Interactiuni

Posts Tagged ‘franta

Mi Movida la «Maison Folie Wazemmes»

with 3 comments

In Lille se poate vizita gratuit un muzeu de arta contemporana proaspat gazduit de o fosta fabrica de textile falimentara. Din afara muzeul-fabrica arata ca o ruina din caramida rosie dar inauntru e primitor si foarte spatios. Intamplarea a facut ca zilele astea sa se desfasoare o expozitie temporara care mie mi-a placut : «MI MOVIDA. Euphorie a Madrid». Mi-a placut conceptul , atmosfera, documentatia foarte amanuntita, entuziasmul publicului si, mai ales, mi-a placut ca am avut ocazia sa revad un scurt fragment din filmul underground (facut cu buget foarte, foarte mic) al lui Almodovar (este vorba despre primul lui lung metraj „Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton” (1980).

«Mi Movida» se vrea o reiterare a miscarii culturale madrilene «MOVIDA»; miscare cunoscuta ca si echivalentul spaniol al «cultural liberalization». «Movida» incepe la sfarsitul anilor 70 (inceputul anilor 80) si corespunde intervalului de dupa moartea lui Franco (clipul pe Youtube). Expozitia surprinde perfect efervescenta cu care dupa o perioada de pudibonderie, traditii culturale respectate cu strictete, inchidere , dictatura si prohibitie, tinerii momentului se dedica new wave-ului.  Daca ar trebui descrisa in cateva cuvinte, «Movida» a insemnat punk, glam, pop art, expresionism, libertate de expresie, dar si kitsch, consumerism, libertate sexuala etc. Din momentul in care am trecut pragul muzeului am intrat lejer in spiritul Movida: te simti ca un personaj din filmele lui Almodovar ratacind printre haine din material ce imita pielea de leopard, melodiile cantaretei Alaska (un fel de Andy Warhol feminin si spaniol), ecrane imense pe care ruleaza junk movies, scene abjecte din viata unor vedete pop, porno si drag queen, culori tipatoare, critica tauromahiei pe postere comerciale, subiecte care au fost tabu expuse la loc de cinste, fara falsa pudoare si fara perdele.

[click pe imagine pentru a o mari]

Am vazut si un scurt film cu o dansatoare de flamengo intr-o rochie alba imaculata care incepe sa se intepe cu un ac in timpul dansului. Rochia alba incepe sa se pateze din loc in loc de sange iar la final dansatoarea nu se prabuseste precum un taur ranit ci inteteste pasii. In expozitie erau zeci de cataloage, albume de arta, ziare si video-uri despre miscarea Movida, astfel incat cineva cu adevarat interesat ar fi putut petrece chiar o zi intreaga in Maison Folie (si cred ca o parte din public venise cu mult inaintea noastra). M-am uitat in jur si am constatat cu bucurie ca publicul nu era unul «obisnuit» cu galeriile de arta: familii cu copilasi mici, batrani cu umbrele si pungi de la Lidl, africani cu costumatia tipica, multi studenti, cupluri care petreceau ore in fata ecranelor cu scurt metraje, niste punkeri agitati si chiar o doamna cu un Huski ! Toti pareau interesati si preocupati… dar era o «preocupare» placuta, mai ales ca nimeni nu a trebuit sa plateasca zece euro intrarea. Am simtit o mare bucurie ca mai exista locuri interesante unde ai acces fara sa te gandesti ca biletul de intrare costa cat cina ta pe urmatoarele doua zile. Nu vreau sa ma intelegeti gresit: expozitia a fost foarte «provocative» si merita cu prisosinta cei zece euro pe care as fi fost dispusa sa ii dau dar ma gandesc ca batranii pe care i-am vazut acolo cu pungile Lidl s-ar fi gandit de doua-trei ori inainte sa plateasca biletul. Nu spun ca toate muzeele ar trebui sa fie gratis dar macar unele ar trebui sa fie. Nu toti iubitorii de arta au joburi «decent platite» si arta nu ar trebui sa fie accesibila doar unor categorii privilegiate .

Written by arankas

februarie 14, 2010 at 10:28 pm

Decizia „Crucifixul” – episodul 4. Precedentul Franta (II): “Problema musulmana”?

with 2 comments

Multi au vazut promovarea legii impotriva valului ca fiind o reactie a intregului popor francez fata de teama pierderii propriei identitati nationale, dar si fata de teama privind raspindirea Islamului in Franta. Primii doi oameni in statul francez au alimentat aceste presupuneri prin declaratiile lor. Presedintele Chirac a spus ca “decizia de a interzice simbolurile religioase ostentative in scoli e o decizie care respecta istoria noastra, traditiile noastre, valorile noastre (…) A nu actiona ar fi iresponsabil. Ar fi gresit”. La rindul sau, Primul Ministru Jean-Pierre Raffarin declara: “Anumite simboluri religioase, printre care valul islamic, devin tot mai prezente in scolile noastre. Ele incep sa capete un inteles politic (…) Unii vor sa stie cit de departe pot merge. Astazi le dam un raspuns” (sursa). Intr-adevar, Franta s-a confruntat cu mai multe valuri de imigranti: italienii la sfirsitul secolului al XIX-lea, evreii est-europeni dupa sfirsitul Primului Razboi Mondial, apoi musulmanii din Algeria, Tunisia, Maroc si Senegal in anii 1950. Jeremy Popkin, profesor de istorie a Frantei la universitatea Kentucky, declara ca “Fiecare val a fost insotit de o reactie negativa din partea populatiei franceze. Existau temeri conform carora cultura franceza se va dilua sau tara isi va pierde identitatea”. Cum in 2004 musulmanii reprezentau 8% din populatia Frantei, unii cercetatori, bazindu-se pe studiul comparativ al ratelor natalitatii musulmanilor si francezilor, au anuntat ca musulmanii vor deveni majoritari in 25 de ani, ceea ce a indus un nou val de temeri (aceeasi sursa).

Un alt element care a crescut teama populatiei franceze fata de raspindirea Islamului l-a constituit si diferenta dintre generatia batrina si cea tinara de musulmani. Spre deosebire de parintii lor, tinerii musulmani au revenit la religia islamica, de multe ori in sens fundamentalist. In multe familii musulmane franceze nu este un caz iesit de comun sa intilnesti o fiica purtind val in casa parintilor ei atei, sau cel putin progresisti din punct de vedere religios. Exhibarea simbolurilor islamice nu reflecta doar o atitudine religioasa, ci in acelasi timp reprezenta atit o afirmare a identitatii etnice, cit si o declaratie politica. La aceasta stare de fapt se adauga si situatia economica: in ultimii 20 de ani ramurile cele mai importante ale industriei si-au mutat fabricile in afara granitelor Frantei, creind o problema sociala in primul rind in mijlocul comunitatii musulmane: intrucit parintii lor nu mai aveau slujbe, a aparut o noua generatie de adolescenti slab educati, deziluzionati, lipsiti de sperante privind propriul viitor si constienti de statutul lor de “cetateni de mina a doua”. Cele doua cauze, cea spirituala (intoarcerea la Islam) si cea materiala (starea economica) a favorizat raspindirea radicalismului. Din nefericire, Franta (ca si alte tari care se confruntau cu aceasta problema, precum Belgia si Germania) nu a facut nimic pentru integrarea minoritatii musulmane. (sursa)

Ce ar fi putut sa faca autoritatile ? Francezii sint ei insisi impartiti in doua tabere: cei care sustin integrarea musulmanilor in rindul natiunii pastrind diferentele lor culturale, si cei care considera ca singura solutie este asimilarea, transformarea lor in “cetateni francezi” prin adoptarea valorilor culturii franceze. Discutiile sint aprinse chiar in cadrul familiilor. De pilda, Caroline Fontaine, jurnalista la Paris Match, desi declara ca nu este de acord cu purtarea valului in scoli, spune ca “populatia musulmana din Franta este tinara, iar noua ne este putin frica de ei. Dar in loc sa incercam sa le intelegem cultura si nevoile si frustrarile provenite din faptul ca nu sint tocmai bine primiti in Franta, noi facem o lege impotriva lor”. Mama jurnalistei insa, Laurence Fontaine, profesor universitar la Ecole des Hautes Etudes en Science Sociales din Paris, spune ca eliminarea simbolurilor religioase din scoli va ajuta imigrantii sa se integreze in societate: “E o tara diversa, dar toti sintem foarte mult francezi (sic!)… Asta e unul dintre motivele pentru care trebuie sa fuzionam” (sursa).

Kathleen Peratis, un avocat specializat pe discriminarea la locul de munca si membru in board-ul Human Rights Watch, compara politica franceza de asimilare a musulmanilor (pe care o numeste “take-it-or-leave-it”) cu aceeasi politica a aceluiasi stat privind emanciparea evreilor in 1791. Peratis scrie: “Ca urmare a promulgarii Declaratiei Drepturilor Omului, Contele de Clermont Tonnerre a lansat chemarea faimoasa conform careia toate drepturile cetateniei trebuie extinse si asupra ‘actorilor, calailor si non-catolicilor’, inclusiv asupra evreilor. Dar exista un pret. ‘Ei imi spun ca evreii au proprii lor judecatori si propriile lor legi. Eu le raspund: este vina voastra si nu ar trebui sa le permiteti asta. Trebuie sa refuzam totul evreilor ca natiune si sa le acordam totul evreilor ca indivizi. Trebuie sa le retragem sprijinul judecatorilor lor; ei vor trebui sa apeleze doar judecatorii nostri… Este respingator sa ai intr-un stat… o natiune in cadrul unei natiuni’”. Peratis continua: “De atunci inainte, dizolvarea in sinul majoritatii a fost ceruta, mai mult sau mai putin agresiv, tuturor minoritatilor religioase sau culturale. A fi ‘Francez’ inseamna a nu fi scindat: minoritatile trebuie sa isi lase in urma, sau cel putin sa-si ascunda celelalte identitati nationale si religioase. In Franta, interzicerea valului poate determina tot mai multi elevi musulmani sa mearga la scolile religioase musulmane, un rezultat diametral opus scopurilor asimilationiste franceze. Franta poate fi pornit pe drumul transformarii valului dintr-un simbol al opresiunii intr-un martiriu si loc de intilnire pentru extremisti” (sursa).

Politica asimilationista a Frantei este bineinteles legata de laicitate si ateism. In articolul „Secularism, State Policies, and Muslims in Europe: Analyzing French Exceptionalism” (“Secularism, politicile de stat si musulmanii in Europa: o analiza a exceptionalismului francez”), publicat in revista “Comparative Politics” in octombrie 2008, Ahmet Kuru observa ca in Uniunea Europeana doar Franta are politici restrictive impotriva musulmanilor. Conform autorului, motivul ar fi ca la Paris se confrunta doua viziuni seculariste opuse care doresc sa modeleze legile franceze: “institutiile seculare franceze si politicile de stat privind religia in general si islamul in particular sint produsele luptelor ideologice. In trecut aceste lupte s-au purtat intre grupurile anticlericale si fortele catolice. Astazi politicile sint modelate de luptele ideologice dintre sustinatorii viziunii dominante numite laïcité de combat (secularism militant) si cei ai viziunii opuse, numite laïcité plurielle (secularism pluralist). Secularismul militant tinteste sa excluda religia din spatiul public (…) Politicile restrictive impotriva musulmanilor ale statului francez sint parte a politicii sale in privinta religiei in general. Sustinatorii secularismului pluralist, care sint de acord cu vizibilitatea publica a religiei, au contestat agenda secularismului militant (…) Lupta dintre cele doua grupari s-a concentrat in special pe educatie” (cititi articolul gratis aici; via).

Ca politicile statului francez privind musulmanii sint bazate pe luptele ideologice ar putea fi o concluzie aprobata si de istoricul Joan Wallach Scott. In cartea sa The Politics of the Veil, Scott subliniaza la rindul ei cerinta adresata de catre statul francez musulmanilor: renuntarea la ceea ce ii face diferiti (practicarea religiei islamice) drept pas sine qua non pentru dobindirea calitatii de cetatean francez. Autoarea subliniaza ca religia in acest caz nu este privita ca un set de valori si principii pe care credinciosii le pot adapta pentru a le face potrivite vietii cotidiene, ci ca un “atribut innascut si de nedepasit”. Legatura cu rasismul devine astfel usor de facut: “In timpul controversei asupra valului, se pare ca nu a contat faptul ca mai mult de 80% dintre femeile musulmane din Franta nu poarta valul, sau ca numarul elevelor care poarta valul nu a fost niciodata mai mare de citeva sute. Ceea ce a definit dezbaterile a fost notiunea rasista a diferentelor innascute dintre cetatenii francezi de origine nord-africana si cei de origine europeana. De pilda, surorile Lévy au fost numite uneori in presa drept Alma si Lila Lévy-Omari, pentru a face astfel clara cititorilor legatura lor ancestrala (pe linia mamei) cu Africa de Nord” (sursa).

Folosind aceeasi linie argumentativa, Sarah A. Curtis, profesor asistent de istorie la San Francisco State University, scrie pentru History News Network (apartinind de George Mason University) ca decizia statului francez este de neinteles pentru publicul american de dreapta sau de stinga, obisnuit cu celebrarea multiculturalismului; mai mult, chiar administratia Bush a criticat legea respectiva (sursa). Aceeasi opinie este impartasita si de Kathleen Peratis de la The Jewish Daily Forward, care arata ca in Statele Unite te poti deroga de la anumite datorii cetatenesti facind apel la necesitatea indeplinirii “obligatiei religioase” (sursa). Curtis subliniaza ca, in mod ironic, “anumite familii musulmane practicante au ales sa-si trimita fetele la scolile private catolice, care nu sint obligate sa se supuna legii ce interzice purtarea valului”. Concluzia este evidenta: “interzicerea valului poate crea un sistem de scoli musulmane (sistem care inca nu exista), izolind astfel si mai mult elevele musulmane de societatea franceza contemporana” (sursa). Din pacate insa, consecintele au fost inca mult mai grave: unele eleve, puse in fata alegerii intre continuarea educatiei scolare si purtarea valului, au hotarit sa renunte la scoala (sursa).

In loc de concluzii, doresc sa inchid prezentarea acestui caz (o prezentare care cu siguranta nu a putut cuprinde decit o mica parte a intregii dezbateri privind legea foulard-ului) aratind cit de mare este plaja problematica pe care legea respectiva a deschis-o. Site-ul AWID (Association For Women’s Rights In Development) enumera implicatiile legii pentru tematica drepturilor omului, dupa cum urmeaza: “(a) promovarea unui proces care criminalizeaza comunitatile emigrantilor; (b) implementarea proceselor excluzioniste, cu implicatii directe privid cetatenia (bazate pe notiuni rasiste sau sexiste); (c) crearea unei legaturi automate intre anumite simboluri (aici, valul) si fundamentalismul islamic – si promovarea islamofobiei (asa cum a fost cazul dupa 9/11); si (d) interpretarea simbolurilor religioase ca afirmatii politice si religioase impotriva secularismului sau a statului secular” (sursa).

[Cititi episoadele precedente ale serialului „Decizia Crucifixul: CEDO vs. Italia” aici. Urmatorul episod va fi publicat marti, 1 Decembrie si se va numi „Precedentul Marea Britanie: lantisorul si cruciulita dauneaza grav sanatatii?„]

Decizia „Crucifixul” – episodul 3. Precedentul Franta (I): Ayatollahii secularismului?

leave a comment »

Cazul privind portul foulard-ului in scoli de catre fetele musulmane din Franta este deja celebru. S-a scris atit de mult despre subiectul respectiv, incit un simplu post pe blog nu poate surprinde riguros toate aspectele conflictului; asa stind lucrurile, in cele ce urmeaza incerc sa reconstruiesc istoria cazului si sa prezint principalele puncte de vedere exprimate pina cum.

Conceptul de laïcité este, cu siguranta, unul prin excelenta francez. Separarea Bisericii de Stat s-a produs inca din secolul XVIII, iar in 1905 a fost data legea care consfintea aceasta separare, lege aflata in vigoare si astazi. In chiar Constitutia sa semnata in anul 1946 (spre deosebire de constitutia statului german!), statul francez se declara “o republica sociala si democratica, indivizibila si seculara”. Cu toate acestea, statul francez recunoaste dreptul fiecarui individ de a-si practica propria religie.

Cazul foulard-ului s-a desfasurat, conform autoarei Joan Wallach Scott (in cartea sa The Politics of the Veil – Politica valului) in trei pasi care au insemnat tot atitea controverse. Cum inca nu am avut acces la carte, voi prelua rezumatul oferit de site-ul www.alternet.org.

Prima controversa a avut loc in octombrie 1989, cind trei eleve musulmane (Samira Saidani si Leila si Fatima Achaboun) au fost exmatriculate din liceul din Creil (situat la nord de Paris) de catre directorul Ernest Chénière, pe motivul ca au refuzat sa isi dea jos valul. A urmat o dezbatere nationala a cazului, cu atit mai animata cu cit contextul era unul propice: fundalul conflictului a fost asigurat de proaspata fatwa impotriva lui Salman Rushdie, de confruntarea Occidentului cu Iranul si de implinirea a fix 200 de ani de la Revolutia franceza. Controversa s-a incheiat in momentul in care Lionel Jospin, pe atunci ministru al educatiei, a ales sa lase Justitia sa decida in acest caz. Conseil d’État (Curtea Constitutionala a Frantei) a hotarit ca elevilor nu li se poate refuza intrarea in scoli doar pentru ca poarta val, dar in acelasi timp a lasat la latitudinea profesorilor si a directorilor puterea de a decide de la caz la caz daca asemenea simboluri care exprima afilierea la o religie sau alta pot fi permise.

A doua controversa a avut loc in anul 1994, si l-a avut in centrul ei pe acelasi Ernest Chénière, care intre timp isi folosise enormul capital public cistigat in conflictul din 1989 pentru a-si asigura un loc in Parlament, din partea partidului de centru-dreapta Rassemblement pour la République (“Adunarea pentru Republica”, ulterior dizolvata in UMP). In aceasta noua capacitate a sustinut o lege care urma sa interzica in scoli orice semne “ostentative” de afiliere religioasa. Desi argumentele oferite au fost aceleasi ca si in 1989, contextul politic era unul total diferit, fiind strins legat de razboiul civil din Algeria (1991-2002). Pentru Chénière si sustinatorii lui, lupta impotriva fundamentalismului islamic din Algeria cerea in mod imperativ o intarire a statului secular la nivelul politicii domestice.

A treia controversa a avut loc in anul 2003 si a fost cea care a constituit debutul lucrarilor comisiei guvernamentale pentru crearea legii interzicerii valului in scoli. Doua surori, Alma si Lila Lévy, au fost exmatriculate din liceul in care invatau, situat in suburbia Parisului numita Aubervilliers, pe motiv ca au refuzat sa isi dea valurile jos in timpul cursurilor. Cele doua surori sint fiicele unui avocat care se considera “un evreu fara Dumnezeu” si a unei profesoare algeriene din etnia Kabyle, care a fost botezata in religia catolica in timpul razboiului algerian (1954-1962). Fetele s-au convertit la Islam dupa divortul parintilor lor si au adoptat in acelasi timp valul ca parte a procesului convertirii. Intr-un interviu acordat ziarului Le Monde, tatal lor a declarat: “Nu sint in favoarea valului, dar apar dreptul copiilor mei sa mearga la scoala. In timpul acestei controverse am descoperit nebunia isterica a anumitor ayatollahi ai secularismului care si-au pierdut in intregime bunul simt”.

In acelasi an, ca urmare a acestor controverse, s-a constituit comisia guvernamentala Stasi, numita asa dupa presedintele ei, fostul ministru Bernard Stasi. Patrick Weil, un membru al comisiei, se intreaba ce s-a schimbat din 1989, cind Curtea Constitutionala a considerat ca valul este permis in scolile publice, si pina in 2004, cind a fost aprobata legea interzicerii lui. Si raspunde: “In aceasta perioada, si in special in ultimii doi-trei ani, a devenit limpede faptul ca in scolile in care citeva fete musulmane poarta valul si altele nu il poarta, exista o puternica presiune pe ultimele ‘sa se conformeze’. Aceasta presiune zilnica ia diferite forme, de la insulte si pina la violenta. In viziunea agresorilor (majoritatea barbati), aceste fete sint ‘musulmane rele’, ‘curve’, care ar trebui sa urmeze exemplul surorilor lor care respecta prescriptiile Coranului”. Citatul este preluat de pe site-ul Open Democracy (sursa), unde Patrick Weil a semnat un articol in sprijinul legii respective. Mai jos traduc un alt citat, in care autorul explica decizia luata de comisia Stasi:

“Dupa ce am ascultat toate partile implicate, am ajuns la concluzia ca aveam de facut o alegere dificila in privinta tinerelor fete musulmane care poarta valul in scolile publice. Ori hotaram sa lasam situatia asa cum era, si in acest fel sustineam un context care nega libertatea de alegere celor – marea majoritate – care nu doresc sa poarte valul; ori hotaram sa introducem o lege care rapea libertatea de alegere a celor care doreau sa il poarte. Am hotarit sa oferim libertatea de alegere primelor in timp ce se afla in perimetrul scolii, lasind in acelasi timp ultimelor toata libertatea privind viata lor in afara scolii. Dar in orice caz – si asta vreau sa subliniez de la inceput – libertatea de alegere completa pentru ambele parti nu a fost, din nefericire, o optiune pe care sa o fi avut. A fost vorba mai putin de o alegere intre dreptul la libertate si restringerea lui, cit o alegere intre doua drepturi la libertatea alegerii”.

Legea a fost votata de Parlament pe 10 februarie 2004, cu 494 de voturi “pentru” si 36 “impotriva”. Foarte interesant, cel mai mare partid care a votat impotriva legii a fost Partidul Comunist Francez, cu 14 voturi “impotriva”, 7 “pentru” si 3 abtineri. Cu doar trei luni inainte, conducerea PCF declara ca “Sintem impotriva unei legi care, sub masca secularismului, ar avea drept consecinta stigmatizarea unei intregi populatii” (sursa). Legea a fost semnata de presedintele Chirac in martie si a intrat in vigoare in urmatorul an scolar, adica in septembrie 2004.

Desigur, reactiile au fost dure de ambele parti, cu atit mai mult cu cit legea atingea cel mai mare grup etnic din Franta, unde musulmanii numarau, la acea vreme, intre patru si cinci milioane de indivizi, din totalul populatiei de 60 de milioane de locuitori ai Frantei. Cu putin inainte de aprobarea legii zece mii de persoane, in marea lor majoritate femei musulmane, s-au adunat intr-un mars de protest la Paris. Proteste similare si demonstratii ale femeilor musulmane au avut loc si in alte orase din Europa si Orientul Mijlociu (sursa).

Multe personalitati franceze au sustinut decizia. Presedintele Jacques Chirac a numit valul “o forma de agresiune”, economistul Jacques Attali l-a considerat “un urmas al zidului Berlinului”, iar filosofii Bernard-Henri Lévy, Alain Finkielkraut si André Glucksmann l-au catalogat drept “o parghie in lunga lupta dintre valorile democratice si fundamentalism”, “o insulta la adresa educatiei”, respectiv “o operatiune terorista” (sursa).

De cealalta parte, in mod surprinzator, portavocea sustinatorilor dreptului musulmancelor de a purta valul in scoli a fost chiar prestigioasa organizatie internationala Human Rights Watch. Conform lui Kenneth Roth, directorul executiv al acestei organizatii, legea este “o atingere nejustificata a dreptului privind libertatea practicarii religiei (…) Pentru multi musulmani, purtarea valului nu este doar o expresie a propriei religii, ci este o obligatie religioasa” (sursa). Pe site-ul organizatiei (aceeasi sursa) se spune ca “legea internationala a drepturilor omului obliga statele sa evite constringerile in materie de libertate religioasa, iar aceasta obligatie trebuie avuta in vedere atunci cind se ia in calcul crearea unui cod al uniformei. Prohibitia valului in Franta, la fel ca si legile din anumite tari musulmane care forteaza fetele sa poarte valul in scoli, violeaza acest principiu”.

Mass-media au alimentat la rindul lor puternic conflictul. De pilda, mai toate ziarele franceze si internationale au scris la acea vreme ca legea interzice simbolurile “ostentative” care arata apartenenta religioasa; insa, desi yarmulke-le evreiesti si crucile crestine mari erau de asemenea interzise, nimeni nu putea nega realitatea ca legea era facuta de fapt cu scopul clar al eliminarii valului musulman din scoli (sursa 1; sursa 2). Mai mult, legea nu interzice “medalioanele, crucile mici, stelele lui David, miinile Fatimei si exemplare mici ale Coranului” (sursa). Desigur, ce inseamna o “cruce mica” nu se explica exact…

Confuzia a fost intretinuta de chiar membrii comisiei. Patrick Weil, pe care l-am citat mai sus, a declarat in acelasi articol ca in viitor se vor dezvolta mai multe scoli private musulmane, in care copiii vor putea sa poarte val si sa fie educati inclusiv religios, conform religiei si traditiei lor. Aceste scoli vor urma sa primeasca mari subventii din partea statului (care oricum subventioneaza pe scala larga si scolile catolice), astfel incit educatia in aceste scoli sa nu fie costisitoare pentru parinti. Mai mult, pentru a integra comunitatea musulmana si pentru a arata ca statul francez o respecta, comisia Stasi a propus ca cele mai importante sarbatori religioase ale confesiunilor minoritare (precum Yom Kippur si Eid-al-Adha – sursa) sa fie recunoscute ca sarbatori publice la nivel national. Propunerea a fost respinsa de guvern, insa 40% din populatie a sustinut-o, iar in articolul sau Patrick Weil se declara increzator ca aceasta propunere va reveni pe agenda publica (sursa).

In acelasi sens, Laila Lalami, junalista la The Nation, scrie ca notiunea de laïcité pare sa integreze catolicii si sa fie intransigenta cu alte religii: “De exemplu, legea din 1905 care separa biserica de stat a ingaduit elevilor sa aiba ca zi libera duminica, pentru a putea merge la biserica. (…) La ora actuala contributia guvernului francez la bugetele scolilor catolice este de 10%. Calendarul scolar respecta doar sarbatorile catolice. Cu toate acestea, in ciuda dublei masuri cu care conceptul de laïcité este aplicat in scoli, cei care s-au opus valului si-au clamat puternic atit atasamentul lor fata de laïcité, cit si importanta secularismului pentru supravietuirea Republicii” (sursa).

Un alt motiv de confuzie a fost constituit si de sondajele oferite prin intermediul mass-media in acea vreme. De pilda, in cartea sa Why the French Don’t Like Headscarves: Islam, the State, and Public Space, John R. Bowen mentioneaza cum, conform unui sondaj de opinie, 49% dintre femeile musulmane din Franta sustineau legea care interzicea portul valului, in timp ce 43% i se opuneau (sursa). Un alt sondaj a aratat ca 70% din cetatenii francezi sustineau aceasta lege (sursa).

[Nota: Cititi si episoadele precedente ale serialului Decizia „Crucifixul”: CEDO vs. Italia: Episodul 1. Introducere; Episodul 2. Precedentul Germania – Nazismul Curtii Constitutionale?; urmatorul episod va aparea poimiine, duminica, 29 noiembrie, si se va numi „Precedentul Franta (II) – ‘Problema musulmana?'”]

Liniste

leave a comment »

Economia Angliei si-a spart capul. Franta e in greva – nu ca ar fi ceva nou! Si in acelasi registru al non-noutatilor, imaginea Romaniei a intrecut criza la proba de cadere libera pe panta de o suta de metri garduri. Ne-au urit nemtii, intrucit din cauza noastra au trebuit sa-si instaleze sisteme anti-furt in magazine. Ne-au urit austriecii, doar le-am prajit la rotisor lebedele. Iar acum ne urasc italienii, pentru ca le violam si omorim concetatenii. Tinind cont ca am reusit sa adunam atita ura asupra noastra in doar 18 ani, e bine. Tot ne pricepem la ceva.

La ura, la certuri si ciondaneala, la priviri piezise si incruntate, la rîca si nervi. Poate criza asta ii face pe unii sa rida. Din pacate, pe altii ii face mai rai. Incruntarea se transforma in nervi intinsi la maxim, frustrarea in agresivitate. Orice discutie contradictorie devine prilej de injuraturi, orice cuvint pe care-l credeai indiferent un prilej de tintuire la stilpul infamiei. Parca si oamenii din jur au devenit deodata falsi, teatrali, scremuti. E bine.

Asa ca am luat o pauza. Zilele astea am citit Memoriile lui Valeriu Anania, o carte cu adevarat extraordinara, despre care voi scrie in curind. Astept cu nerabdare sa incep Pamuk (The Black Book). Desi sint si eu in criza (de dead-line-uri), e uimitor cum simpla despartire de laptop (cred ca maxim doua ore pe zi de stat in fata monitorului in ultimul timp) sau rasfoirea unei carti bune te trimite deja in alta lume, una mult mai calma. Adauga la asta zimbetul omului iubit, o cana cu ceai de tei din florile aduse de acasa, botul umed al ciinelui asezat pe genunchiul tau – si parca totul devine deodata mai linistit. Mai luminos.

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 30, 2009 at 2:25 am

Vacanta de vara – editia 2008

with 7 comments

Privita pe scurt, vacanta mea de vara arata asa: trei saptamini in Franta (foarte frumos, dar foarte obositor si usturimi in talpi de la atita mers); nenumarate si interminabile vizite la diverse cabinete medicale cu bunica si cu Olga; colindatul farmaciilor; facutul cumparaturilor pentru diverse persoane, uneori ore intregi, alteori de mai multe ori pe zi (doar avem masina, nu?!); traseul obligatoriu Iasi-Laza si Laza-Iasi (de mai multe ori, evident); schimbatul acoperisului bunicii, cu tot ceea ce implica el (bani, muncitori, munca, mult zgomot, etc.); reparatii capitale si extinse la casa parintilor Alinei (idem); operatia articulatiei Olgai (foarte scumpa, si ore intregi pierdute cu pregatirea pre- si asistenta post-operatorie); schimbatul ochelarilor, care pur si simplu mi-au crapat in mina (foarte scumpi, si iar timp pierdut); schimbatul parbrizului masinii, multumita unor tiganusi care aruncau cu pietre dupa pere, pietre care au ricosat unde nu trebuia (multa alergatura intre politie, firma de asigurari si service; multe acte si formalitati; multi nervi si multa caldura); revizia la masina, plus RCA-ul si CASCO (multi, foarte multi bani si foarte multe acte si foarte mult timp pierdut); certuri cu persoane care la un moment dat mi-au fost dragi (multa nepasare acum); intilnirea cu oameni pe care am incercat din rasputeri sa ii evit (mult teatru, si un Iasi mult prea mic).

Am descoperit ca mai toti apropiatii nostri au doua idei preconcepute si riguros false: a) odata veniti in vacanta, nu mai avem absolut nimic de facut, asa ca sintem persoanele potrivite pentru a rezolva toate problemele celor doua familioane (extinse mult, dincolo de nucleul normal); b) la Budapesta nu am facut nimic, mai pe romaneste am frecat menta, asa ca ar fi si lipsit de bun simt – nu-i asa! – sa nu ne trezim dimineata la prima ora si sa nu muncim / umblam / rezolvam probleme pina seara tirziu.

Cum va imaginati, am avut timp de citit, scris si odihna de m-am (ne-am) spart.

Nu vreau sa intru in amanunte despre viata mea personala. Tot ce vreau sa subliniez este faptul ca, de citiva ani, venirea acasa echivaleaza pentru mine (si pentru Alina) cu drumul parcurs de un detinut catre esafod. Pentru noi, “acasa” inseamna, acum, Budapesta. Anul viitor va insemna, poate, altceva. Si “vacanta” inseamna timpul petrecut departe de Romania.

Pentru ca nici Iasul nu mai e ce a fost. Cum e normal, lucrurile se schimba, cladirile se innoiesc, locurile au o cu totul alta infatisare. “Garofita” a devenit “Aurora”: ce lipsa de imaginatie! “Zoiosul” a disparut, s-a transformat intr-un maidan plin de mizerii. Am incercat sa ma plimb prin locurile o data dragi – locuri in care am citit, m-am plimbat cu prietenii, am iubit, am baut, am plins. Acum locurile astea nu imi mai spun nimic. Mult, mult plictis. Si praf, si gunoi, si aglomeratie, si o sumedenie de coji de seminte pe trotuare. Si multa nesimtire a soferilor, a moldovenilor, a romanilor.

Si multa canicula. Cum poti citi sau scrie, cum iti poti stapini nervii cind esti lac de transpiratie? Am dus dorul orasului francez Lille, unde temperatura normala era de 19-20 de grade…

Si numai doua sau trei momente de bucurie, alaturi de prietenii dragi. Daca nu ar fi bunica mea, mersul meu la Iasi s-ar limita la o singura zi pe an: o vizita la mormintul bunicului dimineata, si eventual o bere fara alcool cu putinii membri ai familiei si prietenii care nu au putut veni ei la noi, sau cu care nu ne-am intilnit in alta parte (in timpul anului) dupa-amiaza. E mai mult decit de ajuns. Cioran, al carui mormint l-am vizitat cind am fost in Paris, spunea ca Moldova este o regiune imposibila. Nevoit sa stea in Iasi, capitala ei, pentru doua saptamini, si-ar fi pierdut mintile daca nu ar fi baut mult. Eu cred ca avea dreptate.

Written by Andrei Stavilă

august 15, 2008 at 7:13 am

Publicat în Gânduri

Tagged with , , , , , ,

Plec in Franta!

with 5 comments

In urmatoarele trei saptamini voi fi in Franta. Mergem la sora Alinei, in Lille, vom vizita doua zile Parisul, facem plaja la Marea Nordului daca vremea tine cu noi, iar in cazul in care buzunarul nu e gol inca poate ajungem la Bruxel sau pe tarmul englez.

Probabil nu voi mai avea timp sa intru pe net, asa ca va urez tuturor vacanta placuta! Ne reintilnim la sfirsitul lunii!

Written by Andrei Stavilă

iulie 3, 2008 at 7:27 am

Publicat în Altele

Tagged with , , ,

Emciul martonistului de pe banca ethnica

with 2 comments

Azi, imediat dupa meciul Romania-Italia, „Cotidianul” comenta partida si incepea articolul in felul urmator:

Victor Piţurcă a efectuat două schimbări importante faţă de emciul (sic!) cu Franţa. martonistul (sic!) Bănel Nicoliţă a fost lăsat pe banca ethnică (sic!), în timp ce “italianul” Codrea i-a luat locul lui Cociş.

Deci avem asa: „emciul” cu Franta, Nicolita e „martonist”, si ca atare a fost lasat pe „banca ethnica”. Acuma lucrurile nu ar fi asa de grave, dar cum Banel Nicolita e rrom, lasarea pe banca „ethnica” ar cam trebui sa-i creeze probleme de political correctness lui Piturca, nu-i asa?

In cazul in care greselile nu au fost corectate, le puteti citi aici.

Written by Andrei Stavilă

iunie 13, 2008 at 8:57 pm