Interactiuni

Posts Tagged ‘kitsch

Kitsch si nationalism

leave a comment »

[click pe imagine pentru a o mari]

Budapesta. Andrassy ut. -zona turistica, cladiri vechi in toate stilurile (de la Neoclasic la Art Nouveau….mai putin Bauhaus). Balcon „special”: colivie, flori din plastic, bibelouri, cap de cerb, Mikey Mouse, Mosi Craciuni cataratori pe sperietoarea de ciori si ….steagul Ungariei (totusi, nu am reusit sa-mi dau seama daca era steagul Ungariei mari sau nu).  Oricum, balconul cu pricina mi s-a parut un punct de atractie turistica care din pacate nu este consemnat in nici un ghid despre Budapesta :).

[click pe imagine pentru a o mari]

Anunțuri

Written by arankas

Februarie 17, 2010 at 7:43 pm

“Retro Soviet / Nazist Chic” sau un alt fel de Estetica?

with 16 comments

De curand am fost invitata la un “soviet party”. Am intrebat si eu intr-o doara “ce mai inseamna si asta”. Camarazii mei m-au lamurit in cea mai “Brit” engleza ca un “soviet party” este o petrecere cu tema “socialista” (zic ei) si “exhibitionista” (as zice si eu). Cica ar fi trebuit sa ma imbrac a la Vera Mukhina, sa am o atitudine a la “We Can Do It!” (care poate fi studiata chiar si de pe cutiile metalice de dropsuri “Nostalgic Art”, adica: acele nimicuri pe care le cumperi in amintirea “Good Old Times of Nostalgic Advertisement”) si neaparat sa ma prezint cu cateva versuri si cantecele de pionier (romanesti sau internationale… da’ nici prea internationale…).

Cu ceva luni in urma imi povestea un amic din Estonia despre mirobolanta, nemaivazuta si semi-privata petrecere la care si el a fost invitat undeva in Tartu. Se presupunea ca ar trebui sa vii imbracat cumva intre animal si nazist. Cica “Nazi-chickens” si “Nazi-bears” au inceput sa apara rand pe rand la usa si un Hitler cu lenjerie de la o prestigioasa casa de moda destindea atomsfera cu un lap dance de toata frumusetea (deloc compatibila cu mustata si zvastica argintie). Personal nu am inteles niciodata fascinatia pe care o au unii pentru combinatia estetica nazista/comunista si “savoir vivre” cu ele pe cap.

Sa trecem acum de la povesti cu petreceri la povesti din academia. Un profesor ungur (foarte charismatic si cu un veritabil umor negru – taciune) obisnuia sa ne invite la lungi vizionari din Olympia si The Triumph of the Will urmate de si mai lungi dicutii. Ambele filme sunt “capodoperele” alb-negru ale Lenei Riefenstahl. Noi nu discutam insa despre montaj sau despre monumentele neo clasice care apar prin cadru. Noua ni se cerea sa scriem scurte lucrari pornind de la intrebarea “Why is it difficult to be frank about the appeal of fascist aesthetics to ourselves?” (De ce nu putem sa fim sinceri fata de noi insine ca estetica nazista este placuta la “vedere” – intr-o traducere mai mult decat libera).

Ce vrea sa insemne asta? Ca soldatii aia SS in uniformele lor perfect croite si cabrate pe corp erau (sunt) “appealing” (atragatori); ca nudurile alea musculoase din statui ne “mangaie” vederea; ca instinctual spunem “da, imi place” la sirurile interminabile de corpuri atletice (depersonalizate) care ne apar in fata ochilor? Nu am inteles nici acum de ce profesorul meu presupunea ca oricare dintre noi ar fi trebuit sa fie “atras” de frumusetea artei naziste a Olympiei. In fine, el asuma ca desi noi suntem indubitabil (instinctual) atrasi de frumusetea asta irezistibila, totusi nu putem fi sinceri fata de noi insine deoarece nu stiu ce instanta morala (ori supraego de nu stiu ce tip) ar interfera in judecata noastra estetica. Pai, domnule profesor nu stiu cum sa va spun… daca ma intrebati de ce nu pot fi cinstita fata de mine insami in a recunoaste  cat de atragatoare este estetica nazista asta ma face sa cred ca intrebarea dumneavoastra seamana cu intrebarea aia celebra (care este si un sofism) “Cand ai incetat sa-ti bati nevasta?”  Pai  nu am batut-o dom’le niciodata. De ce sa fi incetat sa fac ceva ce nu am facut niciodata?

Cand inca eram studenta, am cunoscut un francez (Erasmus). Asta colectiona cu fervoare orice i se parea lui kitsch: postere electorale, mileuri crosetate, bibelouri cu paun, carpeta cu “rapirea din Serai” insigne socialiste, vederi cu actori celebri, poze cu Ceausescu de prin ziare, cravate de pionier etc. Despre kitsch-ul “kitsch” si despre kitsch-ul “camp” am mai scris si aici. Nu am inteles nici atunci si cred ca nu inteleg nici acum de ce cravata de pionier, insignele si portofelul cu chinezoaica care face cu ochiul (singurul “bun” la indemana oricarei femei in comunism) erau pentru el Kitsch. Cu ce le compara?

Acum trec precum trenul prin gara Zorleni la o poveste dintr-un personal murdar care ma ducea de la Bucuresti la Sofia (de fapt trebuia sa ma duca la Veliko Tarnovo da’ cred ca am plecat in viteza si…) la un seminar organizat de cei de la Plotki. Calatoream intr-un compartiment de 8 insi, cu: un argentiniam, un american, o unguroaica, trei bulgari si o romanca. Dupa zece ore intr-o cusca incinsa (40 de grade, august fiind) omul incepe sa spuna vrute si nevrute. Romanca cu care mergeam la scoala asta de vara incepe si ea sa-mi spuna vrute: “Eu si o prietena de-a mea din Bucuresti (una care are si o galerie de arta privata) am vrea sa cumparam niste tablouri comuniste… adica Realist-Socialiste si nu numai… stii tu, din alea cu omagii, cu muncitori etc. Se vand foarte bine la targuri. Sunt multi colectionari si din strainatate si se cauta. Unii isi cumpara chiar ca sa-si decoreze casa. Asa ca daca stii vreun artist de la tine din oras care are tablouri din astea de pe vremea lui Ceausescu da-mi un semn”. Stau eu si ma gandesc daca stiu sau nu pe careva la mine in oras. Si imi amintesc ca pe strada unchiului meu locuia un artist (mai mult sculptor decat pictor) care imi spusese cu multi ani in urma ca toate tablourile asa-zis “comuniste” (cele pentru care a avut comanda etc.) au fost aruncate de catre el personal la tomberonul de pe strada prin ’90. Ii era rusine omului sa mai tina “bazaconiile” alea in garaj (plus ca nu mai avea loc si de ele). Daca ar fi stiut el ca zece ani mai tarziu se vor deplasa unii personal la locuinta lui de pe “Zorilor” 34 ca sa-i cumpere cu bani grei “bazaconiile” ar fi fost alta mancare de peste…

Written by arankas

Mai 14, 2009 at 7:00 am

From Russia with (the Dog’s) Love

leave a comment »

kulik5401 (Oleg Kulik; sursa fotografiei)

Despre Oleg Kulik am auzit pentru prima data prin ’90 si ceva. Un amic imi tot povestea printre beri si tigari Maro despre valul de artisti contemporani din fostul bloc sovietic care au impanzit scenele lumii artistice internationale “cata frunza, cata iarba”. Oricine ar putea confirma marea voga a anilor ’90 pentru asa-zisa arta contemporana post-comunista si post-nationala. Imi amintesc de uriasul succes al artistilor din fostul bloc la mai-marile biennale si trienale ale lumii artei contemporane. Cam de pe atunci isi fac veacul prin galerii si alte “evenimente cosmopolite” Oleg Kulik, Marina Abramovich si alte VIP-uri din Europa Centrala si de Est. Totusi, ar trebui sa spun ca valul de arta post-comunista nu mai este chiar asa de “trendy” in zilele noastre (sau in orice caz, a fost cu succes surclasat de “black art” (ori, more generally, “post-colonial art”) si chiar de productiile de arta contemporana din tari ca Iran, Irak etc.).

k14994b006740 (Oleg Kulik, Deep into Russia; sursa fotografiei)

In ’90, imi amintesc, arta post-totalitara era la mare pret si cautare. Nici nu mai conta daca era ceva de capul artistului sau ba. Pe nimeni nu interesa calitatile artistice ale “operelor” din the former bloc. Era suficient ca productia artistica sa aiba un mesaj percutant si sa fie a unuia care a trait acolo, in jungla totalitara, sub culoarea rosie a “globalizarii” Sovietice. Daca respectiva “opera de arta” mai si facea trimitere la uriasa ruptura dintre Estul si Vestul Europei, era cu atat mai apreciata ca fiind o “opera de arta angajata politic” si alte bla-bla-uri si clisee de gen. Asa au proliferat, cum va puteti imagina, sufficient rubbish and ideological kitsch din tarile ex-comuniste cat sa ajunga pentru vreo trei generatii. Asta nu vrea sa insemne ca toata productia artistica aferenta este rubbish.

Dar sa revin la Kulik. Tipul asta este unul dintre rusii cei mai cunoscuti din arta contemporana. El stie sa-si faca simtita prezenta fara discretie sau modestie. A invatat pe de rost reteta “Intriguing Art” pe care o tot exerseaza de cate ori are ocazia. Trebuie sa recunosc ca o face cu succes. Strategia socantului, dimensiunea “faithological-mythological” a discursului artistic post-comunist, cinismul si leftismul de ocazie sunt numai cateva dintre ingredientele succesului sau.  In 1997, Kulik isi „expune” pentru prima data in America ideile artistice I bite America and America Bites Me (sub acest titlu Kulik se plimba gol pusca, in patru labe prin expozitie. Artistul nu mai apare ca fiind o fiinta umana ci ca un caine din Rusia. Americanii sunt socati de prezenta cainelui. Cainele locuieste in cusca sa din galerie.  Criticii exclama: “One could also argue that some of the impact stems from an American fear that Russia is regressing to a more primitive state!”). O alta lucrare cunoscuta este „Deep into Russia”.

ibiteamerica_poster_th america-bites-me(Oleg Kulik – I bite America, America bites me; sursa fotografiilor)

Dar iata ca acum doi ani (2007) s-a intamplat sa ii intalnesc la Budapesta pe doi dintre fondatorii  publicatiei-platformă “Chto Delat? / What is to be Done? (Theory, Art and Activism)”:  Dmitry Vilensky si David Riff. Dar nu despre intalnirea mea cu cei doi am vrut sa va vorbesc (chiar daca discutia cu ei ar merita un post special) ci despre… Oleg Kulik. De la teoreticienii “Chto Delat?” am primit cateva exemplare ale revistei cu acelasi titlu. Tot rasfoind eu cele cateva numere imi sare in ochi un titlu din care doar doua cuvinte imi apar ca fiind familiare: primul e “faith” iar celalalt e “Oleg Kulik”. Dar al treilea cuvint al titlului? Ei bine, al treilea cuvant e “Jacuzzi”!!! (asadar, articolul scris in rusa de catre filosoful si antropologul moscovit Igor Ghubarov  (si tradus si in engleza de catre Thomas Cambell) se intituleaza sugestiv “Notes on Faith, or, Oleg Kulik’s Jacuzzi”). Desi articolul se refera predominant la a doua bienala de arta contemporana de la Moscova (pe numele ei mic, “I believe”,bienala asta s-a vrut o restaurare a increderii (faith) in arta contemporana si, in general, intre oameni), Oleg Kulik (ca si unul dintre curatorii bienalei) & Co. sunt amintiti de multe ori in urmatorii termeni: “But the topic of faith isn’t an innocent incidental detail in Kulik’s feast of the fine arts. In the given instance, faith is the big bathtub where the artists splash-and-splash with priests and Kremlin spymasters instead of whores” ori „Something new catches the eye in this latest production, however… For the stated theme isn’t meant simply to accessorize the new, bearded image of Oleg Kulik and Co. Swaddling themselves in faith’s blinding rays, they would love to exit from the twilight of the nineties in order finally to go legal on more-or- less emergent Russian art market. In this sense, we might compare the artists to the notorious Russian oligarchs: they didn’t pay taxes for ten years, and even paid lip service to alternative economies and means of production. After the Yukos affair, though, their chutzpah immediately flagged and they began humbly serving the Fatherland. That is, they rejected the social-political projects that were in any case a heavy load for these ex-black marketers and limited themselves to individual projects: building yachts and vacationing at upscale resorts with harems of underage supermodels”. Chubarov nu se da batut si continua povestea despre Kulik in contextual bienalei “I believe”: “Several years ago, Oleg Kulik invited the members of our contemporary philosophy seminar (based at the Philosophy Institute of the Russian Academy of Science) to accompany him to Jacuzzi along with the prostitutes he was researching at the time. Kulik assumed that whatever the content of the ensuing discussion, he would be able to present our seminar as part of a more-significant performance – and that to boot we’d benefit from PR-buzz that most intellectuals could only dream of.”

Si acum ma intreb cat de cinica poate fi “credinta” in arta contemporana a lui Oleg Kulik?

Written by arankas

Mai 7, 2009 at 7:04 am

Kitsch-ul revolutionar si alte Kitsch-uri mai mult sau mai putin „campy”

leave a comment »

Kitsch-ul este un fenomen recent. Nu ma intrebati cat de recent ca nu am stat sa studiez in arhive. In schimb, tot uitandu-ma dupa diferite obiecte (art deco) sau simple obiecte “mass produced” (ca sa nu mai spun de “arta contemporana”, “artizanala”, “monumentele si statuile” de prin mall-uri si parcari) am realizat ca Kitsch-ul (sau kitsch-ul) este in mare voga. Nu stiu cate obiecte kitsch am putea identifica inaintea “Revolutiei Industriale”. Cat de multa arta kitsch s-a produs pana la acest moment? Nu prea multa (ca sa nu spun deloc).

Cand eram in gimnaziu tot auzeam de la profesorii mei cum ca: bibelourile, vederile cu pisica tolonita la soare cu ochelarii pe nas (pe care le tot primeam/trimiteam de la mare in fiecare vara), gladiolele din plastic, fata de masa a bunicii (cea cu gusteri stand pe fantana), solnitele, mileurile raspandite peste tot in sufragerie, paharele cu aripi, ciorapii din „plasa”, piticii de gradina (carora li s-a atasat o placa rotunda pe boneta pe post de masa de vara) si statuia din centrul orasului (cea cu femeia in costum popular cu pantofi cu toc si poseta „plic”) ar fi siropoase, “juicy”, “ieftine” si in general ar fi “de evitat”. Am auzit-o pe profa de rusa spunand chiar ca, citez: “cei care iubesc aceste kitsch-artifacte sunt niste peroane fara educatie estetica; daca ar avea educatie estetica ar recunoaste diferenta dintre un obiect cu adevarat frumos si un obiect kitsch care poate fi cumparat de la rusi sau de la bazar”. Asta se inampla in clasa a cincea, cu doua-trei luni inainte de Revolutie. Imi amintesc ca ma chinuiam sa o conving pe bunica sa arunce freziile din plastic si casutele confectionate din scoici (pentru ca erau toate kitsch si “deranjeaza vederea unui om educat”) dar fara prea mare succes.

Mult mai tarziu am inceput sa citesc cum ca si Kitsch-ul (observati “K”-ul mare) face parte din “lumea artei” si a aprecierii estetice ca si “Bad painting”-ul, “Camp” etc. Anul trecut a fost o expozitie temporara la Viena care mi-a atras atentia mai mult decat celelate. Este vorba despre o expozitie intitulata “Bad painting-Good art”, gazduita de MUMOK (Museum Moderner Kunst Stiftung Ludwig Wien). Ideea expozitiei era sa reuneasca tablouri care reprezinta genul „bad painting” (dar totusi „good art”). Curatorul acestei expozitii spunea ca picturile nu sunt proaste din greseala ci “intentionally bad”. Conceptul de “badness” in arta are un spectru semantic foarte larg. Picturile din expozitie vroiau sa exprime “revolta”, “opozitia” fata de asa-zisa “arta frumoasa” sau “arta-arta” care se expune in marile muzee ale lumii. Exista mai multe strategii ale “badness”-ului in arta. Pictura intentionat urata sau malitioasa combina “ironia, protestul, trash, kitsch si shock” (mai zice curatorul). Pai, ca sa revin la povestea cu kitsch-ul din copilarie, asta ar insemna ca gladiolele din plastic si carpeta persan cu “Rapirea din Serai” ar fi putut deveni “good art” daca privitorul le-ar fi receptat cu ceea ce se numeste “campy sensibitity”. Sensibilitatea si stilul “Camp” a fost teoretizat de Susan Sontag in 1964 (“Notes on Camp”). Susan crede ca persoana cu gust “campy” apreciaza artificialul, exageratul, si ironia/bascalia. Prin urmare obiectul “camp” este judecat pentru valoarea lui estetica (dar valoarea estetica depinde exclusiv de standardele privitorului). In acelasi timp obiectul ‘camp’ trebuie sa posede cateva trasaturi care sa-l faca “campy” (altfel nu putem decide daca obiectul e “camp” sau nu). Sontag grede ca si oamenii pot avea comportamente, gesturi si atitudini “campy”. Este suficient ca un comportament sau gest sa contina o doza de artificialitate. O distinctie importanta este menita sa ne ilumineze in privinta „camp”-ness, cea dintre camp-ul deliberat si cel naiv. Camp-ul pur este mereu naiv (sau neintentionat). Florile din plastic si paharele cu aripi sunt deci arificiale si „campy” fara ca producatorul lor sa fi avut vreo intentie in a le produce ca atare. Ele doar sunt. Dar daca ar fi fost intentionat kitsch? Nu m-ar fi mirat sa le vad expuse in muzee de arta. Da’ cine poate sa stie cu precizie intentiile celor care le-au produs? Cum poti „sti” o intentie?

Written by arankas

Aprilie 9, 2009 at 12:06 pm