspund: <Stii cine sunt eu? Sunt Tarzan la pensie>”. Casa lui e un depozit. Un fel de magazie de arta, alimente expirate, unelte de tot felul si carti…multe carti: sub masa, sub pat sub tonele de arta, sub farfuriile in care a fost cu mult timp in urma mancarea pentru cina. In filmul lui Roman Buxbaum (“Tarzan Retired”, 2004)  pe care l-am vazut acum doi ani la Pompidou, Tichy isi rasucea barba serafica cu degetele murdare, desfacea conserve pe care le imparte cu pisicile lui dragi, povestea despre peisajele nostalgice ale lui Josef Sudek, despre ceea ce face un artist prost unul neimaipomenit si despre multe altele mici si mari, reale sau imaginate, de aproape sau de peste mari si tari. Apoi auzi cum a fost el inchis la nebuni de mai multe ori pentru ca nu a mai vrut sa respecte canonul Socialist Realist (ca avea alte “nebunii in cap” decat sa cante in struna regimului). Mai bine “surprindea” pe hartie fotografica femei senzuale de pe ecranul TV, femei la scaldat, la piata, barfind regimul comunist, aranjindu-si ciorapii pe picior pana sus, cochetand in vitrina vreunui magazin de prostioare femeiesti.

A scapat teafar si de la nebuni si s-a retras la Kyjov in casa-magazie-de-arta-a-saraciei. A inceput sa-si confectioneze aparate de fotografiat din cartoanele de la hartie igienica, cutii de conserva, pachete de tigari, cutii de pantofi, lentile de ochelari (pe care le “lustruia” uneori cu scrum) … doar hartia fotografica o cumpara cu sfintenie de la un magazin din apropiere. Asa s-au scurs 20 de ani de mii si mii de fotografii, toate-toate cu femei din Kyjov. Unii spun ca arta lui a fost una dizidenta; altii spun ca nu a fost decat el  dizident din realitate. Miile de fotografii aruncate prin casa pe sub ligheanul de apa, langa canile pline de zat de cafea, sub un scaun pe post de “picior”, sunt toate “imperfecte” (din punctul de vedere al unui fotograf profesionist): supra expuse sau sub expuse, zgariate din greseala, cu vreo urma de musca zdrobita, neglijent taiate pe margini, uneori total neclare… Dar tocmai “neclaritatea” asta le face absolut extraordinare. Miile de imagini “neclare” documenteaza agonia unui interval de timp in care “o femeie cocheta” era un semn de normalitate; vorbesc despre insecuritate, mizerie, alienare, solitudine si in acelasi timp vorbesc despre rafinament, gingasie sau delicatete. Pana si urma de musca sau de gem zaharisit se transforma intr-o pecete de taina. Ea provine exact de acolo, din existenta la limita a unui artist exilat care, incredibil, isi permite luxul de a-si trai arta lui si viata lui reala intr-un regim politic absurd si abrutizant.  Nu “femeile” sunt aboutness-ul  artei lui Tichy, ci relatia viscerala a artistului cu “lumea” impusa versus “lumea” vazuta firesc prin lentila facuta de el insusi din toate resturile de prin gospodarie.  Si “lumea” asta, asa-zis “vazuta”, nu e in nici un caz “supra expusa”.

Am pasit in Pompidou printre sutele de fotografii alb-negru expuse  si brusc mi-am dat seama ca acelea nu erau fotografii (ca nici macar nu semanau cu niste fotografii) ci erau ca niste file de jurnal personal – Tichy (video)! Apoi am zarit o banca si m-am asezat langa un domn elegant trecut bine de 60, care mirosea tare a parfum scump, scump… Ne-am uitat impreuna la filmul de 35 de minute in care Tichy raspunea intrebarilor lui Buxbaum. Dar numai Tichy era acolo cu parul alb, lung si valvoi si cu unghiile lui netaiate si murdare sorbind cu nesat din “berea cea mai ieftina”. Vorbea cu mult sarm despre arta si despre viata si era plin de viata ochi. Ma uitam la el si mi se parea “outwordly”, un mare experimentator si exploarator sau, uneori, mi se parea un aristocrat al spiritului deghizat in cersetor. Tichy era batran pe atunci (trecut bine de 80). Isi amintea:  “I cut a lens out of Plexiglas with a knife, ground the lens, made a camera of wood and cardboard, and took pictures with that. Of course it worked. When I do something, it has to be precise. Truly, the lens was not precise, but maybe that’s where the art is… Then I grind the lens with various types of sandpapers, first coarse sandpaper, then finer and finer, until you can see through it beautifully. And then what? It needs to be polished, that isn’t a problem. You take toothpaste, mix it with cigarette ash, and then you polish it. And that’s what I photographed with…”.

Tot caut in cyberspace sa aflu ce mai face: “These days, Tichy continues to live in Kyjov but is essentially unreachable. He suffers from dementia and has to be taken care of by his neighbor. He has most likely destroyed the majority of the work he produced over the course of his life in what can romantically be described as fits of artistic madness”.

Cu ocazia expozitiei temporare de la Pompidou, in care l-am vazut pe Tichy pentru prima data, mi s-a intarit convingerea (care pe vremea aceea era doar o parere) ca de multe ori “bad painting is good art” , chiar daca el facea “fotografii” (?).

Written by arankas

februarie 20, 2010 at 12:15 am

Diane Arbus – fotografa ciudatilor

with 3 comments

In postul trecut va povesteam despre cat de mult ma fascineaza ciudatii. Ei bine de aceeasi “obsesie” suferea si Diane Arbus (biografia si opera). Isi cauta cu asiduitate “personajele”, incerca sa stabileasca o oarecare relatie cu fiecare dintre ele, incerca sa le surprinda exact “povestea’ pe film (si practic numai asta facea). Arbus vorbea cu dezinvoltura despre pasiunea sa pentru “freaks”: “Most people go through life dreading they’ll have a traumatic experience. Freaks were born with their trauma. They’ve already passed their test in life. They’re aristocrats”.

Una dintre fotografiile ei celebre il reprezinta pe Eddie Carmel (mort in 1972) – „The Jewish Giant”. Eddie Carmel suferea de acromegalie (maladie incurabila la acel moment) si singura lui modalitate de a castiga un ban de trait era sa-si exploateze propria ciudatenie jucand in filme mai mult sau mai putin “strange”. In fotografia Dianei, Eddie este surprins intr-o camera normala (in care abia incape atingandu-se cu capul de tavan si sprinjinindu-se intr-o carja).

Nu doar gigantul Eddie Carmel mi-a retinut atentia in timp ce cautam prin fotografiile Dianei Arbus, ci zeci de alte imagini tulburatoare si puternice: femeile de la ospiciu; “barbatul gol” fiind o femeie; piticii si siamezele; pleiada de travestiti; baietelul blond si fragil tinand o grenada in mana (in Parcul Central din New York); si batraneii aceia saraci si cu fetele melancolice care tocmai au castigat un concurs de dans (mantia, sceptrul si coroana regala contrasteaza frapant cu imbracamintea lor ieftina si mainile muncite).

DianaArbusZondertitel3 [640x480] (sursa)

Diane Arbus este o fotografa controversata, deoarece multora nu le place sa vada in arta lucrurile de care se feresc in viata reala. Unii chiar au sustinut sus si tare ca arta Dianei Arbus ar fi “imorala” in sensul ca artista profita de dizabiliatea mentala sau fizica a unor semeni pentru a-si regiza faima. Altii gasesc fotografiile ei respingatoare si atat (nu le vad sensul sau rostul) si adauga: ceva repugnant nu poate fi numit arta.

Mie nu mi s-au parut niciodata fotografiile cu pricina “repugnante” ci mai curand (si intr-un anumit sens ) chiar frumoase. Nu frumoase in sensul acela prafuit prin care se intelege “armonie a partilor”, “ceea ce ne ofera noua, privitorilor, placere estetica”, “calitati formale desavarsite” etc. Nu. Fotografiile cu pricina sunt frumoase in sensul ca ele ofera o fereastra catre partea intunecata a “frumusetii” (dar chiar si intunecata fiind nu inceteaza sa fie “frumusete”). Arbus nu a incercat sa redea “dizabilitatea”, “dementa”, “ciudatenia”, “oribilul” si atat. Nu. Ea a incercat sa redea umanitatea, bucuria, tristetea, melancolia, teama si uimirea (intr-un cuvant – “normalitatea”) internate intr-un corp anormal. A fotografia “anormalitatea” nu e ca si cum ai fotografia  vedete de cinema sau fotomodele pentru coperta de la Elle – ci inseamna a oferi vizibilitate de un anumit fel acelui “dark side of beauty”. Diane Arbus vrea sa spuna de fapt prin fotografiile ei ca “monstrum in fronte, monstrum in anima” (mult-iubita sintagma folosita si de Nietzsche) este inoperabila in cazul “ciudatilor” ei. “Ciudatii” au dreptul la lumina, la a fi vazuti asa cum sunt la suprafata si in profunzime (cei mai multi dintre ei privesc cu curaj si incredere direct in lentila aparatului de fotografiat). Ei sunt suficient de “interesanti”, de “frumosi” si de “importanti” pentru a fi subiectul unei “opere de arta”.  Ei sunt acele fiinte  despre care Arbus ar fi spus ca “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”.

Written by arankas

iunie 13, 2009 at 6:00 am

Ungaria, my love (10). Bani din piatra seaca

with 4 comments

In cadrul serialului dedicat Ungariei, era practic imposibil sa nu discut despre turism. Asta din cauza unei situatii paradoxale: tara asta nu prea are ce sa ofere – in comparatie cu Romania, de pilda. Exista desigur lacul Balaton, exista un orasel medieval fain (Szentendre), exista regiunea Tokaji (care da si numele celebrului vin) si exista Budapesta cu centrul ei. Cam atit, in mare. Si totusi, situatia paradoxala e constituita de faptul ca ungurii scot bani grei din turism. Au o stiinta a exploatarii resurselor de gen, ceva de speriat. Daca ar stapini si romanii stiinta respectiva, cred ca tara noastra ar deveni rapid una dintre cele mai bogate tari europene.

Astazi insa nu doresc sa discut despre turismul oficial, cel care include vizite la palate, castele si catedrale. Mai curind vreau sa va arat cum se pot scoate bani din piatra seaca, multumind turistii. Repet, ungurii sint incredibili la acest capitol. De exemplu, au un cult pentru statuile si monumentele din bronz, si au reusit sa faca turistii sa se inghesuie la fotografiat lucrarile respective. Iata citeva exemple:

1. Statuia lui Shakespeare de pe esplanada Dunarii. Va veti intreba: ce treaba are Ungaria cu Shakespeare? Pai n-are, dar atunci se poate inventa. In 1960, un australian de origine maghiara a conceput o statuie a dramatugului englez si opera a fost asezata in orasul australian Ballarat. In 1998, un avocat pensionar maghiar (admirator al lui Shakespeare) a vizitat Australia, a vazut statuia si a dorit o reproducere a acesteia taman in buricul Budapestei. Si s-a realizat. Pe piedestal scrie asa (ca sa-i gidile pe turisti): „Fie ca aceasta statuie sa constituie o legatura spirituala intre membrii publicului cunoscator din Australia, Ungaria, Marea Britanie si vizitatori ai Budapestei care vin din orice tara de pe glob”. Sa vedeti cite poze fac turistii acestei statui…

img_5535-640x480 img_5536-640x480

2. Tot pe esplanada Dunarii: „Mica printesa” (Kiskiralylany, a doua fotografie de mai jos) si „Fata cu ciinele” (prima statuie e din bronz, a doua – nu stiu…). „Mica printesa” (sculptor: Marton Laszlo) nu are nici o semnificatie – pur si simplu ungurii au dorit si ei un fel de „Little mermaid„, ca sa nu fie mai prejos decit danezii. Si treaba chiar le-a iesit, turistii se inghesuie sa faca poze cu printesa (care arata de fapt a baiat). Cum succesul a fost atit de mare, au mai pus o statuie, reprezentind o fata asezata pe o banca jucindu-se cu un ciine (am cautat in jurul statuii, nu am gasit nici o explicatie; am cautat pe net, nici asa nu am aflat ce e cu statuia asta si daca are, macar ea, vreo semnificatie).

img_5537-640x480 img_5538-640x480

3. Monumentul in memoria victimelor impuscate pe malul Dunarii de catre nazisti (1944-1945). Monumentul din bronz a fost creat in 2005 si a devenit imediat o atractie turistica, dar si un loc de pelerinaj.

dsc09013-640x480 dsc09037-640x480

4. Statuia politistului (intre catedrala „Sfintul Stefan” si Cetral European University). Probabil tot din bronz, dar iarasi fara nici o explicatie. La fel, atrage turistii ca un magnet. Ei, si cum cutreieram eu strazile Budapestei pentru a va arata asemenea minunatii, nu mica mi-a fost mirarea sa vad pe bulevardul Andrassy un grup de tineri imbracati in statui din bronz (probabil faceau vreun performance pe undeva)! Aveti mai jos fotografia.

img_5541-640x480 img_5546-640x480

5. Statuia de mai jos se afla pe strada Nagymezo, perpendiculara pe bulevardul Andrassy. Cum aceasta strada se mai numeste, in cultura populara, „The Broadway of Pest” (Broadway-ul Pestei – pentru ca sint foarte multe teatre pe aceasta strada) (sursa), banuiesc ca statuia are o legatura cu teatrul si actorii… Iarasi, turistii fac o groaza de fotografii.

img_5549-640x480 img_5550-640x4801

6. Pe aceeasi strada (Nagymezo u.), chiar vizavi de statuia reprezentind alegoric teatrul, se afla statuia lui Kalman Imre (compozitor de opereta, 1882-1953). Mai populara printre straini drept „Omul cu laptopul” – intrucit partea din grupul statuar care reprezinta laptopul ofera ceva informatii despre compozitorul respectiv.

img_5553-640x4801 img_5554-640x480

7. Statuia compozitorului Franz Liszt, pe strada care ii poarta numele (pe aceeasi strada se afla Academia de Muzica, fondata de Liszt).

img_5561-640x480

8. Statuia „Anonymus”, sculptata de Miklós Ligeti, il reprezinta pe un cronicar al Regelui Bela, cronicar care a scris istoria poporului maghiar. Problema este ca intre secolele XII si XIII sint mai multi regi maghiari numiti Bela, si nimeni nu stie sub ce rege a trait si scris individul respectiv. In consecinta, identitatea sa ramine necunoscuta. Aflata pe partea opusa intrarii in castelul Vajdhahunyad, este una dintre statuile celebre ale Budapestei, asaltata de forografi amatori si turisti.

img_0607-640x480

Written by Andrei Stavilă

martie 20, 2009 at 1:33 pm

Made in Romania!

with 3 comments

Excelenta initiativa Gardianului. Priviti un slide show cu fotografii facute de oameni normali, cu oameni normali si locuri normale din Romania. O tara, evident, eterna si fascinanta, fascinant de eterna si etern de fascinanta. Enjoy!

[Nota: copiati link-ul si faceti „paste” in browser-ul vostru de internet]

Written by Andrei Stavilă

octombrie 7, 2008 at 1:58 pm