Interactiuni

Posts Tagged ‘job

O poveste cu doi batrini

with 6 comments

In seara asta, la statia de metrou Deak Ferenc Ter, doi batrini – un el si o ea – se tineau de mina, discutau blind si isi zimbeau unul altuia cu drag. Imaginea, poate banala pentru voi (dar nu pentru ca ati vedea-o prea des!) m-a emotionat profund: ma aflam, deodata, intr-un timp si loc de care nu apartineam, devenisem contemporanul indiscret al unor valori demult apuse. Dar nu despre sentimentul puternic incercat vreau sa vorbesc acum. Bunicii astia mi-au confirmat ceva – o confirmare de care chiar aveam nevoie. Fara sa stie, mi-au spus ca nu eu sint nebun – nebuni sint ceilalti!

Intimplator sau nu, astazi dimineata vorbeam cu o prietena (proaspat venita din Statele Unite) despre stilul american de viata academica. Impresia ei (ca sa-i dau dreptate, nu intotdeauna negativa!) este ca studentul american doritor de cariera universitara, dar si profesorul lui sint un fel de roboței: harnici si fara interioritate. Muncă multa, de dimineata pina seara, stres maxim, viată familiala zero, prieteni ioc (pardon, se mai intilnesc la bere tot cu studentii lor, care se schimba de la an la an), si in general toata lumea e obsedata de „networking”: adica sa-si faca o „retea” de cunostinte – retea din care, la un moment dat, se va ivi o oferta de job, un anunt, o soapta importanta, o bursa grasa. Aceiasi oameni obsedati de respectiva retea nu sint insa prea doritori de apropieri sincere: daca ai si tu o problema intima dar dureroasa, daca vrei sa vorbesti cu cineva, respectivii se inchid imediat, ca la comanda. Ai o problema? Si ce dreaq vii la mine, eu nu le am pe ale mele? La psiholog, birjar!

Pentru ca nu e timp. Prietena mea sta intr-o casa cu 17 oameni si 15 comitete. Exista comitetul de curatenie, ala financiar, cel de primire al oaspetilor, cel de organizare a petrecerilor, comitetul de conferinte, ala de renovare, cel de studierea noilor candidaturi pentru locuirea in „casa” in viitorul an universitar, si asa mai departe. Munca si stresul in nenorocita aia de casa (plata pentru sederea si mincarea moca) nu sint nici mai mici, nici mai mari decit munca universitara propriu-zisa. Acolo comunitatea conteaza, nu individul. Daca esti intrebat cum te simti si raspunzi „bine”, vine imediat intrebarea: „De ce doar ‘bine’?”. Acolo trebuie sa fii tot timpul la masa cu ceilalti, sa fii prezent la intrunirile organizate si la toate sedintele, sa zimbesti chiar daca esti darimat. Iarasi ca sa fiu drept cu ce mi-a spus, prietenei mele ii plac o mare parte din lucrurile astea. Eu le-as considera o tortura.

O mare de oameni interesati de networking si atit. De perspectiva unui job bun. Intrebarea chinuitoare care mi-ar veni in cap o data, si inca o data: omului astuia chiar ii place sa bea berea cu mine, sau vrea doar sa se asigure ca il voi ajuta cind va avea nevoie? Si raspunsul implacabil.

Plus lipsa de timp. A fi profesor la universitate nu mai inseamna acum sa ai pur si simplu un job, ci este un mod de viata. Nu ai timp de tine, de familie, iar atunci cind vrei sa citesti si tu pentru tine insuti – asa cum imi marturisea un alt prieten (care este tot acolo si care ma va critica primul pentru acest post) – simti ca esti un tradator, ca nu muncesti pentru ceea ce ai fost chemat sa faci. Daca asta inseamna succesul, sau job-ul bun, sau traiul decent, atunci ma lipsesc bucuros si prefer ratarea profesionala. Nu dau apropierea persoanei iubite pentru perspectiva unui job bun. Nu dau nici un minut petrecut cu ea pentru un articol stiintific citit in plus. Prietenii mei buni (aia doi sau trei, citi o fi) sint titani pe linga multimea de trepadusi din orice networking. Si coada ciinelui meu, miscind vioi a bucurie cind vin acasa, nu se compara cu nici o recomandare calduroasa a oricarui monstru (sacru sau nu) intelectual de pe lumea asta.

Si mergind singur pe strada, mi-am dat seama de un lucru ciudat. Am trecut prin citeva universitati, am fost la citeva conferinte si am intilnit o sumedenie de oameni inteligenti, unii dintre ei VIP-uri ale domeniilor in care activeaza. Cu unii am avut onoarea sa vorbesc – o ora, o zi, cinci zile la rind. Dupa fiecare conversatie imi spuneam „Dumnezeule, ce destept poate fi omul respectiv!”. Acuma, cind stau si ma gindesc, realizez ca niciodata nu am exclamat: „Ce om fain, ce suflet mare!” E ciudat, stiu, dar e adevarat.

In schimb, am intilnit astfel de oameni – nu multi, e drept – printre studenti, profesori de liceu, artisti saraci si geniali (in propriul lor cap), scriitori de mina a treia, producatori de softuri, web analisti, tarani, preoti (stiu, nu credeti, dar si preoti!). Pe cei mai multi dintre ei i-am intilnit intimplator, la o bere sau la mai multe, la o expozitie, la un chef, la o sarbatoare. I-am reintilnit apoi sporadic: oameni faini, multi buni de pusi la rana, oameni cu care poti ride sanatos, oameni care ar sari noaptea din pat daca ii chemi in ajutor. Si tot pe cei mai multi dintre ei nu am reusit sa mi-i fac prieteni – nu ca n-as fi dorit, dar asa mi-a fost soarta – ori eu sa vagabondez din loc in loc, ori ei.

Acestia sint oamenii care, asemenea batrineilor mei din seara asta, vor zimbi la finalul vietii, tinindu-si partenerul cu drag de mina. Oameni cu suflet mare si atit – fara relatii, fara bani, fara pozitii, fara networking si nu neaparat sclipitori. Ceilalti, universitarii, aia cu succes in viata si purcoiul de studente futute (de fapt, singurul subiect pe care il discuta si ei la mesele de dupa conferinte!) nu vor zimbi. Cel mult, vor necheza a satisfactie de fiecare data cind i-or mai da in cap unuia ca ei, aratindu-i superior ca teoria domniei sale e eronata. Asa au fost invatati sa o faca, asa am fost invatat si eu, inca din anul intii: deviza este fii cit mai ironic, da-i cit mai mult in cap celuilalt! Iata ce uneste, transeuropean si transatlantic, universitatile din Iasi, Budapesta si New York! O vreme am crezut ca asta e reteta prieteniei, sa il capacesti pe celalalt de cite ori ai ocazia. Numeam asta „ironie fina”. Am aflat – si nu in cel mai soft mod posibil – ca ironia prea multa intr-o prietenie face la fel de mult rau precum sarea in exces: nu mai simti gustul mincarii.

Multumesc, batrinilor mei dragi. Sper sa traiti ani multi – ca fericiti vor fi, cu siguranta. Mi-ati oferit linistea pierduta, calmul omului care stie ca se afla pe calea cea buna. Acum sint constient: nebun nu sint eu – nebuni sint ceilalti!

Anunțuri

Written by Andrei Stavilă

Martie 16, 2009 at 11:09 pm