Interactiuni

Posts Tagged ‘Iasi

Odă lustruitorului de pantofi. Demnitate umană versus activism social

with 15 comments

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Prima femeie-avocat în România

leave a comment »

Gazeta Transilvaniei, Brașov, an LXXVI, nr. 89, 25 aprilie/8 mai 1913, p. 3.

Written by Caprescu

februarie 8, 2011 at 2:46 pm

Traiti in Romania

with 5 comments

S-au intimplat anul asta. Au trecut 20 de ani de la Revolutie. Romania secolului XXI. Undeva in Europa, mai pe la margini. Noii cetateni europeni:

La Iasi:

Si la Brasov (via zamo): nu stiu de ce nu merge embed-ul la mine, dar puteti face click aici pentru a vedea un video in care pensionarii se bat pe banane. Si o alta bataie pe banane, tot la Brasov, insa documentata doar in fotografii, aici (via Krossfire).

Written by Andrei Stavilă

aprilie 3, 2010 at 8:01 am

Un medic universitar roman, despre homosexualitate

with 17 comments

Disclaimer: autorul acestui post sustine dreptul oricarei fiinte umane la demnitate si cautarea propriei fericiri. Publicarea citatului de mai jos – in ciuda socului pe care il poate provoca unora, asa cum subsemnatul insusi a fost socat – se justifica prin efortul important de a expune public prejudecatile privind sexualitatea umana, cu scopul de a cunoaste in amanunt logica (sau lipsa logicii) unor actiuni concentrationare cu efecte grave asupra unor oameni nevinovati (si sanatosi).

In anul 2004, prof. dr. Roxana Chirita era sefa Sectiei V de la Spitalul de Psihiatrie „Socola” din Iasi (e posibil sa mai fie si acum, nu stiu!). Iata ce declara cotidianului „Ziarul de Iasi” cu doar cinci ani in urma:

„Potrivit studiilor de specialitate, homosexualitatea poate avea cauze biologice sau biochimice. Practic, la homosexuali s-au descoperit modificari de structura cerebrala, cromozomiala sau hormonala. „In afara modificarilor biologice care, pina la urma inseamna patologie, adica boala, exista si componenta psihica. Un baiat violat in copilarie are mari sanse sa devina la rindul lui homosexual. De asemenea, o mama hiperprotetica si autoritara care il inhiba il va transforma intr-un «prieten» al femeilor si nu intr-un iubit. De aici si relatia de prietenie pe care o vedem, in filme, dintre homosexuali”, mai spune prof.dr. Roxana Chirita, care este de parere ca aceste persoane trebuie sa se trateze. „Tratamentul consta in terapia comportamentala, terapie valabila si in cazul alcoolicilor. Aceasta consta in obtinerea unui reflex de deconditionare. Practic, persoanei in cauza i se administreaza o substanta chimica care ii produce o stare de greata, aceasta fiind asociata cu imaginea unui cuplu homosexual care face dragoste. Conditia este ca barbatul respectiv sa doreasca sa se trateze”, a mai explicat dr. Chirita.”

Articolul poate fi citit in intregime aici. Citeva observatii:

1) Cu siguranta iubirea si atractia fizica au cauze „biologice sau biochimice”, cum spune d-na Chirita. Teoretic o stim cel putin de la Schopenhauer, care era convins ca iubirea e arma pe care o foloseste natura sa ne fraiereasca pentru a ne perpetua specia. Insa medicul nostru pare sa considere ca respectivele cauze „biologice sau biochimice” sint bune in iubirea hetero si rele in cea gay.

2) Ca o consecinta a punctului (1), depresia profunda in urma unei iubiri hetero neimpartasite ar fi ok, cea aparuta in urma iubirii homo neimpartasite e caz clinic.

3) Desi pe la inceputul artticolului medicul iesean recunoaste ca homosexualitatea nu se mai studiaza in facultatea de medicina si nu mai este considerata boala in lumea medicala, D-na Chirita spune in final ca parerea ei e alta: e boala, trebuie tratata. Contesta intreaga comunitate a medicilor, cum ar veni. Poate primeste Nobelul pentru un tratament revolutionar, cine stie!

4) In acelasi paragraf, iubirea heterosexuala este considerata ca avind cauze normale, comparativ cu iubirea homosexuala, pe care nu o pot experimenta decit exclusiv aceia care au avut relatii nefericite cu femei sau au fost abuzati sexual in trecut. As dori tare mult sa imi citeze d-na doctor studiile stiintifice pe care isi bazea aceasta afirmatie.

5) De observat – si poate acesta e lucrul cel mai socant – ar fi caracterul medieval al „tratamentului medical” pe care il foloseste d-na Chirita. A, esti homosexual? Nu-i nimic, te tratam, te punem sa te uiti la filme porno cu homosexuali si iti dam ceva sa-ti borasti si matele din tine!!!! Ma intreb ce tratamente moderne foloseste d-na Chirita pe schizofrenici, de pilda. Nu m-ar mira sa existe la Socola cutii intregi de lanturi, bite de baseball, sobolani si lipitori…

Written by Andrei Stavilă

noiembrie 6, 2009 at 11:14 pm

Leapsa interesanta

with 5 comments

Zamolxis transforma interviul luat de Forbes lui Tim O’Reilly intr-o leapsa interesanta. De obicei nu raspund la lepse (chiar mi se par prostesti, un fel de oracole din perioada liceului), insa mi-am dat seama ca raspunzind intrebarilor acestei lepse invat eu insumi despre mine. So, here it goes:

1. Cand ti s-a-ntamplat ca lectiile invatate de la cei vechi sa contribuie la succesul tau?

De la Cioran am invatat ca e cool sa fii student pina la 40 de ani. Mai am putin si il ajung – si da, e cool! 🙂

Revenind la lucruri ceva mai serioase, am invatat de la moralistii francezi ca modul cel mai inteligent de raportare la societate si la celalalt este amuzamentul discret si intelepciunea tolerantei. Atunci cind intelegi efemeritatea moravurilor si slabiciunea caracterului inerenta speciei umane, galanteria ironica si detasata devine un element prim al supravietuirii si al sanatatii mentale. Un exemplu: sa spunem ca afli cum un prieten vechi, foarte dragut cu tine cind va aflati impreuna, pe la spate te vorbeste de rau, chiar foarte urit (mi s-a intimplat de curind). De ce sa te enervezi? De ce sa te certi, sau sa rupi brusc legatura cu el? Ai un avantaj asupra lui: tu ii stii josnicia, el nu stie ca tu stii. Calea e deschisa puternicii arme a galanteriei ironice…

Si am mai invatat de la Ovidiu (via Descartes) ca “bene vixit qui bene latuit” (“a trait bine cel ce s-a ascuns bine”). Desi deocamdata imi e dificil sa pun in practica invatatura poetului, sint convins ca o viata de succes presupune lipsa succesului inteles drept “glorie”. Tradusa in mileniul trei, vorba lui Descartes spune cam asa: “a trait bine cel ce a trait in afara spotlight-urilor”.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?

Pe Socrate nu l-as invita, intrucit, dupa cum il cunosc, mi-ar goli tot vinul din magazie si tot ar mai cere de baut. De fapt, daca largim termenul “clasic”, as invita la masa un personaj clasic al istoriei si literaturii romanesti – da, pe Alexandru Lapusneanul! As vrea sa-l ascult povestind pe larg cum a reusit sa adune toti boierii la masa, cum i-a pacalit pentru ca, ulterior, sa le taie cu usurinta capetele! Cum am eu un cui impotriva multor universitari ieseni (iar acum, impotriva multora de la CEU Budapesta) tare l-as mai invita la masa pe Lapusneanul, sa-l iau drept consilier de cattering pentru un asemenea ospat pe care-l visez de mult timp!

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?

Cele mai influente persoane in viata mea au fost bunicii. Bunicul, un preot ortodox, a murit de curind, la 90 de ani. Bunica, spre bucuria mea, traieste. Tot ce sint acum le datorez lor si numai lor. Nu prea imi e usor sa vorbesc despre asemenea lucruri. Cind am reusit s-o fac, am scris despre asta aici.

Care-i ambitia ta secreta?

Precum ceilalti care au raspuns inaintea mea, ar trebui sa zic si eu ca daca v-as spune care este ambitia mea secreta, atunci ea nu ar mai fi secreta. Dar uite ca v-o spun si astfel cade cortina: as dori ca, in momentul mortii mele, sa pot exclama, asemeni lui Kant: “Es is gut!” (“E bine!”). Habar nu aveti ce ambitii stau in spatele unei asemenea ambitii – dar daca macar jumatate din ele vor fi implinite, atunci chiar pot spune ca am avut succes. Si glorie, orice va fi insemnind asta.

5. Pretul gloriei?

Ca sa vorbesc eu de pretul gloriei, ar trebui sa fi gustat copios din cupa asta dulce-otravitoare. Din pacate sau din fericire, nu am facut-o – asa ca vorbesc din auzite. Unii spun ca pretul gloriei e munca sustinuta – relativ fals! Am intilnit direct sau indirect, atit in Academia cit si in piata publica, destule persoane ajunse VIP care abia miscau un deget in fiecare zi a saptaminii!

Altii sint convinsi ca pretul gloriei se confunda cu propria sa cauza, si vorbesc de genialitate. Aiurea! Exemplul lui Susan Boyle arata clar ca poti fi tu oricit de genial, tot nu atingi gloria, daca nu te descopera cineva! Oare citi Dostoievski in devenire or fi murit de foame prin stepele Rusiei? Sau citi de Mozart s-au stins fara a fi avut sansa unui binefacator? Si sinteti convinsi ca Anton Holban, unul dintre nuvelistii mei preferati, nu ar fi luat Nobelul daca nu ar fi murit la o virsta indecent de tinara? Decideti voi…

In sfirsit, ultimii spun ca pretul gloriei este munca si genialitatea individului in… a se inchina la zeul “networking”-ului! Ei bine, aici ne apropiem de adevar, cumva! Pare clar ca, indiferent de cit de genial sau muncitor ai fi, important e sa cunosti cit mai multe persoane, din masa carora se va ridica una, la un moment dat, care te va putea ajuta, propulsindu-te pe culmile gloriei. Tind sa cred ca asta e pretul adevarat al gloriei: zimbetul fals, pierderea voita a identitatii sub masca unei figuri nesincer prietenoase. Si sa nu spuneti ca asta e valabil doar in Romania! Sistemul PCR (Pile, Cunostinte, Relatii) a fost “spalat” pe culmile Occidentului si transformat glorios in “networking”.

In final: habar n-am care este pretul gloriei, stiu insa care nu ar trebui sa fie pretul ei, cel putin pentru mine: vorbesc de timpul meu liber, timpul personal, la care nu sint dispus sa renunt. Daca gloria inseamna sa nu am timp sa lenevesc pe canapea impreuna cu persoana pe care o iubesc (oricind avem noi chef), daca gloria ma impiedica sa ma joc cu ciinii mei, daca aceeasi nenorocita glorie imi interzice sa imi vad macar din cind in cind de pasiuni (cum ar fi bucataria si cactusii), atunci, ei bine, eu unul nu am nevoie de glorie!

[N.B.: Cioran spunea, cu un pronuntat iz de sexualitate, ca gloria obtinuta intre patru pereti depaseste cu mult gloria oricarui razboinic din istoria lumii (il citez, evident, din memorie). Si cred ca nu gresea prea mult!]

6. Greci sau Romani?

Categoric, romani. Dreptul roman a ramas inca un punct de referinta pentru zilele noastre, in conditile in care diverse sisteme legale (sau chiar morale) s-au perindat intr-o viteza ametitoare prin fata ochilor oricarui posibil privitor a-temporal. De asemenea, ideea unei “Pax Romana” a fost reluata, de-a lungul timpului, de diverse imperii militare si / sau culturale, in asa fel incit unii dintre noi vorbesc chiar si astazi – si nu fara temei – despre o “Pax Americana” (un concept pe care se intimpla sa il sustin). Nu in ultimul rind, desi stoicismul a fost inventat de greci, cred ca Seneca si – poate chiar mai mult – Marcus Aurelius sint cei mai tari reprezentanti ai curentului pe care multa vreme l-am admirat.

Bonus facultativ. Blogger sau WordPress (Joomla sau Drupal)?

WordPress, din doua motive: (1) the “first come, first served” basis (adica wordpress-ul mi-a iesit primul in cale); (2) pe de o parte sint prea mosneag, pe de alta parte prea ocupat sa ma apuc sa invat alte platforme de blogging. Chiar am altceva mai bun de facut, si atita timp cit nu sint un specialist in softuri (deci nu pot sa fac o comparatie autorizata intre mai multe platforme de blogging, la fel cum pentru mine – un amator de vin – majoritatea berilor au acelasi gust) sint multumit cu platforma pe care am inceput, atita timp cit imi pot exprima gindurile intr-un mod rezonabil de “reader-friendly”.

Leapsa merge la ceilalti autori ai acestui blog (daca au timp si chef, desigur). Si mai merge la Blogescu – daca mai exista 🙂 , la Ion Marandici, Cezar Paul-Badescu si Marian Coman.

Iubire moldava

with 2 comments

Iesenii si vasluienii se iubesc mult, mult de tot. Parca si sexul e mai bun intre moldoveni, ca-s aprigi. Graffiti-ul de mai jos se afla in Iasi, pe blocul in care este sediul central al BRD, la Hala Centrala, chiar in spatele blocului, linga parcarea aceea mare si neingrijita.

vaslui

Written by Andrei Stavilă

iulie 28, 2009 at 6:00 pm

Publicat în De pe drum

Tagged with , , ,

Lumea ieseanului (poveste in imagini)

with 10 comments

Moldoveanul nostru este un om cuminte (nu, nu “cu minte” – doar “cuminte”). S-a insurat la 25 de ani, mai mult ca-i spunea lumea ca-i trece timpul si ramine holtei. Ia uite la frate-tu Radu, la virsta ta are servici bun ca paznic la benzinarie, casa trainica de chirpic in curte cu socrii si doi copii, iar al treilea e pe tzeava. Tre’ sa devii si tu om la casa ta, bre Ionica.

Si a devenit omul. Are acum doi copii, curva aia care la 16 ani a fugit cu italianu’ si ala mic de urla tot timpul. Nevasta-sa e ca butoiul, si nici gura nu-i tace. Asa ca bietul om isi gaseste zilnic ceva de mesterit la Dacie, ba o bujie, ba o pata pe bancheta, se mai intilneste cu maidanezul Vasile – orice e bun, numai sa iasa afara si sa n-o mai auda pe hoasca aia, care-l bate la cap tot timpul.

01. omul cu masina

Asa ca iese din casa si, stind frumusel linga Dacie, contempla multumit privelistea. Are masina si apartament in Iasi, e orasean, nu ca taranu’ de frate-su Radu. S-a ajuns, i-a dat statul bloc chiar inainte sa-l impuste pe Impuscatu’. Are vecini buni, numai pe popa Valica si pe tiganu’ de Migdalin nu-i sufera, ca toata scara de altfel: amindoi cer bani, popa de sarbatori si tiganu’ in fiecare zi. Cind ii vede se ascunde in balcon, ca tot i-a dat Cel de sus putere sa-l inchida cu geamuri de tractor, furate inainte de Revolutie de la intreprinderea lui varu-su Marcel.

03. bloc 2

Asa ca Ionica e fericit. Acum a prins un job bun, din ’90 e angajatul unei firme de constructii care tot construieste o biserica si un mall chiar in cartierul lui. De 19 ani dureaza constructiile, mall-ul are deja primul etaj aproape gata, iar la biserica mai are doua turnuri de terminat si pe urma tencuiala. Una peste alta, inca 19 ani de munca, deci criza nu-l ameninta si cind va iesi la pensie il lasa pe fi-su in locul lui, sa termine mall-ul. Si biserica – evident, cu ajutorul Lui Dumnezeu.

04. magazin si biserica

Cel mai mult ii place sa aiba la doi pasi de bloc toate magazinele necesare. N-are el bani de mall, dar ce dracu-i trebuie?! Doar e prieten cu Viorel de la magazinul de carne, cu nea’ Costel de la covrigarie joaca sah duminica seara in fata blocului, iar Catalin de la consignatia Trio Magic e baiat bun, se pricepe la toate si il mai ajuta ba cu o priza, ba cu reparatul tevii de la baie – viata-i grea, dar ne descurcam. Mai primeste de la Viorel niste carne in schimbul unui sac de ciment luat de la parterul mall-lui, mai o bomboana, mai o combinatie… un business, acolo, si toata lumea e multumita.

05. carne jocuri si covrigi   08. trio magic

Ionica al nostru merge si la restaurant o data pe luna. L-a convins nea’ Costel, i-a spus ca e cam scump dar doar muncesc toata viata pentru altii, macar din cind in cind “sa se respecte” si ei, ce pula mea. Ii place la nebunie ciorba de burta si-i mindru ca-i roman, ai dreptate ba nea’ Costele, frantujii, nemtii si englejii habar n-au ce-i aia mincare buna si trai sanatos. Fara E-uri, nea Costele, asculta-ma pe mine ca Europa asta o sa ne omoare cu E-urile ei si cu rosiile injectate!

06. ciinele si terasa

Dar tot zice saru’ mina si bogdaproste englejilor si frantujilor, ca daca nu erau ei nu mai pupa tot neamul lui haine ieftine. Ionica e multumit, si spune tuturor cit de destept e el, fata de boul ala de Marin de la patru, care de cind ii trimite fi-su bani din Spania se imbraca numai de la mall. Mare prostie, spune Ionica: dai milioane pe ele si se rup imediat. Uite aici calitate, frate, si pretul e pe kilogram, nu pe bucata. S-a dus o data cu toata familia la un second si cu cinci kile de tzoale i-a rezolvat pe toti, basca pantofi pentru nevasta-sa. Ieftin si de buna calitate, bre, nu scump si prost ca la Zara sau cum dracu’ i-o mai zice! Parca-i mai bine decit in bazar, desi nici pe acolo nu-i rau sa treci macar o data pe saptamina. Macar mai vezi si tu pe unul-pe altul, iti mai clatesti ochii cu decolteurile fetelor de la tarabele cu blugi, mai vezi juma’ de tita, viata-i frumoasa bai pula!

07. totul la 10 lei   bazar

Ionica e baiat de viata, intotdeauna a fost sufletul petrecerilor si de asta-l iubesc vecinii si pretenii. Acuma nu prea mai merge el la chefuri ca are familie si nevasta-i zice sa stea dracului acasa, dar tot mai evadeaza si el din cind in cind. Cum spuneam, mai un sah cu nea’ Costel de la covrigarie, ba uneori iese si la gratar “la Releu”, unde se simte cel mai bine: parcheaza Dacia, deschide toate portierele si da muzica tare, sa-i culturalizeze si pe ceilalti frate, ca a fost primul din “carter” care si-a luat noul album al lui Vali Vijelie, i l-a dat Catalin de la Trio Magic pentru o combinatie cu-n filtru de benzina.

 releu 1   releu 2

Uneori, cind ia salariul mai devreme decit de obicei si nu stie nevasa-sa ca are bani, se duce la “club”, unde mai trage cite un pokeras pe shest cu baiatul lu’ popa Valica – baiat bun, nu ca ta’su. De obicei pierde, da’ nu-i bai, ca Virgil nu-i ia banii asa, mirlaneste, ci intotdeauna il ia pe urma si ii da de baut la barul lor de suflet, la “Libertatea ’89”, chiar aproape de centru. Ii place lui Ionica, niciodata nu pierde cu Virgil, ca ce da pe pere ia pe mere.

09. poker club  10. terasa libertatea 89

Acum Ionica a plecat la socri, la tzara. L-a luat si pe ala micu, s-au suit toti in tren si dusi au fost, sa scape de canicula. Ar fi mers ei cu masina, dar a gasit un baiat care pentru o alta combinatie i-a promis sa-i bage la Dacie niste boxe belea, de o sa sparga gura tirgului. Asa ca a preferat sa-i lase lui Dacia, cu gindul la cum o sa se mai laude la intoarcere, cind neaparat trebuie sa mearga la un gratar la Releu. Acum fumeaza linistit in tren, la fereasra de la buda, ca sa nu-l vada nasu’ – acum nu mai e voie sa fumezi in tren, tu’le muma-sa-n cur! Se uita multumit catre ultimele blocuri din Iasi, care se pierd in zare, si rinjeste satisfacut: pa, Iasule, te-am pupat pe portofel!

11. gara 1  12. gara 2

Written by Andrei Stavilă

iulie 26, 2009 at 9:16 am

De prin Romania: filosofia si etica butoiului

with 12 comments

La Iasi, am surprins pe vitrinele unor magazine afisul de mai jos. Despre ce e vorba: organizatia Noua Acropola doreste sa initieze pe dulcii cetateni ai diabeticului targ al Iesilor in stiinta gandirii. Mi s-a parut deopotriva serios si dubios inca de la inceput. Serios, intrucit pe afis „filosofie” se scrie cu „s” si nu cu „z”, si in conditiile in care pina si Humanitas-ul liicean il prefera pe „z”, „noii acropoleni” (sau „acropoleani”? sau „nou acropolenii”?) merita felicitati. Dubios, pentru ca unu la mina, nu scrie nicaieri cine va tine acele cursuri – ca daca-i vorba despre socraticii universitatii care mult cuvinta, eu unul is lamurit. Dubios doi la mina, pentru ca primul curs listat se numeste „Etica atemporala”, concept de care subsemnatul n-a auzit neam in intreaga literatura de specialitate. Daca este ceva de genul intelepciunii tantrice, eu is lamurit a doua oara. Totusi, site-ul Noii Acropole pare interesant de studiat – din nefericire, din lipsa de timp si conexiune la net eu nu prea am timp sa-l studiez – asa ca va invit pe voi sa o faceti si sa notati impresiile in comentarii.

DSCN0230 [640x480] (Iasi, iulie 2009)

Si daca tot vorbeam de etica, iata un depozit in Vaslui (stiti voi, orasul ala imens si cu somaj zero), care pretinde intr-un furculision chiritesc existenta unei etici specifice Estului (v-am zis eu ca nu am auzit de etica atemporala, dar de etica aspatiala putem discuta!). Interesant este ca etica din Est se sprijina direct pe primele principii si cauze ale alcoolului. Nu-i nimic de mirare, daca citim cum mostenirea genetica a rusilor se descompune in aburii cazanului.

dscn0267-640x480 (Vaslui, iulie 2009)

Stiu, e vacanta, asa ca nu va mai plictisesc cu filosofia si etica. Ma duc sa dau o fuga sa incerc si eu etica asta estica, sa o degust nitzel, si dupa aia va spun eu care-i treaba cu genele (si cu sprincenele!). Doamne-ajuta!

Written by Andrei Stavilă

iulie 14, 2009 at 9:00 am

Religie si secularism

with 44 comments

Episodul 11 al serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor” va aborda subiectul extrem de controversat al relatiei dintre religie si secularism. Simbolic, separarea Bisericii de Stat se naste ca principiu politic in zilele tumultoase ale Revolutiei franceze din 1789. Pina atunci, monarhul era privit ca reprezentantul, „unsul” lui Dumnezeu pe pamint. Daca Biserica era bratul spiritual al Fiintei Supreme, Statul si Monarhul reprezentau bratul politic. In consecinta, Statul si Biserica mergeau mina in mina: pentru a fi recunoscut, monarhul trebuia incoronat in biserica; pentru a-si intari domnia, biserica avea nevoie de puterea statului.

Odata cu asa-numita „Revolutie a ratiunii”, tot acest construct de prabuseste. Francezii anunta moartea lui Dumnezeu – si cum nu mai avem nici o Fiinta Suprema, evident ca monarhia isi pierde legitimitatea. Cetatenii sint liberi, sint egali, si fraternizeaza in lupta impotriva asupritorilor. Daca Dumnezeu si monarhia au fost aruncati in groapa istoriei, democratia renaste din ruinele Bastiliei.

Intre timp lucrurile s-au mai asezat, pasiunile s-au potolit, iar „domnia ratiunii” nu a demonstrat pea mare intelepciune. In urmatoarele doua secole si ceva am invatat ca principiul separarii bisericii de stat este unul puternic si legitim, dar si ca a elimina religia din viata publica este o incercare nu numai inutila, dar si indezirabila. Incerc sa explic mai jos aceasta afirmatie.

Pe de o parte, orice om cit-de-cit rational va intelege avantajele separarii sferelor de influenta ale bisericii si statului. Daca puterea politica este complet eliberata de influenta diverselor religii, evident ca statul laic poate sustine dezvoltarea neingradita nu numai a stiintei – dar si a unei largi sfere politico-ideologice in ceea ce priveste protejarea cetateanului si a indivizilor in general de puterile religioase si politice care ii reclama asentimentul. Nu cred ca are rost sa insist asupra acestui subiect.

Pe de alta parte, un divort total intre stat si biserica (sau, mai bine spus, intre stat si diversele culte religioase) este, cum am mai spus, deopotriva imposibil si indezirabil. Sint patru cazuri pe care doresc sa le supun atentiei:

1) Religia si scoala. De obicei, obiectul dezacordului in acest domeniu il constituie predarea evolutionismului ori a creationismului in scoli (sau a religiei, in general). Exista doua variatii ale acestei teme (ambele fiind cazuri intimplate cel putin in Statele Unite): (a) unii parinti cer in mod expres predarea creationismului in scoli (uneori concomitent cu excluderea evolutionismului); (b) alti parinti nu cer predarea creationismului si nici excluderea evolutionismului din scoli, ci doresc sa nu le fie supusi copiii predarii unor teorii care pot dauna identitatii culturale si viziunii asupra lumii („comprehensive conception of the good”) pe care respectivele persoane le impartasesc. Impreuna cu William A. Galston si alti teoreticieni ai liberalismului cred in dreptul parintilor de a lua decizii (in anumite limite) asupra educatiei primite de copiii lor (intr-adevar, aici dreptul statului este mult mai mic decit al parintilor si se rezuma doar la anumite limite de principiu). Am oferit argumente pentru acceptarea predarii religiei (si chiar a creationismului) in scoli de mai multe ori pe acest blog (vezi in special aici), asa ca nu mai insist asupra subiectului. In opinia mea, principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu predarea religiei (si chiar a creationismului) in scolile publice.

2) Preotii si functiile administrative ale statului. Unele culte religioase interzic participarea preotilor (sau chiar a enoriasilor lor) la viata cetatii, si nu este nimic anormal intr-o asemenea interdictie: cultele si sectele religioase nu sint organizatii democratice si nici nu pretind ca ar fi. Odata intrat intr-o asemenea asociatie, trebuie sa te supui regulilor ei. Problema apare insa in momentul in care unele culte sint indiferente fata de implicarea preotilor (sau a enoriasilor) in viata politica si administrativa a statului. Extremistii secularismului spun ca nu este normal ca un preot sa poata fi, in acelasi timp, consilier local sau judetean, primar, prefect sau parlamentar. Consider ca aceasta viziune este gresita. Atit teoria liberala, cit si cea democratica sustin principiul dreptului oricarui cetatean al unui stat de a alege si de a fi ales pentru orice functie politica si administrativa in tara sa. Mai mult, principiul este insotit (explicit sau implicit) de o clauza anti-discriminare, care spune ca aplicatia sa este valabila indiferent de sex, religie, nivel de educatie, etnie, ocupatie, si asa mai departe. Daca un stat refuza participarea preotilor la viata publica atunci statul respectiv nu se face vinovat doar de discriminare (pe criterii religioase si de ocupatie), ci incalca drepturile de baza ale cetatenilor: dreptul unui cetatean de a fi ales, si dreptul altor cetateni de a-l alege. Ca atare, concluzionez cu urmatoarele trei idei: (a) intr-un stat liberal-democratic mecanismele constitutionale nu pot impiedica dreptul preotilor provenind din orice cult religios de a candida la orice functie politica si administrativa in stat; (b) nu cunosc momentan alte mecanisme liberale sau democratice care ar putea incalca (override) in mod legitim dreptul cetateanului (cu job-ul de preot in cadrul unei religii) sa candideze pentru o functie in stat; (c) singura modalitate legitima de a bloca accesul unui cetatean preot la o functie politica sau administrativa este interdictia venita din interiorul institutiei religioase din care face parte. Rezultatul celor trei idei se poate traduce astfel: principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu candidatura preotilor diverselor religii pentru functiile administrative si politice ale statului.

3) Cooperarea intre stat si biserici privind diverse tipuri de ajutor social. Este interesant ca, in privinta acestui punct, extremistii secularisti nu sint deloc recalcitranti. Dimpotriva, de multe ori i-am auzit acuzind un cult sau altul de ne-implicarea serioasa in actiuni de tip caritabil. Acuza mi se pare totusi logic inconsistenta: daca divortam complet biserica de stat, atunci biserica ar trebui sa se ocupe de spiritul omului, iar statul de treburi mult mai lumesti (precum ajutoarele financiare, etc.). Totusi, nimeni nu cred ca sustine cu seriozitate o asemenea idee. Sint convins ca o colaborare intre stat si diverse culte religioase privind ajutprul acordat indivizilor aflati in situatii de necesitate este o idee foarte buna si care merita sustinuta. Imi aduc aminte ca, prin 1991 sau 1992, au fost inundatii masive in Basarabia si Bucovina. Bunicul meu, preot in satul Cogeasca (judetul Iasi) cred ca a strins impreuna cu enoriasii sai doua camioane intregi de ajutoare (paturi, saltele, haine, materiale de constructie, mincare etc.). Am fost cu el cind a mers la Asociatia „Pro Basarabia si Bucovina” (asociatie din care, din cite imi amintesc, si statul roman facea parte in acel moment) si vedeam cum plecau spre Chisinau o multime de camioane cu ajutoare strinse de preotii din zona Moldovei de la sateni. Ideea este ca in diverse comunitati preotul are mai multa autoritate morala decit reprezentantul statului (in cazul prezentat, probabil satenii nu ar fi oferit atit de mult daca actiunea de colectare ar fi fost organizata de reprezentantii statului, priviti ca indivizi corupti), ca atare o colaborare intre biserica si stat poate avea rezultate benefice. In consecinta, sint convins ca principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu o cit mai strinsa colaborare intre stat si cultele religioase privind asistenta sociala.

4. Duminica si sarbatorile legale. Dupa cum stim, statele occidentale (si nu numai ele) isi modeleaza saptamina activa in functie de un principiu strict religios: astfel, duminica este ziua libera (pentru ca, in ultima zi a facerii lumii, Dumnezeu s-a odihnit). De fapt, interpretarea adecvata nu este ca „omul trebuie sa se odihneasca in ziua a saptea, la fel ca Dumnezeu”. Interpretarea corecta este urmatoarea: daca in celelalte sase zile ale saptaminii omul munceste, duminica trebuie sa o dedice lui Dumnezeu [in paranteza fie spus, strict religios cerinta nu este sa nu faci treaba duminica, ci sa nu intreprinzi activitati care te indeparteaza de la preocuparea cu cele datorate Fiintei Supreme; ca atare, a sta lenes in pat toata duminica, desi nu ai facut treaba, tot pacat e 🙂 ] Revenind, in orice stat exista de asemenea sarbatori religioase recunoscute drept sarbatori nationale. Pastele si Craciunul sint exemplele care ne vin imediat in minte. Desigur, cineva poate spune ca aceste legaturi intre stat si biserica sint ramasite ale unei mentalitati retrograde, care trebuie si vor fi cu timpul inlocuite. Nu impartasesc aceasta viziune: in definitiv, de ce sarbatorile strict laice (ziua nationala, de pilda) ar fi mai importante decit cele religioase? Cine spune ca ziua nationala sau ziua internationala a muncii pot fi simboluri care creeaza o coerenta mai mare si un sentiment mai puternic in comunitate decit Craciunul, de pilda? Pe de alta parte, altcineva ar putea sublinia faptul ca sarbatorirea nationala a unor evenimente crestine ar fi discriminatorie pentru alte religii. Aceasta observatie este perfect intemeiata, si sincer sa fiu nu cred ca exista obstacole serioase in calea unui stat multicultural in privinta multiplicarii (in anumite limite date de cantitatea de munca necesara, evident) sarbatorilor nationale prin incorporarea unor sarbatori precum Hanuka, Ros Hasana sau Iom Kipur (sarbatori evreiesti), ‘Idul Fitr si ‘Idul Adha (sarbatori islamice), sau Vesakh (sarbatoare budista). In consecinta, principiul separarii intre biserica si stat este perfect compatibil cu acceptarea unor sarbatori religioase ca sarbatori nationale si cu organizarea saptaminii de munca in acord cu principiile religioase.

Desigur ca intrebarea care se naste acum este urmatoarea: daca principiul separarii intre biserica si stat este compatibil cu predarea religiei in scoli, cu participarea preotilor la viata publica (prin posibilitatea de a candida pentru diverse functii politice si administrative), cu o strinsa colaborare intre stat si cultele religioase in privinta diverselor tipuri de ajutor social, si cu acceptarea unor sarbatori religioase ca sarbatori nationale, atunci care este sfera respectivului principiu? Ce intelegem prin separarea bisericii de stat? Raspunsul este simplu: conform principiului respectiv, un stat nu trebuie sa fie condus conform prescriptiilor religioase. Acest lucru inseamna ca, de exemplu, legile si sistemul juridic nu trebuie modelate in conformitate cu sistemele morale promovate de o religie sau alta (de exemplu, nu este normal ca un stat sa implementeze legea „sharia”). De asemenea, acest lucru inseamna ca autoritatile statului nu sint responsabile in fata autoritatilor religioase (chiar daca un preot este in acelasi timp primar, sa spunem, el nu este responsabil pentru activitatile sale de primar in fata superiorilor sai pe linie religioasa). Nu in ultimul rind, principiul impune o larga toleranta religioasa: statul fiind separat de biserica, nu mai putem vorbi de stat „crestin” sau „islamic”, in consecinta in cadrul statului respectiv vor avea drept de cetate mai multe culte religioase; in plus, toate aceste culte vor fi considerate drept egale in fata statului.

[Nota. Desi sint un sustinator al principiului separarii intre biserica si stat, nu vreau sa se inteleaga de aici ca nu accept, in principiu, existenta unor argumente valabile care ar sustine diverse tipuri de teocratie. Exista in secolul XX cel putin trei exemple interesante de teocratii. Primul exemplu este Tibetul inaintea invaziei chineze: guvernele conduse de diversi Dalai Lama au fost extrem de tolerante si de obicei au respectat avant la lettre drepturile omului pe care guvernul comunist chinez – si ateu, by the way – le incalca de jumatate de secol in mod constant. Al doilea exemplu este Vaticanul – tot o teocratie si – desi bazata pe un sistem non-democratic – perfect compatibila cu libertatile cetatenesti recunoscute astazi in lumea civilizata. In sfirsit, al treilea exemplu este Marea Britanie, unde regele (regina) este in acelasi timp si seful Bisericii Anglicane; desi acest lucru este mai mult formal, totusi status quo-ul juridic este demn de luat in seama. Ceea ce am dorit sa mentionez oferind aceste exemple este ca, desi prefer un stat separat de biserica in sensul explicitat mai sus, sint deschis catre argumente care ar sustine tipuri de teocratie precum cele trei mentionate deja.]

Filosoful plagiator, premiat de Academia Romana!

with 42 comments

Incep povestirea intr-un context mai larg. Nici nu se stinsese bine ecoul plagiatului ministrului Beuran, ca in primavara anului 2004 trei mari scandaluri de plagiat au zguduit facultatea de filosofie a universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi. Primul l-a vizat pe M.N., profesor de estetica si de istoria religiilor. Fosti studenti au descoperit ca omul plagiase in cartea sa, intitulata chiar „Istoria religiilor”, citate intregi dintr-o carte aparuta in anii ’60, cu titlul… „Calauza ateistului”! Al treilea scandal l-a vizat pe G.N., un profesor din sectia de sociologie a facultatii de filosofie. Se pare ca respectivul nu era doar plagiator, ci in plus mai si facea ochi dulci studentelor, care nu au mai suportat si au facut scandal.

Ei, si acum sa vorbim de al doilea caz. Este vorba de N.R. (numele complet il veti afla in documentul in format pdf de la sfirsitul acestui paragraf). Omul tocmai fusese ales pentru a doua oara consecutiv şeful catedrei de „Istoria filosofiei şi hermeneutică” (în secţia „Filosofie” a Facultăţii de Filosofie fiind doar două catedre, ca rezultat al fuzionării tuturor catedrelor existente până acum câţiva ani în două grupe mari. Cealaltă catedră: „Logică şi epistemologie”). Ei bine, eu am fost cel care a descoperit ca intr-una din cartile domniei sale respectivul profesor l-a plagiat masiv pe canadianul Jean Grondin! Cum lucram atunci la cotidianul local „Lumea ieseanului” („vinovat” si pentru dezvaluirea celorlalte doua cazuri de plagiat), evident ca am convins echipa editoriala sa scriem despre acest subiect. In documentul de mai jos, pe care il puteti downloada in format pdf, aveti puse in paralel citate intregi din cartile respective. Va puteti face singuri o parere: plagiat

Ce a urmat a fost lesne de inteles. Scandal monstru, mai ales ca plagiatorul se afla in comisia de ancheta preocupata cu scandalul de plagiat al lui M.N., profesorul de istoria religiilor de care am vorbit mai sus. Cum toti profesorii ma cunosteau, imediat au inceput presupunerile: cine se afla in spatele meu? Decanul de atunci, S.A., declara ziarului nostru (citez din memorie): „E greu sa fii zilele astea la aceasta facultate. Colegii mei se suspecteaza unii pe altii, mergi pe culoare si nu stii cine te saluta sincer si cine nu”.

Primul lucru trist in legatura cu acest caz a fost ca, pentru intreaga facultate, era mai important sa afle cine m-a indemnat sa fac aceasta dezvaluire, decit plagiatul in sine. Nu puteau concepe, pur si simplu, ca un student care a muncit pentru fiecare lucrare – buna sau rea – s-a enervat vazind ca unii devin universitari prin puterea plagiatului. Asta a fost singurul meu motiv, iar daca ei nu au crezut putin imi pasa. Oricum, s-a facut o alta comisie care – ati ghicit – a declarat ca acuzatia de plagiat e falsa, ca N.R. a scris o carte originala, si deci poate dormi linistit!

Scandalul privind plagiatul a ajuns si la Bucuresti. El a fost amintit in treacat intr-un articol excelent din Idei in dialog (2006), scris de Catalin Avramescu si axat pe tema „profesionalismului” aceluiasi N.R.

Al doilea lucru trist a fost ca multi prieteni, fosti profesori ai mei (preparatori si asistenti) in facultate (la momentul scandalului, terminasem masterul) m-au felicitat in particular pentru gestul facut. Cind a fost insa vorba sa denunte si ei public plagiatul, au tacut milc. Am inteles motivul tacerii si am trecut peste asta – dar m-a durut mult.

Si al treilea lucru trist: nu m-a interesat atit de mult la vremea aceea faptul ca toate aluziile (e drept, niciodata promisiuni ferme) privind o eventuala intrare a mea in sistemul universitar au incetat subit. Insa mi-a fost ciuda sa aud ca, in timp ce ditamai profesorul plagiator a scapat basma curata, in acel ani citiva studenti prinsi copiind la examen au fost eliminati din universitate! Si iarasi, mi-a fost ciuda cind, mergind pe culoarele Facultatii de Filosofie din Iasi, profesorul N.R. era salutat cu plecaciuni de colegii sai, pe cind eu eram privit cu incruntare si neincredere. El era obiectul rusinii, insa in mod ciudat rusinea o simteam tot eu!

Iar acum imi este ciuda sa aflu ca o carte a aceluiasi plagiator a fost premiata de Academia Romana cu doua luni in urma, in decembrie 2008! Ce se mai poate spune? Va ascult parerile voastre…