Interactiuni

Posts Tagged ‘frumos

Tezele lui Erdely

with 3 comments

“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”: asa isi incepe artistul si criticul de arta ungur Miklos Erdely celebrele teze din 1980 (pentru Marly Conference). Totusi, el tine sa completeze lista tezelor cu urmatoarea asertiune: “doar pentru ca o expozitie este a matter of decision nu inseamna ca aceasta decizie trebuie sa fie arbitrara”. Nu pot decat sa subscriu la ambele teze, dar facand mici observatii la fiecare dintre ele:

Pe de o parte, nici una din definitiile artei pe care le cunosc (esentialista, functionala, institutionala sau procedurala, etc.) pare sa nu se poata aplica tuturor genurilor si tipurilor de arta. Asa spre exemplu, nu toate productiile artistice (asa-numitele “opere de arta”) performeaza o functie estetica (sau furnizeaza placere estetica). Daca o productie ne “trezeste” impulsul de a interveni intr-o situatie mai curand decat “placere estetica”, nu inseamna ca acea “opera” e mai putin arta (sau ca nu e arta deloc). In ceea ce priveste definitia (sau definitiile) de tip esentialist ale artei (X este arta daca si numai daca X poseda calitatea Y), cred ca oricine poate sa observe cu ochiul liber si fara prea multe drumuri la “surse demne de luat in consideratie” ca de-a lungul timpului ceea ce numim “arta” a luat atatea chipuri si atatea continuturi, incat e greu (daca nu si imposibil) sa pariezi ca “aceasta este calitatea esentiala ce face arta – ‘arta’”. Una peste alta, pe mine ma irita cel mai tare definitiile asa-zis “institutionale” (procedurale) ale artei. George Dickie este cred notoriu, in sensul ca se presupune (gresit cumva) ca el este parintele teoriei institutionale a artei. De fapt Dickie a preluat pe filiera Arthur Danto idea de “Artworld” (lumea artei) dar nu s-a oprit la ceea ce “the artworld” insemna pentru Danto. Intr-un articol inubliabil de prin saizeci si ceva, Danto vorbea despre “lumea artei” (The Artworld) in sensul unei comunitati.

Din comunitatea asta a artei ar trebui sa faca parte: artistii, criticii de arta, curatorii, dar si publicul care consuma arta, “operele de arta insele”, precum si istoria artei si atmosfera de teorie a artei din jurul lor. Pentru Danto, “artworld” nu este prin urmare o institutie care decide printr-o procedura anumita ceea ce este arta (ceea ce este expus in galerii si prezervat in muzee drept “arta”). Pentru Dickie, dimpotriva – daca institutia de arta X (cu toata sleahta ei de profesionisti: curatori, critici, directori de muzee etc.) considera Y arta atunci “Y este arta”. La prima vedere s-ar parea ca teoria asta “institutionala” a artei nu contrazice prea mult prima teza a lui Miklos Erdely (“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”). Se pare ca “institutiile artei” decid ceea ce este arta si ceea ce este non-arta fara a tine prea mult cont de definitiile date artei sau “atmosferei de teorie din jurul istoriei artei”.

Problema cu deciziile mi se pare ca ar trebui gandita nu doar unilateral (din sensul institutiilor artei), cat si din prisma fiecarui consumator de arta. Degeaba imi spune mie “Artworld” (in sensul lui Dickie sau whatever) ca Gioconda este nu doar arta (tinuta in muzeu, apreciata de milioane de oameni, etc.) ci chiar o “opera de arta” de mare clasa (“capodopera a istoriei artei universale”, “marca geniului artistului X” bla-bla…). Ce sa inseamne asta? Ca ar trebui sa-mi placa musai? Ca as fi in afara bunului simt (si common sense-ului) daca as indrazni sa spun ca pentru mine respectiva pictura nu e o “capodopera” si in final nu stiu daca sa o consider ori ba “arta”? Poate decizia mea de a considera Y drept arta este total arbitrara (la fel si decizia de a nu considera Y arta). Nu afecteaza pe nimeni si nici nu conteaza. Nu invit pe nimeni sa plateasca bilet la expozitia mea temporara de “panseuri estetice”. Situatia se schimba insa deranjant spre jenant cand e vorba de deciziile arbitrare ale „artworld”. Nu poti cere privitorului (consumatorului) sa se conformeze „povestii“ tale despre arta, sa vada Y in aura in care o vezi tu, sa aprecieze Y doar pentru ca e expusa in Pompidou, pazita cu strasnicie si stearsa de praf printr-un procedeu special din doua in doua zile. Nu poti sustine ca Z (din  publicul de arta) “esueaza” sa perceapa Y ca si arta (sau ca si “opera de arta remarcabila si unanim recunoscuta as such”) doar pentru ca Z este insuficient de educat – sau, pe limba lui Hume sau Kant, “este ceva defect in perceptia lui estetica”.

Totusi, nu cred ca am raspuns clar la problema “arbitrarietatii” deciziilor noastre in ceea ce priveste “arta”. In orice caz, aceasta arbitrarietate se poate colobora cu o alta: cea a obiectului de arta. X este arta pentru mine acum si aici. X nu este arta pentru tine acum si acolo pentru ca Z si nu X este pentru tine si pentru cei din comunitatea ta “arta”. As completa  lista lui Miklos Erdely cu o teza: “in privinta artei nu putem vorbi despre  nici o ‘unitate in diversitate’ pentru ca arta inseamna exact diversitate. A presupune ca produsele artistice ar avea ceva in comun, ceva care sa le confere statutul de arta, inseamna a presupune o unitate pe care produsele artistice nu o poseda”.

Reclame

Oglinda oglinjoara, care este cea mai ciudata sculptura din țară?

with 5 comments

Pe cand eram copil si era comunism, iar „Disneyland”-ul meu preferat se mutase cu totul la iarmaroc, nu citisem o iota despre circ si acrobatii – dar credeam ca stiam totul despre ele (mai ales „trucurile” acelea prin care faceam o piatra din pumnul strans sa dispara).

Dar nu acrobatiile erau cauza pentru care alergam eu de cate ori aveam ocazia la iarmaroc (de obicei venea cate un circ la iarmarocul de Sfanta Maria), ci fiintele acelea hibride despre care nu stiai daca sunt oameni sau mistreti; piticii si uriasii; femeia aceea cu zece maini; asa-zisul „cel mai batran om din lume” care putea face un gramofon sa cante singur si multe alte ciudatenii. De asta mergeam eu la circ. Eram cu totul fascinata de „ciudateniile” astea. Nu le comparam cu nimic altceva. Ce povesti, ce desente animate, ce papusi ? Nimic nu egala emotia si fascinatia mea pentru ceea ce mai tarziu am aflat ca se numeste „freak show”. Trebuie sa recunosc ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici in prezent – doar ca nu mai merg la circ si nici la iarmaroc sa vad „ciudatii” (nu stiu daca la iarmaroacele din ziua de azi se mai aduc astfel de exotisme reale sau facute sa para asa).  In schimb „The Elephant Man” (filmul lui David Lynch) si “De ce fierbe copilul in mamaliga?” (cartea Aglaei Veterany) sunt printre preferatele mele. Le-as putea revedea/reciti la nesfarsit si cred ca emotia  si fascinatia ar fi de fiecare data la fel de vie.

Azi nu prea mai gasesti freak shows (si pe buna dreptate, cred). Cu doar 20 si ceva de ani in urma nu se gandea nimeni la „demnitatea”  sau „pudoarea” nefericitelor exponate vii. Stateau in custi sau in acvarii uriase si performau ceva („orice, numai bani sa iasa!”). Dizabilitatea era o „arta” (una cu gust amar, ce-i drept) iar eu-copilul nu-mi puteam lua pur si simplu ochii de la ea.

balanta calul invers weird

[mai multe fotografii cu statui weird puteti vedea aici – de fapt, tot asta e si sursa fotografiilor]

Am povestit unui prieten despre „pasiunea mea secreta” si el, „la schimb”, mi-a marturisit ca si el colectioneaza fotografii cu statui weird sau extremly weird. Mai auzisem povestea asta si chiar citisem si pe cateva bloguri cum unii se plimba de colo pana colo prin lumea asta mare, de la Oslo la Moscova si de la Moscova la New Delhi, sa se convinga cu ochii lor de ciudatenia unor statui. Unele sunt respingatoare si vulgare, altele sunt pur si simplu weird iar altele sunt si ciudate si freaky la un loc. Nu pot sa spun ca imi plac, dar m-as duce si eu sa le vad. Dar nu pentru ca mi-ar placea – pur si simplu pentru ca mi se par fascinante. Poti sa fii fascinat de ceva care nu neaparat iti place. Poate chiar sa-ti displaca total, dar emotia e acolo, pitita in uimire muta.  Statuile cu pricina,  sincer, nu-mi trezesc nici o emotie estetica (sau mai exact nici o emotie strict/pur estetica). Chiar daca prin statutul lor de „statui” ar trebui (s-ar cadea) sa le consider „arta” (buna sau proasta), mie mi se par mai curand niste „curiozitati” fascinante. Ei bine, curiozitatile astea din piatra, bronz sau sticla troneaza in centrele marilor orase ale lumii (uneori chiar umar la umar cu „marile capodopere” ale artei monumentale consacrate la care se face reclama pe toate ghidurile turistice). Asta inseamna ca cineva sutine financiar astfel de proiecte ciudate. Din perspectiva categoriilor estetice, „ciudatul” (la fel ca si „groaznicul”) nu reclama nici un drept la universalitate (de parca „frumosul” ar fi indreptatit sa o faca) – dar in schimb trezeste multe controverse. „Ciudatul” nu delecteaza simturile, nu trezeste placerea estetica si nici nu pare entertaining pentru cei mai multi dintre noi. Doar din cand in cand si doar unora li se pare fascinant. De unde vine fascinatia asta si incotro te duce este deja o alta poveste.

Written by arankas

iunie 5, 2009 at 12:36 pm

Cat de “proasta” trebuie sa fie o pictura pentru a fi considerata “good art”?

with 3 comments

Nu cu mult timp in urma (in toamna anului 2008) a fost la Viena o expozitie temporara la MUMOK (Muzeul de Arta Moderna) intitulata “Bad painting – Good Art”. Expozitia a constat in 21 de picturi semnate printre altii de  Francis Picabia, René Magritte, Asger Jorn, Philip Guston, Neil Jenney, Georg Baselitz, Albert Oehlen si Julian Schnabel. Fiecare dintre ei isi expunea pe panza “badness-ul” in maniere diferite. Eticheta de “pictura proasta” se refera de obicei la acea executie gresita sau “defectuoasa”.

Artistii expusi la MUMOK deliberat “gresesc” si deliberat combina elemente destabilizatoare. Elementele de kitsch nu lipsesc iar culorile curg in exces. Explicatia ar fi ca: „They assail the American canon of values of decency, decorum, ‘good taste’ and beauty in a way which is often condemned as shocking, sensationalist, ‘politically incorrect’ and ‘reactionary’. Among other things, they work with painting techniques of the old masters in order to criticize the medium and through this to breathe new life into it” (sursa).

Personal, imi place foarte mult ideea expozitiei cu pricina si unele dintre picturi care se pot incadra perfect intr-o estetica a relevantei (mai curand decat intr-o estetica a frumosului inteles in mod traditional). O opera de arta se exprima pe sine dincolo de acuratetea executiei sau frumusetea detaliilor. Cel mai important mi se pare ceea ce transmite si cum transmite. Asta nu vrea sa insemne ca ca arta asa-zis frumoasa nu mai e la loc de cinste, ci ca frumusetea se reconsidera mereu in acord cu idea de good art.

Written by arankas

mai 21, 2009 at 7:21 pm

Black is Beautiful

with one comment

Cu o luna in urma prietena mea din State ne-a vizitat la Budapesta, ocazie cu care mi-a adus un mic catalog intitulat Studio (The Studio Musem in Harlem Magazine/Summer 2008). Cartulia cu pricina documenteaza cam tot ce s-a intamplat in vara lui 2008 in muzeul Studio din Harlem. Cum in ultimul timp am fost ocupata cu altele, nu am avut timp sa scriu despre ce mi s-a parut interesant la muzeul asta. Pai, acolo se intampla multe lucruri remarcabile: se educa copii, se tin spectacole in toata regula de balet si dans contemporan, se audiaza Hip Hop, se aduna oameni diferinti si se simte bine impreuna (parinti, copii, bunici) – fie ca indivizii au educatie artistica, fie ca nu. In muzeele noastre nu se intampla (sau nu se intampla prea des) astfel de lucruri. La noi te duci la muzeu ca la biserica. Te plimbi prin salile lugubre si contempli exponatele. Le contempli de la distanta si iti spui in gand “ar trebui sa-mi placa X” ca doar e celebra (Y a pictat-o si Y este celebru, deci X nu poate fi decat “good art”). Da’ ce te faci daca nu-ti place deloc?

Imi amintesc ca atunci cand vizitam un muzeu de pictura (copil fiind) nu eram atrasa decat de portrete (si nu de orice fel de portrete, ci numai de cele Pop). Ma miram eu pe vremea aceea ca toate portretele pe care le vazusem in muzee sau in albume de arta erau mai toate portrete ale oamenilor albi (foarte rar ma delectam la vederea unei tahitience ca in cazul seriilor semnate de Gauguin). Atunci ma gandeam ca toate portretele pe care le vazusem sunt foarte frumoase. Ma gandeam ca ceea ce au ele in comun este frumusetea.

Mai tarziu am inceput sa citesc Kant (Critica facultatii de judecare). Am inteles ca placerea pe care o simtim in fata unei opere de arta frumoase este universala. Exemplele lui Kant si asa putine ilustreaza ceea ce se numeste “Western Beauty”. Dar “what about the ‘black beauty’”? Kant nu spune nimic despre asta deoarece o asemenea “complicare” ar fi putut sa-i umbreasca universalismul estetic.

img_6323-640x480 (1)   img_6326-640x480 (2)

Am vazut in catalogul “Studio” artisti de origine africana despre care nici macar nu auzisem (Kehinde Wiley, Barkley L. Hendricks etc.) si lucrari de o acuratete fenomenala, foarte apropiate de photo-realism (un gen pe care il iubesc), reprezentand femei si barbati de culoare in ipostaze cotidiene. Ei par sa spuna (in Lacan’s fashion) “tu niciodata nu te uiti la mine din locul in care te vad eu”. Tavia Nyong descrie picturile uriase ale lui Wiley si conchide : “A performative intertext to Wiley’s paintings can be found in contemporary house ball competitions, a black queer subculture that celebrates a form of resilient improvisation in response to homophobic and anti-black aggression”.

img_6324-640x480 (3)   img_6325-640x480 (4)

Wiley nu incearca sa infrumuseteze personajele sale. Nici nu le “eroizeaza”. Ele doar sunt asa cum sunt. Oameni cu insusiri, oameni in ipostaze cotidiene. Nu am insa nici o indoiala ca nu ar fi niste portrete “atat de frumoase”. Totusi asta este doar parerea mea (subiectiva). Nu cred ca in arta ar trebui impuse asa-numitele “valori consensuale”. “Mona Lisa” nu-mi spune absolut nimic. Nici macar nu imi place (desi ar trebui sa-mi placa). Si iar ma gandesc ca bietul Kant s-a inselat.

[Lucrarile prezentate: (1) Kehinde Wiley – Rubin Singleton, 2008; (2) Barkley L. Hendricks, Sweet Thang (Lynn Jenkins), 1975; (3) Kehinde Wiley, Matar Mbaye, 2008; (4) Kehinde Wiley, Dogon Couple, 2008. Fotografiile au fost reproduse din Studio – The Studio Museum in Harlem Magazine / Summer 2008]

Written by arankas

aprilie 30, 2009 at 10:06 am

Operatia imaginara a lui Lubbert Das

leave a comment »

Hieronymus Bosch (1450 – 1516) este cunoscut ca fiind adeptul unei arte care se afla mai mult in vecinatatea diabolicului si ororii decat in proximitatea frumosului. Unii interpreti ai lui Bosch il considera precursor al suprarealismului, altii considera arta lui ca fiind inspirata de grupul eretic „Fratia Spiritului Liber” la care se pare ca Bosch ar fi aderat. Adamitii (cei care il proslaveau pe Adam cel de dinainte de pacat) aderau de regula la aceasta Fratie.

Unii spun ca nu putem fi de acord cu interpretarea potrivit careia Hieronymus Bosch ar fi un precursor al suprarealismului, intrucat daca am incerca sa aplicam o interpretare psihanalitica reprezentarilor sale picturale ne-am lovi de imposibilitatea receptarii lor adecvate. Acum eu nu stiu ce sa spun in aceasta privinta. Nu stiu daca si cum arta o „interpretare adecvata”. Bosch este responsabil pentru toate diformitatile pe care le-a reprezentat in dorinta de a surprinde ceea ce azi numim nevroza colectiva in asteptarea apocatastazei. Dincolo de substratul religios al picturilor sale putem repera o dorinta incontrolabila de a demitiza marile minciuni pioase care il indepartau pe medieval de realitatea imediata.

bosch17-640x480 (sursa imaginii)

Subiectul picturii Operarea pietrei ne spune povestea procesului extirparii prostiei (naivitatii) umane, iar natura alegorica acestei reprezentari imagistice este mai evidenta in cazul acestei lucrari, daca ar fi sa o comparam cu alte lucrari alegorice ale lui Bosch. In mijlocul unui peisaj neidentificabil, un chirurg incearca sa scoata un obiect din capul unui om asezat pe un scaun. Un calugar si o calugarinta il privesc. Operatia efectuata in aer liber si forma circulara a peisajului in care se desfasoara actiunea sugereaza (dupa Wilhelm Fraenger) o oglinda. Oglinda are un statut ambiguu la fel ca si operatia pe care o reflecta. In jurul oglinzii scrie: „Stapane, taie piatra, numele meu este Lubbert Das!”.

In timpul lui Bosch operarea pietrei era specialitatea quackerilor. Rolul acestei operatii era acela de a extrage din capul pacientului presupusa piatra a prostiei. Din pacate, aceasta practica exista doar in imaginarul timpului, nu si in realitate, iar in literatura care trateaza despre aceasta tema se spune ca, de multe ori, in urma acestei operatii pacientul ramanea mai prost decat inaintea ei. Pe de alta parte, numele Lubbert apare foarte des in literatura olandeza, desemnand pe toti cei saraci cu duhul. Stupiditatea umana poarta deci un nume – Lubbert.

Adevarul: intre Securitate si Dumnezeu

with 24 comments

Motto: „O data pentru totdeauna, exista multe lucruri pe care eu nu vreau sa le stiu. Intelepciunea pune limite pina si cunoasterii” (Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)

Profesorul Kis ne-a povestit acum doi ani o intimplare adevarata. Un mare scriitor polonez si cunoscut dizident al regimului comunist (Janos nu a dorit sa ne dezvaluie numele sau) a fost insurat vreo 15 ani cu o femeie foarte frumoasa, si traiau o poveste de dragoste pentru care multi ii invidiau. Omul a murit cu un an inainte de caderea comunismului, si nu a reusit sa-si traiasca visul libertatii. Dupa instaurarea democratiei si accesul la dosarele securitatii de stat, s-a descoperit insa ca sotia lui era de fapt informator al politiei secrete. A fost infiltrata initial ca una dintre studentele scriitorului respectiv; apoi profesorul s-a indragostit de ea, si relatia a fost aprobata si incurajata, in secret, la cele mai inalte niveluri. Exista si o inregistrare audio intre femeie si seful ei direct, in care nenorocia ii spune ca a fost ceruta in casatorie, si il intreaba pe ofiter care sint dispozitiile: sa accepte propunerea, sau nu? I s-a ordonat sa accepte mariajul, si ani intregi fiecare miscare a dizidentului a fost raportata politiei secrete cu minutiozitate criminala. Si intrebarea care ne macina pe multi dintre noi este: ar fi trebuit acel om sa traiasca pentru a afla adevarul? Sau a fost norocul lui ca a murit inaintea caderii comunismului?

Nu stiu daca exista raspunsuri corecte la aceasta intrebare. Unii fosti dizidenti, printre care Janos insusi, nu vor sa-si cerceteze dosarele intocmite de politia secreta: prefera sa NU afle ca, de exemplu, omul pe care il credeau cel mai bun prieten le era, de fapt, cel mai periculos dusman. Altii ar dori sa-si rasfoiasca dosarele, sa lamureasca o data pentru totdeauna problema trecutului, dar nu au acces la ele.

Nu stiu ce sa spun. In Biblie ni se spune ca adevarul ne va face liberi. Ciudat, dar si adversarii religiei, ateistii cei mai neinduplecati, cred acelasi lucru. Fiecare intelege ce vrea prin “adevar”, si multi sint in stare sa strice prietenii, sa distruga vieti sau chiar sa omoare pentru „adevarul” lor. Intrucit adevarul la care ei se inchina si de care singuri s-au legat ii va face, vezi draga-Doamne, liberi.

Ma indoiesc. M-am intrebat de multe ori de ce valoarea numita “adevar” este mai intotdeauna pusa inaintea celorlalte valori. In afara de bietul Platon, toti au pus “binele” pe locul doi, “frumosul” a fost exilat in afara “top ten”-ului, iar despre “fericire” s-a spus ca l-ar face pe om un porc satisfacut. “Adevarul” insa innobileaza, adevarul ne face liberi, adevarul ne da orgasmele cele mai puternice, adevarul merita cautat. Mincam adevar si ne cacam adevar. In partea negativa a spectrului valoric, lucrurile stau la fel: daca injuri pe cineva, daca il faci albie de porci, daca te porti urit fata de el nu e atit de grav ca atunci cind il minti. Putem ierta o trimitere la origini, o birfa, un comportament urit – dar nu o minciuna.

Parca ii aud pe prietenii mei credinciosi miriind. I-as ruga sa se abtina, si sa-si aminteasca de Apostolul Pavel, care lista trei valori capitale (iubirea, nadejdea si credinta), sustinind ca iubirea este cea mai importanta dintre ele. Nici urma de adevar, deci.

Ii aud de asemenea pe prietenii mei atei si promotori ai valorilor stiintifice miriind inca mai dihai. Si pe ei i-as ruga sa se abtina. Nu am atacat nici un moment cautarea adevarului in stiinta. Dimpotriva, admir acest tip de cercetare si uneori imi pare rau ca nu am ales alta profesie, care m-ar fi facut sa fiu in primele linii ale bataliei pentru cucerirea spatiului, pentru distrugerea cancerului, si asa mai departe. Preocuparea mea se situeaza insa intr-un cu totul alt registru. Ma intereseaza importanta adevarului ca valoare, alaturi de alte valori, pentru viata fiecaruia dintre noi si pentru societate (pe care o vad aici ca viata in spatiul public) in general.

Sa presupunem ca putem demonstra cu exactitate ca Dumnezeu nu exista. Sa presupunem mai departe ca demonstratia noastra este atit de covingatoare, incit nici cel mai inrait credincios nu o poate nega, si aflat in fata ei isi va pierde credinta. Ma intreb: avem dreptul sa-i aruncam acest adevar in fata? Cu ce drept consideram noi in aceasta situatie ca valoarea „adevar” este mai presus decit valoarea „fericire”? Daca il „luminam” (ce cuvint oribil, care denota o actiune tiranica si criminala) pe acel individ, dar in schimb il bulversam si – intrucit pentru el religia era initial un lucru capital pentru el– practic ii ruinam viata, sa cheama ca am facut un lucru bun ierarhizind in acest fel adevarul si fericirea?

Si cum ar arata acest lucru la nivelul general al diverselor societati? Daca Dumnezeu nu ar exista si am dovedi fara tagada acest lucru, am fi noi pregatiti sa inlocuim covirsitoarea influenta pacificatoare a crestinismului si a altor religii, astazi, cu altceva?

De cealalta parte, strict stiintific vorbind, ce motiv am avea sa punem adevarul inaintea altor valori? Adevarul nu aduce fericire, nu aduce pace, liniste sau multumire. De ce sintem atit de nerabdatori sa oferim granturi de zeci de miliarde de euro pentru (iau un exemplu aleatoriu) acceleratorul de particule din Elvetia (care ne-ar putea aduce importante cunostinte despre originea universului), dar nu prea oferim fonduri pentru un proiect care i-ar putea face pe oameni mai fericiti? Mai direct: de ce „adevarul” cistiga granturi, iar „fericirea” si „binele” nu?

Written by Andrei Stavilă

iulie 1, 2008 at 2:16 pm