Interactiuni

Posts Tagged ‘libertatea opiniei

Din nou, despre libertatea de expresie. Cazul Szegedi Csanád

with 5 comments

In ultimele zile am avut o discutie interesanta cu o prietena – si din acest motiv o continui aici. Se pare ca deputatul european Szegedi Csanád doreste sa-si deschida un birou parlamentar la Tirgu Mures. Toate bune si frumoase, numai ca domnul respectiv face parte din partidul extremist Jobbik, a declarat ca Transilvania trebuie sa apartina Ungariei si alte mascari de genul asta. Ca atare, vigilentii atitudinii civice din Romania s-au gindit ca e de bon ton s-o puna de-un protest. Prietena mea spune ca semnarea unei asemenea petitii (vezi aici) ar fi un lucru bun. Eu cred ca e un gest grav, indreptat impotriva dreptului fundamental la libera exprimare – iar faptul ca aceasta petitie nu cere o actiune legala din partea autoritatilor statului roman nu diminueaza gravitatea faptului.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Imi repugna pina si ideea ca unii oameni pot adopta sentimente, atitudini si discursuri de genul celor proferate de membrii Jobbik. Si totusi, nu uit doua vorbe de duh, care mi-au calauzit intotdeauna actiunile. Prima ii apartine lui Voltaire: ‘Nu sint de acord cu ceea ce spui, dar voi apara pina la moarte dreptul tau de a o spune’. Si ca sa-i ofer bunului francez o companie placuta, i-l alatur pe Larry Flint: ‘Freedom of thought is not freedom of the though you love, but freedom of the thought you hate – hate the most’.

Din punctual meu de vedere, lucrurile sint simple: domnul Szegedi Csanád este un parlamentar european, face parte dintr-un partid recunoscut si inregistrat legal, ca atare a protesta impotriva dreptului sau de a-si deschide un birou intr-una din tarile Uniunii Europene echivaleaza cu a protesta impotriva libertatii de constiinta, a libertatii de exprimare, a libertatii de miscare si a libertatii de asociere.

Desigur, se poate pune problema daca Jobbik ar trebui scos in afara legii. Sint sceptic in ceea ce priveste un raspuns afirmativ. Ar trebui scoase in afara legii toate partidele extremiste din Europa? Exista obstacole morale, legale si practice impotriva unei asemenea actiuni. Moral si legal, nu poti ingradi nici libertatea de constiinta, nici pe cea de exprimare, nici pe cea de asociere – doua drepturi fundametale, recunoscute prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului (articolele 18, 19 si 20). Practic, este imposibil sa interzici unei imense mase de indivizi europeni dreptul de a exprima ceea ce gindesc. Sa nu uitam ca vorbim de un partid politic extremist (Jobbik) si nu de o miscare paramilitara (Garda Maghiara). Primul nu poate fi interzis, a doua poate fi foarte usor scoasa in afara legii, intrucit libertatea de exprimare si asociere reprezinta drepturi fundamentale, in timp ce nu exista un drept de a te ‘exprima’ prin actiuni paramilitare, violente.

Desigur, doua argumente pot fi oricind ridicate impotriva apararii dreptului la exprimare al persoanelor extremiste. Primul argument spune ca discursul poate face rau, poate rani. Desigur: e destul de dificil sa negi asa ceva si ca atare nici nu am degind sa o fac. Prin discurs poti rani – intrebarea care se pune insa este daca acest tip de ofensa poate fi scos in afara legii, iar practicantii sai pedepsiti. Sustin cu tarie ca moral si legal asa ceva e absurd. Evident, daca eu spun pe toate drumurile ca toate femeile sint proaste si ca toti evreii sint rai nu fac altceva decit sa ranesc. Dar pot fi condamnat pentru acest tip de rau? Imi aduc aminte ca in liceu uram celebrele oracole ale fetelor, incit la intrebarea ‘Ce baiat preferi, blond sau brunet?’, fara exceptie raspunsurile erau: ‘urasc blonzii’. Evident ca eram frustrat in calitatea mea de blond, si un timp am crezut ca n-am nici o sansa sa am o prietena din cauza acestui handicap. Cine nu intelege unde poate duce o asemenea frustrare nu a trecut prin adolescenta… Inseamna insa ca ar trebui sa interzicem femeilor sa spuna ca prefera brunetii doar pentru ca blonzii se simt ofensati? Desigur, e absurd. Nu mai putin absurd este sa interzici barbatilor sa spuna ca femeile sint proaste, sau albilor sa spuna ca albii sint rasa superioara, sau negrilor sa spuna ca ‘black is good, white is bad’.

Exact in acest punct intervine al doilea argument, conform caruia raspunsul la primul argument ‘misses the point’: problema nu este ca discursul ar putea rani pe cineva in sentimentele sale – problema adevarata e ca discursul poate convinge, ideile xenofobe pot fi diseminate, ura este contagioasa si astfel raul poate deveni fizic: exemplul cel mai bun pare, evident, Holocaustul. Un asemenea argument este gresit pentru simplul fapt ca face o confuzie intre un drept fundamental si posibilele sale consecinte negative in cazuri extreme. Sa nu uitam ca nu exista drepturi absolute. Libertatea de miscare, de pilda, e considerata un drept in cadrul oricarei democratii liberale; totusi, acest drept poate fi ingradit in diverse cazuri – cum ar fi de pilda catastrofe naturale, epidemii, si asa mai departe. De asemenea, aceeasi libertate de miscare care sta la baza cetateniei europene este un drept in masura in care nu este exercitat de prea multi oameni (!): de pilda, dreptul romanilor de a calatori, ca cetateni europeni, in tarile UE poate fi legitim suspendat daca 90% din populatie, printr-o miscare spontana, s-ar hotari sa emigreze in Luxemburg, de pilda (motivele morale si legale tin de apararea capacitatii tarii de destinatie de a mentine justitia sociala, ordinea publica, etc.). In aceeasi maniera, dreptul la libera exprimare poate fi confruntat cu o limita: atunci cind aceasta limita ameninta sa fie depasita, el poate fi suspendat temporar. Insa ‘the burden of proof’ este in terenul celor care vor sa il limiteze. Nu eu, sustinator al libertatii de expresie, trebuie sa demonstrez de ce ea trebuuie mentinuta si trebuie sa fie neingradita: dimpotriva, intrucit e vorba de un drept fundamental, cei care vor sa limiteze acest drept sint chemati sa demonstreze de ce trebuie limitat – altfel spus, sa arate cind o asemenea limita a fost atinsa. Deocamdata, in ultimii 60 de ani in Europa niciodata nu s-a atins aceasta limita: chiar in Romania si Franta, tari in care liderii extremisti Corneliu Vadim Tudor si Jean Marie Le Penn au ajuns in turul doi al alegerilor prezidentiale, de fiecare data sistemul democratic s-a dovedit destul de puternic pentru a nu atinge limita de care vorbesc. La fel in Austria, unde desi liderul extremist Jorg Haider si partidul sau au facut parte din coalitia de guvernamint in anul 2000, nici o politica ‘extremista’ nu a putut fi pusa in practica – inca o data, sistemul s-a dovedit destul de sanatos! Ca atare, nici acest al doilea argument impotriva libertatii de expresie nu poate fi sustinut. Cit timp hate-speech-ul nu atinge o limita a practicarii sale el este un drept, oricit de multi oameni s-ar simti ofensati.

Si totusi, in pofida acestor evidente, ne aflam in fata unor tot mai mari limite impuse libertatii de expresie. Ingrijorarea mea privind viitorul dreptului la libera constiinta si libera exprimare a opiniei nu este nefundamentata. Ipocrizia corectitudinii politice ne impinge catre un sistem absolutist si abuziv, unde ‘libertatea de expresie’ devine, contra lui Larry Flint, ‘freedom of the though we love’. Cu alte cuvinte oricine are dreptul sa spuna orice atita timp cit ne place noua – nu si ceea ce ne displace.

Un bun studiu de caz este ipocrizia feminista si cea ‘gender’. Cind am fost primit la o universitate americana din Budapesta, am fost obligat sa semnez o declaratie conform careia ma angajam sa nu am atitudini sau discursuri rasiste, xenofobe, in general – ‘hate speech’. Asta era politica universitatii, o acceptai – erai primit; nu o acceptai – nu erai primit, sau erai dat afara ulterior. Numai ca in curind aveam sa aflu ca nu totul se masoara cu aceleasi ustensile. Existau evident diferente: elementele cretinoide din Departamentul de Gender puteau foarte bine sa foloseasca hate speech-ul, un discurs anti-masculin, sa spuna ca barbatii sint asa si pe dincolo, sa celebreze operele de arta in care prin fata penisurilor se miscau lasciv foarfece sau penisurile insele erau spinzurate de pereti. Nimeni, insa, nu avea dreptul sa sustina un discurs ‘masculinist’, sa spinzure vaginuri, sa spuna ce naspa e femeia si ce slaba e ea. Ca atare, un tip de hate speech (al feministelor) este aprobat ca politica oficiala; tipul echivalent de hate-speech (masculin, sa spunem) este pur si simplu interzis, iar practicarea lui te putea da afara din universitate. Argumentele istorice privind asuprirea sint, evident, nesustenabile. Nu e un lucru nou, desigur, si am putea continua cu multe exemple: si in Franta a fi de stinga e considerat de la sine inteles; a te declara de dreapta iti inchide clar orice posibilitate de acces in universitati.

Ipocrizia se poate observa insa foarte usor atunci cind avem de a face si cu alte discursuri care nu le plac feministelor, deci nu numai cu discursul masculin: in acest caz, din senin, feministele uita ca discursul nu le poate rani doar pe ele. Un alt tip de discurs al urii este indreptat impotriva diverselor religii. Scandalul caricaturilor din ziarele daneze tocmai asta a subliniat: poti rani prin discurs, iar comunitatea musulmana a cerut dreptul de a nu fi ‘ranita’ – asa cum si feministele si alte grupuri gender cer dreptul de a nu fi ‘ranite’. Totusi, a vazut cineva vreo feminista aparind acelasi drept pe care il invoca respectiva comunitate musulmana? Evident ca nu; dimpotriva! Pe noi nimeni nu are voie sa ne raneasca! Pe altii, da! Ipocrizia e la ea acasa, carevasazica. Din nou, impotriva lui Flint, ‘freedom of though is freedom of the thought we love’.

Imi e teama ca spre o astfel de societate ne indreptam, si imi e teama ca ea nu va fi cu nimic mai libera decit sistemul comunist din care am iesit in urma cu 20 de ani. Nu cred intr-o societate in care libertatea constiintei si cea a expresiei se rezuma la libertatea gindului care ne place noua. Singura societate in care cred este aceea in care oamenii nu se pun de acord cu ceea ce cred si spun – dar apara pina la moarte dreptul fiecaruia de a o spune. Pun punct acestui post prea lung, cu o adinca reverenta in fata memoriei lui Voltaire.

Reclame

Shakespeare si cenzura corectitudinii politice

with 22 comments

INTRODUCERE SI REZUMAT

Cu doar citeva saptamini in urma, am participat la o discutie impreuna cu doi colegi (Rastislav si George) pe tema libertatii de opinie. Eu si colegul sirb o sustineam fara rezerve, George insa nu accepta libertatea hate speech-ului. In urma dezbaterii respective am scris postul „Dreptul la libertatea opiniei”. Rindurile de mai jos pot fi considerate un follow-up al postului respectiv (ca atare, articolul de fata a fost inclus in serialul „Filosofia politica pe intelesul tuturor”). In aceeasi discutie, Rastislav il intreaba la un moment dat pe George: „Daca tot sustii scoaterea in afara legii a discursului rasist, ai interzice si Negutatorul din Venetia, piesa lui Shakespeare?” Uluit de o asemenea intrebare, George a raspuns aici. Pe moment nu am intrat prea mult in discutie – stiam despre subiectul general al piesei, dar nu o aveam proaspat in minte si nu doream sa vorbesc aiurea. Intre timp insa am recitit lucrarea (in varianta oferita de Project Guttenberg) si am vazut filmul The Merchant of Venice (2004) in regia lui Michael Radford (cu Al Pacino, Jeremy Irons, Joseph Fiennes). In rindurile de mai jos vreau sa demonstrez ca piesa shakespeariana incalca normele corectitudinii politice, iar daca discursul rasist va fi incriminat legal, asa cum isi doresc aparatorii respectivei corectitudini duse la extrem, atunci piesa va trebui interzisa. Sau, cel putin, acest lucru (absurd, in opinia mea) ar trebui sa fie sustinut de catre partizanii limitarii dreptului la expresie, daca vor sa isi pastreze coerenta discursului.

INTRIGA PIESEI

Antonio este cetatean al Venetiei si negustor: are corabii trimise cu diverse bunuri in diferite parti ale lumii (Tripoli, Mexic, Anglia, Lisabona, India). Cel mai bun prieten al sau, Bassanio (un tinar inteligent si frumos, dar sarac) il roaga sa-i imprumute trei mii de ducati, pentru a putea inchiria o corabie cu ideea de a merge in Belmont. In acel oras, tinara si bogata domnita Portia isi primea petitorii, insa nu era libera sa-si hotarasca singura viitorul sot: conform testamentului lasat de tatal ei, doar persoana care va alege din trei cufere (de aur, argint si bronz) pe acela in care se afla portretul Portiei ii va deveni mire. Bassanio doreste sa-si incerce norocul, insa Antonio nu este capabil sa-l ajute: nu are proprietati imobiliare pe care sa puna gaj, si nici lichiditati (toti banii ii investise in marfurile de pe corabii). Totusi, numele sau inca insemna ceva in Venetia, asa ca negustorul incearca sa imprumute bani de la un evreu, Shylock. Desi relatiile intre Antonio si Shylock nu erau tocmai bune (evreul il ura pe Antonio nu atita pentru ca-i desconsidera religia si etnia, cit pentru faptul ca ii strica „piata”, crestinul imprumutind bani fara dobinda, evreul pierzindu-si astfel musteriii), primul apeleaza la al doilea din iubirea pe care i-o poarta prietenului sau. Cu gindul sa se razbune pe crestin, si bucuros ca l-a prins la ananghie, Shylock ii propune un tirg ciudat: ii imprumuta ducatii – si chiar fara a cere dobinda; dar daca Antonio nu-i va inapoia suma de bani exact in ziua scrisa in legamint, Shylock va avea dreptul sa-i taie debitorului un pound (aproximativ jumatate de kilogram) de carne din orice parte a corpului va dori el. Antonio se invoieste, increzator in succesul lui Bassanio, si isi invita intr-o seara creditorul la cina. In aceeasi noapte corabia lui Bassanio pleaca, dar pe ea se imbarca si Jessica, fiica lui Shylock, fugita de acasa (cit timp Shylock era plecat la cina) impreuna cu Lorenzo, un alt prieten al lui Antonio, de care se indragostise. Ajuns la Belmont, spre deosebire de ceilalti pretendenti la mina si averea Portiei, Bassanio reuseste sa aleaga corect si sa devina sotul tinerei domnite, iar Graziano, prietenul sau, se insoara la rindul lui cu Nerissa, domnisoara de onoare a Portiei. Intre timp, la Venetia lucrurile nu merg bine deloc. Pe de o parte, Shylock este foc si para – nu numai ca i-a fugit fata, dar – mai rau! – ea a plecat cu tot cu diamantele si banii tatalui ei! Ura fata de Antonio ii creste, in momentul in care acesta din urma neaga informatia conform careia cei doi indragostiti, Jessica si Lorenzo, s-ar fi aflat pe corabia sa. Pe de alta parte, nici lui Antonio nu ii merge deloc bine: informatiile venite din toate partile arata ca este falit: toate corabiile sale ori au naufragiat, ori au fost capturate de pirati. Shylock afla si el si, plin de ura, se bucura de falimentul debitorului. Cum Antonio nu a fost in stare sa-i returneze banii la data stabilita, evreul isi cere in justitie dreptul sau la bucata de carne luata de pe corpul lui Antonio – in ciuda tuturor rugamintilor venite din toate partile. Intre timp, Bassanio afla de necazurile prietenului sau si se intoarce cu 6000 de ducati (o suma dubla fata de suma imprumutata) si ii ofera banii evreului. Ura lui Shylock ii depaseste insa, de aceasta data, avaritia: el nu accepta banii si insista pe dreptul sau consfintit de contract. Judecatorii venetieni sint cu miinile legate: daca nu-i dau satisfactie evreului incalca legile cetatii, si asta ar dauna afacerilor (strainii aflati in Venetia nu ar mai avea incredere in justitia locala). Situatia este dramatica, si exact in acest moment apare un tinar avocat (de fapt, e vorba de Portia deghizata in avocat, care vine cu sfaturi de la varul ei, invatatul Bellario). Sireata, Portia insista initial pe dreptul lui Shylock de a primi ce i se cuvine, evreul fiind incintat. Cind insa Shylock se pregateste sa-i smulga inima lui Antonio, tinarul avocat il atentioneaza ca in contract e scris negru pe alb: evreul are dreptul la un pound din carnea venetianului, dar nu si la singele sau. Daca va picura un singur strop de singe din trupul lui Antonio, evreul va fi intra sub incidenta legilor venetiene, care pedepsesc aspru orice strain ce atenteaza la viata unui cetatean al orasului. Intelegind ca este intr-o situatie fara iesire, evreul da inapoi: va accepta cei 6000 de ducati. Avocatul insa ii arata ca singur nu a dorit sa cedeze la rugamintile tuturor, inclusiv ale membrilor Curtii, si a refuzat banii insistind pe dreptul sau la bucata de carne: este invitat deci sa o taie. Evreul face inca un pas inapoi: va accepta sa recupereze doar suma imprumutata. Avocatul insa ii arata ca, de nu va taia bucata de carne, inseamna ca renunta la contract si deci a atentat inutil la viata unui cetatean venetian. Ca atare, va trebui ucis iar averea lui confiscata. Shylock este uluit, inca nu intelege ce i se intimpla. Ducele Venetiei ii acorda insa clementa: ii lasa viata dar ii va confisca averea. Evreul, disperat, spune ca a-i lua averea inseamna a-i lua viata: nu poate renunta la ce are. La sugestia lui Antonio, Ducele ii lasa totusi jumatate din bogatie, cu doua conditii: prima – sa se crestineze; a doua – cealalta jumatate a averii sa o ofere fiicei sale si ginerelui Lorenzo. Cu gindul mai mult la bani decit la religia sa, Shylock accepta. Piesa se termina in Belmont, in stilul binecunoscut al lui Shakespeare: alte neintelegeri marunte se termina cu bine, iar lumea e vesela si fericita.

„NEGUTATORUL DIN VENETIA” SI CORECTITUDINEA POLITICA

In cele ce urmeaza, voi analiza pe larg imaginea evreului, asa cum reiese ea din piesa. Citatele complete (la care voi face referire in continuare) pot fi descarcate in format pdf aici: Shakespeare – Negutatorul din Venetia

ACTUL I

In scena 3 Antonio si Shylock incheie faimosul contract. Prima prejudecata anti-semita: evreul e mai interesat de afaceri decit de prietenie. Bassanio il invita pe Shylock la masa, dar evreul refuza: voi cumpara si vinde cu voi, voi vorbi si merge cu voi, dar nu voi minca si bea cu voi! (vezi citatul 1). Mai departe, vorbindu-si sie insusi, Shylock recunoaste ca il uraste pe Antonio pentru ca e crestin; dar il uraste inca si mai mult pentru ca ii strica afacerile, imprumutind bani fara dobinda, luindu-i astfel clientii. Doua prejudecati anti-semite aici: evreul este mai interesat de bani decit de cultura si religia sa; crestinul, imprumutind bani fara dobinda, este mai bun decit evreul, creditor rapace (citatul 2). Citeva rinduri mai jos, Antonio ii spune lui Bassanio ca evreul are un suflet rau („an evil soul”), si ca atunci cind un astfel de om face juraminte sfinte poate fi asemanat cu un nemernic care iti zimbeste, sau cu un mar frumos dar putred pe dinauntru. A patra prejudecata anti-semita: evreul este un om rau, un ticalos (citatul 3). Aceeasi prejudecata este pusa in evidenta in momentul in care Shylock le prezinta termenii contractului. Mai mult, este subliniata diferenta intre evreul cel siret si rau, si crestinul cel naiv si bun: Antonio accepta naiv termenii contractului, spunind ca „e multa bunatate in evreu” („… there is much kindness in the Jew”) (citatul 4). Mai mult, diferenta morala intre crestin si evreu (a cincea prejudecata anti-semita) este exprimata clar de Antonio: „The Hebrew will turn Christian: he grows kind” [„Evreul va deveni crestin, (intrucit) devine bun”] (citatul 6). Bassanio ramine sceptic, spunind ca nu are incredere in mintesa unui nemernic (citatul 6) iar Shakespeare ii da dreptate, punind in discursul lui Shylock idei socante: carnea unui om nu e cu nimic mai buna decit cea de vaca sau oaie, deci nu prea are ce face cu ea (subtext: evreul vrea o bucata de carne din Antonio din rautate) (citatul 5).

ACTUL II

In scena 2, Launcelot (servitorul evreului) vrea sa plece de la Shylock pentru a se pune in slujba lui Bassanio. Shakespeare se foloseste de servitor pentru a caracteriza in continuare, negativ, evreii. Launcelot spune initial ca stapinul lui, evreul, este un fel de diavol – pentru ca numai trei rinduri mai jos sa o spuna deschis: „Evreul este chiar incarnarea diavolului” (citatul 7). Din nou, avem prejudecata privind imoralitatea evreului. Putin mai incolo, acelasi personaj lanseaza a sasea prejudecata anti-semita: „evreitatea” nu tine doar de singe / etnie, ci si de un anumit tip de caracter rau, care este molipsitor, asemenea unui virus: „for I am a Jew, if I / serve the Jew any longer” [„sint (si eu) evreu, de-l mai servesc mult timp pe evreu”] (citatul 8). Prejudecata diferentei morale dintre crestin si evreu este reluata: crestinul este interesat de gratia divina, pe cind evreul e interesat doar de bani: „The old proverb is very well parted between my / master Shylock and you, sir: you have the grace of Gos, sir, an he hath / enough” (citatul 9).

Aceeasi distinctie morala intre crestin si evreu este reluata in scena 3. Jessica, fiica lui Shylock, spune ca ii este rusine de faptul ca e fiica lui; insa, desi are acelasi singe, nu i-a mostenit si manierele; ea spera sa scape de acest conflict interior, maritindu-se cu Lorenzo si devenind crestina (citatul 10).

In scena 4, Lorenzo intareste spusele Jessicai: daca ar muri evreul, ar fi spre binele fiicei sale; caci Jessicai nu ii poate nimeni reprosa nimic, si daca i s-ar intimpla ceva rau, motivul ar fi doar faptul ca este fiica unui evreu necredincios („a faithless Jew”) (citatul 11).

In scena 5 este reluata prejudecata evreului obsedat de bani: Shylock recunoaste ca, in noaptea trecuta, a visat saci intregi de bani (citatul 12).

Scena 6 subliniaza din nou diferenta morala dintre crestin si evreu: Gratiano spune despre Jessica ca este un suflet nobil (in sens moral), si nu o evreica („a gentle, and no Jew”) (citatul 13)

Scena 8 aduce una dintre cele mai grele acuze impotriva evreului. Solanio vorbeste despre Shylock folosind expresiile „nemernicul evreu” si „ciinele de evreu”; mai mult, el povesteste cum l-a auzit pe acesta din urma, dupa ce a aflat de fuga fiicei sale, urlind de durere ca si-a pierdut copilul; dar urletele respective se transforma, prin pana fina a lui Shakespeare, in tipete de durere ca a ramas fara bani („My daughter! O my ducats!”, etc.). Evident, sintem in fata celei de a saptea prejudecati anti-semite: pe evreu il intereseaza mai mult banii decit propria sa familie (citatul 14).

ACTUL III

Scena 1. Dead-line-ul lui Antonio se apropie. Prietenii sai il intreaba pe evreu daca va accepta sa taie din carnea lui Antonio sau va renunta, din bunatate. Plus de asta, la ce i-ar folosi acest pound? La nimic, raspunde rautacios Shylock. Momeala pentru pesti. Imi va hrani razbunarea („it will feed my revenge”) (citatul 15). In timpul discutiei, se apropie de grup Tubal, un evreu din tribul lui Shylock. Despre Tubal, Solanio spune ca nu are egal decit daca dracul insusi s-ar dovedi a fi evreu (citatul 16). Este subliniata, din nou, rautatea lui Shylock: nu numai ca ar dori sa-si vada fiica moarta la picioarele sale, cu banii linga ea – dar, mai mult, cind aude de naufragiul navelor lui Antonio, considera vestile drept „bune”, si ii multumeste lui Dumnezeu pentru ghinionul lui Antonio (citatul 17).

In scena 2, personajul Salerio introduce a opta prejudecata anti-semita: evreul nu este un om, ci mai degraba un animal: „Nu am cunoscut niciodata / O creatura care sa aiba infatisarea unui om / Dar atit de apriga si de lacoma, incit nu poate fi confundata cu un om” (aici, „lacomia” se refera la dorinta de razbunare). Citeva rinduri mai jos, Jessica intareste ticalosia tatalui ei, spunind ca l-a auzit pe evreu declarind ca, de ar primi si de 20 de ori valoarea sumei imprumutate, el totusi va prefera sa aleaga carnea lui Antonio (citatul 18).

ACTUL IV

Scena 1, ultima pe care o voi discuta, infatiseaza procesul dintre Shylock si Antonio in fata Curtii Venetiei, prezidata de insusi Ducele cetatii. Aici, Shakespeare il pune pe Duce sa spuna ca evreul este „un adversar de piatra, un netrebnic inuman, / Incapabil de compatimire, lipsit si golit / De orice strop de mila” (citatul 19). Totusi, ducele inca mai spera ca macar in ceasul al doisprezecelea evreul va demonstra ca e doar aparenta cruzimea pe care o infatiseaza, si ca se va dovedi capabil de mila. Pledoaria se incheie astfel: „Cu totii asteptam un raspuns binevoitor, evreule!” (citatul 20). Apoi, intr-un schimb de replici intre Shylock si Bassanio, evreul spune ca nu vrea sa-si justifice alegerea carnii lui Antonio in locul returnarii banilor, decit pe baza simplului fapt ca asa are el chef („it is my humour”). Bassanio il numeste „om lipsit de sentimente”, si se minuneaza de „cruzimea” lui Shylock. Antonio intra in discutie si roaga Curtea sa nu mai zaboveasca, intrucit nu va schimba „inima de evreu” („His jewish heart”) a lui Shylock, care nu cunoaste echivalent in impietrire si imobilitate (citatul 21). Rautatea absoluta a evreului apare in momentul in care Shylock declara ca, de ar primi de sase ori mai mult decit suma de 6000 de ducati (oferita de Bassanio), tot nu va renunta sa aleaga carnea venetianului (citatul 22). Si urmeaza, acum, unul din cele mai anti-semite locuri din piesa. Gratiano, exasperat de rautatea lui Shylock, ii spune ca ascutimea urii sale o intrece pe cea a oricarui metal, chiar si pe cea a securii calaului; il blestema si il face pe evreu „ciine dezgustator” („inexecrable dog”), ii spune ca are un suflet „de javra” („currish spirit”), si ca dorintele sale sint „dorinte de lup, singeroase, infometate si lacome”. De asemenea, ii spune ca evreul il face sa-si zdruncine convingerile si sa fie astfel de acord cu Protagoras, care sustinea ca sufletele animalelor pot intra in corpurile oamenilor (citatul 23). In sfirsit, urmeaza alte trei locuri rasiste: Bassanio il considera pe evreu „diavol” (citatul 24), iar Gratiano vorbeste de „javra de evreu” (citatul 25) si de evreu ca „infidel” (citatul 26).

CONCLUZII PRELIMINARE

Este interesant de observat ca, pe parcursul intregii piese, comparatia dintre Antonio si Shylock se transforma, pe nesimtite, intr-o comparatie intre sufletul de crestin si cel de evreu. Daca Antonio este „bun” si „onest” (Solanio, in actul 3, scena 1) sau chiar „cel mai amabil / binevoitor om” (Bassanio, actul 3, scena 2) (citatul 27) – evreul este, dupa cum am vazut, „diavol”, „javra”, „infidel”, „necredincios”, „lacom”, „rau”, „avar”, etc.

Desigur, exista si o interpretare „prietenoasa” a acestei piese: am putea sustine ca Shakespeare, departe de a fi el insusi anti-semit, voia sa produca o satira la adresa crestinilor, referitor la tratamentul la care acestia ii supuneau pe evrei. Iar aceasta lectura nu ar fi tocmai fara fundament. In definitiv, daca dorim sa citim in piesa o critica sociala, aceasta nu este indreptata doar impotriva evreilor, ci si a crestinilor, femeilor si slujitorilor. Fac o paranteza pentru a arata, pe larg, liniile acestor tipuri de critica sociala.

[Satira impotriva crestinilor. Antonio face afaceri cu evrei, desi ii dispretuieste (citatul 28); intr-o superba tirada, Shylock arata ca evreul este om nici mai mult, nici mai putin decit crestinul, si daca cei doi se aseamana in toate privintele, atunci se aseamana si in dreptul la razbunare (citatul 29); Shylock le arunca in fata crestinilor ipocrizia lor fata de sclavii pe care ii detin – la fel, spune evreul, detine si el bucata de carne din trupul lui Antonio (citatul 30); Antonio, desi este portretizat la superlativ pe tot parcursul piesei, savirseste un lucru evident crud: il forteaza pe Shylock sa se converteasca la crestinism, daca vrea sa isi pastreze jumatate de avere (citatul 31).

Satira impotriva femeilor. Portia (intruchipind femeia bogata si oarecum alintata) spune ca ii este mult mai usor sa sfatuiasca douazeci de oameni sa faca ce este bine, decit sa fie una dintre cei douazeci nevoita sa faca binele (citatul 32); de asemenea, este excelent portretizata malitiozitatea femeii: Portia si Nerissa, deghizate, ii fac pe Antonio si Gratiano sa le dea inelele pe care i-au facut sa jure ca le vor pastra pentru totdeauna (citatul 33).

Satira impotriva servitorilor. In actul 2, scenele 2-3 este satirizat slujitorul Launcelot Gobbo, pentru lipsa de fidelitate fata de cel ce-i oferea un mijloc de trai.]

Inchid acum paranteza si revin. Filmul The Merchant of Vernice (2004), de care vorbeam la inceputul acestui post, incearca sa ofere o interpretare prietenoasa acestei piese, sustinind ca Shakespeare, departe de a fi el insusi anti-semit, voia sa produca o satira la adresa crestinilor, ironizindu-i si acuzindu-i pentru modul in care tratau evreii. Filmul incepe prezentind situatia evreilor in perioada in care Shakespeare a scris piesa: evreii erau obligati sa stea in ghetto-uri, iar seara portile Venetiei se inchideau. De mentionat ca informatiile acestea, evident, nu apar in piesa – si nici nu ar fi avut cum sa apara: Shakespeare ar fi fost incoerent, din moment ce arata ca Shylock a fost invitat la cina de catre Antonio si Bassanio! Daca portile Venetiei ar fi fost inchise seara si Shylock incuiat in ghetto, cam greu sa mnearga la cina, nu? Apoi, primul eveniment pe care ni-l arata filmul este secventa in care Antonio il scuipa pe Shylock. Secventa care, iarasi, nu apare in piesa (Shylock doar face aluzie la ea, intr-un singur rind, in actul 1, scena 3). Evident, venita imediat dupa explicitarea situatiei evreilor, scena este menita sa sensibilizeze privitorul, creindu-i astfel un orizont de asteptare specific: piesa va arata cit de tare au fost asupriti evreii in acea vreme! Astfel se creeaza un mecanism psihologic care canalizeaza ab initio accentul de pe imoralitatea evreului (adevarata tema a lui Shakespeare, cu adevarat xenofoba) pe intoleranta crestinilor fata de evrei. Altfel spus, din calau (in piesa), evreul devine victima (in film). Sfirsitul filmului este, iarasi, relevant: ultima scena o arata pe Jessica, fiica lui Shylock, uitindu-se la inelul furat de la tatal ei, inel primit de acesta de la sotia lui pe cind nu erau inca insurati. Shylock auzise ca Jessica a dat inelul in shimbul unei maimute (o alta aluzie la prejudecata privind obsesia evreilor pentru afaceri). Piesa nu mai aminteste nimic despre inelul respectiv, dar filmul tine sa arate ca totusi Jessica nu a tranzactionat inelul – cu alte cuvinte, imoralitatea evreului nu este chiar atit de mare pe cit vrea sa o arate Shakespeare.

Totusi, interpretarea de mai sus este una, cred eu, aflata prea departe de intentia piesei ca atare. Intreaga lucrare, asa cum am aratat, este o celebrare a prejudecatilor societatii shakespeareane (si nu numai a ei) fata de evrei. Mai mult, intregul proces dintre Antonio si Shylock este menit sa arate rautatea si ne-omenia (sic!) evreului. In sfirsit, finalul piesei subliniaza triumful binelui – dar binele nu este de partea evreului, ci de partea crestinilor, care au scapat de probleme (Antonio a scapat de la moarte, Lorenzo si Jessica au scapat de saracie, Bassanio si Graziano isi rezolva problemele conjugale). Evreul este infrint, insa aceasta infringere nu este una tragica, evreul nu este pentru Shakespeare un erou, ci un ticalos care primeste ceea ce merita.

ISTORIE SI INTERPRETARE

Timpul si spatiul (dar si lipsa surselor disponibile pe net) nu imi permit sa ma documentez in extenso despre situatia evreilor in Venetia la acea vreme si despre interpretarile care s-au adus de-a lungul timpului piesei lui Shakespeare. Aceste subiecte ar acoperi, evident, plaja multor lucrari de doctorat in literatura si istorie. Ca atare, ceea ce am scris mai sus este o viziune personala / subiectiva asupra lucrarii. Incerc sa ofer in continuare citeva linkuri pentru cei ce vor sa afle mai mult:

Pentru mai multe informatii istorice. Relatiile dintre crestini si evrei in perioada lui Shakespeare erau mult mai complexe decit doreste filmul lui Michael Radford sa ne faca sa credem. Despre situatia evreilor in Italia intre anii 161 BC – 2000 AD cititi aici. Dana E. Katz a scris o carte despre „Evreul in Arta Renasterii Italiene” (aici). Ilana Payes are un articol intitulat „Libertatile civile se pot schimba, dar prejudecata ramine – Venetia evreiasca” (cititi abstractul aici, scroll down pina gasiti autorul). Marina Karem are un articol excelent, „Venetia si evreii: o reflexie in artele vizuale” (aici), unde arata ca evreii in Venezia nu erau atit de rau tratati pe cit se spune. Desi existau legi impotriva evreilor, exista atunci un mare „contrast intre atitudinile prescrise si cele reale dintre venetieni si evrei”, iar „legile erau facute doar pentru a fi incalcate”. De asemenea, in aceeasi perioada, de pilda, exista la Venetia un ambasador al Portii Otomane care era chiar evreu (sursa).

Despre „Negutatorul din Venetia”. O pagina web in care gasiti cartile care s-au scris despre piesa lui Shakespeare puteti vizita aici. Si ar mai fi o chestie interesanta, pentru a va face o parere despre unde poate sa duca extrema corectitudinii politice. Un oarecare Armstrong, actor care trebuia sa-l joace pe Shylock, se pline presei ca, exact cum venetienii ii tratau pe evrei, la fel colegii lui actori l-au tratat pe el: „S-a intimplat in timpul repetitiei (…) In timp ce toti discutau, in pauza, relatiile personajelor pe care le interpretau cu celelalte personaje, si cum sa joace scenele impreuna, eu am fost lasat de unul singur. Asa cum personajele lor nu voiau sa aiba nimic de a face cu evreul, actorii nu m-au mai invitat sa iesim la o bere dupa repetitii” (pe larg, aici) [nota: spun ca este un exemplu de extremism al corectitudinii politice intrucit interpretarea lui Armstrong mi se pare evident absurda].

CONCLUZII FINALE: SHAKESPEARE FATA CU CENZURA POLITICAL CORRECTNESS

Este interesant de stiut ca in timpul celui de al doilea razboi mondial, in lagarele naziste, Hitler a autorizat jucarea unei singure piese semnate Shakespeare: e vorba, evident, de Negutatorul din Venetia (sursa). Daca ati avut rabdare si ati citit postul meu pina aici, atunci intelegeti usor de ce.

Ca sa nu fiu inteles gresit: nu vreau sa spun ca Shakespeare a fost rasist. Cred sincer ca relatia intre evrei si crestini era complexa atunci, iar daca anumite lucruri mergeau rau, atunci vinovate erau, ca intotdeauna, ambele parti – nu numai una din ele. Ca atare, scriind „Negutatorul din Venetia”, autorul nu a dorit altceva decit sa ia peste picior, de data asta, evreul simbolic – asa cum in alte piese ia peste picior moravurile regilor, ale oamenilor simpli, si asa mai departe. Nicaieri in piesa de fata Shakespeare nu spune ca evreii trebuie omoriti, sau inchisi in ghetto, sau alte mascari de genul asta. Totusi, diatribele impotriva evreilor ca etnie sint clare, si astazi pot fi catalogate foarte usor drept rasiste si xenofobe. Daca nu credeti acest lucru, atunci cum ati cataloga o persoana care ar folosi acum aceleasi etichete adresate evreilor? Sau cum ati cataloga o intilnire / sezatoare in care se vizioneaza numai piese / filme de aceasta factura, fie ele si capodopere ale literaturii si cinematografiei? Iar daca „Mein Kampf” poate corupe mintile tinerilor privind atitudinea fata de evrei, de ce The Merchant of Venice nu poate face acelasi lucru?

Una peste alta, „Negutatorul din Venetia” poate fi inclusa oricind intr-un „discurs al urii”. Si daca interzicem un astfel de discurs, va trebui sa interzicem si piesa pe care am analizat-o. Sustinatorii interzicerii hate speech-ului, daca vor sa ramina coerenti, vor trebui sa argumenteze una din urmatoarele pozitii: (a) hate-speech-ul trebuie interzis, dar piesa lui Shakespeare nu prezinta elemente xenofobe, deci nu trebuie  interzisa si ea; (b) hate speech-ul trebuie interzis, iar piesa lui Shakespeare, fiind rasista, trebuie si ea interzisa; (c) hate speech-ul trebuie interzis, dar piesa lui Shakespeare, desi rasista, trebuie exceptata de la regula. Cam astea ar fi caile de urmat pentru un adept al limitarii libertatii opiniei. Sint curios ce imi raspund interlocutorii mei – daca vor sa o faca, bineinteles. Mingea, domnilor aparatori ai limitarii expresiei, se afla in terenul dumneavoastra!

4. Dreptul la libertatea opiniei

with 13 comments

Evenimentele la zi ma obliga sa intrerup de aceasta data firul logic al prezentarii temelor din cadrul serialului „Filosofia politica pe intelesul tuturor”; in consecinta voi aborda subiectul obligatiei politice simbata viitoare. Dupa cum probabil stiti, datorita cazului Marian Cozma, in ultima vreme s-a discutat mult in Romania despre libertatea de expresie in paralel cu problema rasismului si a xenofobiei. Horia Roman Patapievici a scris un articol interesant in Evenimentul Zilei, insa nu a explicat tehnic de ce libertatea opiniei trebuie sa fie protejata de constitutia unui stat liberal-democratic. Este ceea ce voi incerca eu sa fac acum: voi sustine dreptul la libertatea cuvintului nu doar atunci cind exprimarea este lipsita de consecinte, ori in cel mai bun caz are consecinte benigne – ci si atunci cind ea raneste, cind putem vorbi de ceea ce anglo-saxonii numesc „hate speech” (discursul urii). Postul de fata nu se doreste un expozeu in extenso si sistematic al problemei anuntate, deci multe implicatii de natura filosofica si politica nu vor fi abordate aici. Voi proceda in trei pasi:

1) Argumentul „naturii umane”. Unii sint de acord cu protejarea libertatii cuvintului, dar nu si atunci cind sfera conceptului se extinde si asupra discursului urii. Linia lor de argumentare este, mai mult sau mai putin, urmatoarea. Exista o natura umana, si intelegem prin aceasta modul in care sintem noi, asa cum ne dezvaluie istoria umanitatii si stiinta. Din aceasta natura umana face parte tendinta catre distrugere, rautatea, egoismul (ori, vorba lui Hume, patronul spiritual al acestui argument: homo homini lupus, omul este lup pentru om). Ca atare, de fiecare data cind avem posibilitatea de a face rau semenului nostru (mai ales daca putem cistiga ceva de aici), cel mai probabil o vom face. Or, discursul urii produce doua tipuri de rau: in primul rind, aduce atingere demnitatii individului, a membrilor grupului vizat; in al doilea rind, incita membrii altor grupuri (de obicei, grupul majoritar) la ura fata de grupurile sociale, nationale, etnice sau sexuale – care sint minoritare. Aceasta ura, mai departe, se poate transforma in violenta si distrugere. Prin urmare, discursul urii, departe de a fi protejat de constitutie, trebuie sa fie interzis, si practicantii lui aspru pedepsiti.

Propun sa lasam deoparte deocamdata a doua parte a acestui argument (faptul ca discursul urii produce doua tipuri de rau). Ce vreau eu sa fac acum este sa demontez baza argumentului, si anume ideea ca in „natura umana” este inclusa tendinta distructiva, tendinta de a face rau semenului. Cind vorbim despre „natura umana”, ne gindim la constitutia noastra fizica (toti oamenii au o inima, doi plamini, etc.), la cea cognitiva si lingvistica (mintea noastra functioneaza dupa anumite tipare modelate de evolutie, folosim anumite structuri lingvistice), etc. Toate aceste chestiuni sint fapte care tin de constitutia noastra, ca oameni. Sint insa rautatea si egoismul fapte despre natura noastra umana? Evident, nu. Ele pot fi cel mult tendinte, aceste tendinte pot ajunge la un anumit nivel de generalizare, dar nu ele nu pot fi universalizate, nu sint fapte. Si nu putem crea legi bazindu-ne pe tendinte. Nu putem acuza sau banui un individ, pina la proba contrarie, ca are asemenea tendinte: exista totusi o prezumtie de nevinovatie. Asta cu atit mai mult cu cit avem in jurul nostru exemple de oameni pur si simplu incapabili sa faca rau (eu stiu asemenea cazuri), de oameni care si-au sacrificat viata pentru binele altor oameni (vezi cazuri gen Maica Tereza), oameni care si-au dedicat viata opunindu-se violentei (vezi cazuri gen Mahatma Gandhi) si asa mai departe. Cit timp exista atit de multe cazuri, nu putem generaliza si considera ca este un fapt despre natura umana ca sintem inclinati spre rau. Argumentul cade, fiind pur si simplu implauzibil.

2) Ce este discursul urii (hate speech)? Voi oferi urmatoarele delimitari, desi pot fi contrazis (insa aceste critici vor demonstra, dupa cum vom vedea, un alt lucru important): (a) in opinia mea, discursul urii despre care vorbim in filosofia si teoria politica este un discurs indreptat nu asupra unui individ izolat, ci asupra unui grup. De obicei, grupul-victima este un grup minoritar (imigranti, evrei, tigani, negri, chinezi, femei, homosexuali, etc.); (b) grupul minoritar este considerat drept responsabil pentru multe din problemele cu care se confrunta grupul majoritar (national, etnic sau sexual) din tara respectiva; (c) un fapt important: grupul-victima va fi privit, in discursul urii, nu ca avind o problema sociala trecatoare, care se poate rezolva prin diverse metode, ci ca avind o problema „de singe”, inscrisa in chiar constitutia ontologica a membrilor grupului („natura lor umana”, by the way!); (d) in consecinta, penntru a scapa de problema, grupul majoritar (rasist, misogin, homofob, xenofob, etc.) va trebui pur si simplu sa expulzeze din statul respectiv, membrii grupul ui minoritar, ori pur si simplu sa-i extermine.

Problema este ca aceste delimitari ale sferei discursului urii nu sint intotdeauna acceptate. Mai mult decit atit, un asemenea discurs nu mai este sustinut astazi in democratiile occidentale decit de grupuri izolate si putin numeroase. De aceea asistam in zilele noastre la o redefinire a discursului urii, la o largire a sferei sale, coroborata cu ceea ce numim acum „corectitudine politica”. In principiu, orice discurs care poate fi catalogat drept defaimator, orice discurs critic care aduce atingere demnitatii membrilor unui grup (pe buna dreptate sau nu) este considerat drept „hate speech”. Asistam la un intreg conflict al interpretarilor: avem o multitudine de definitii ale discursului urii, o multitudine de definitii a ce anume inseamna sa aduci atingere demnitatii cuiva, si asa mai departe. Dau numai trei exemple:

a) Imposibilitatea existentei unei definitii comun acceptate. Luati urmatorul enunt: „X este un neam de oameni murdari, lenesi, corupti si ticalosi”. Sa spunem ca eu, ca roman, declar acest lucru chiar despre romani (am facut-o de multe ori!). Ciudat, niciodata nu voi fi acuzat (nu am fost) de xenofobie, de practicare a unui discurs al urii. De ce, pentru ca sint roman? Dar poate eu nu ma consider ca atare! Mai mult, credeti ca un evreu care ar spune acelasi lucru despre evrei nu ar fi acuzat de hate speech? Ba ar fi! De asemenea, daca pun in loc de „X” cuvintul „tigani” si fac enuntul respectiv in Tara de Foc astazi, sau in Roma anilor 500 BC, credeti ca m-ar acuza cineva de rasism? Probabil nici nu au auzit de tigani acolo / atunci! Ce vreau sa spun cu asta este ca discursul urii este conditionat de cine il enunta, de obiectul urii, de contextul istoric si geografic in care este practicat, etc.

Mai mult, dupa cum se poate observa, enuntul de mai sus nu spune ca membrii comunitatii X au o problema „de singe”, „ontologica”, nerezolvabila, ca trebuie expulzati sau exterminati. Ca atare, se enunta o problema actuala, tcontextuala, trecatoare, care poate fi rezolvata. Conform definitiei oferite, enuntul respectiv nici macar nu poate fi considerat un discurs al urii. Dar unii nu sint de acord cu ce spun eu acum. Consecinta este ca nu avem o definite acceptata cu care sa lucram, si daca am pune in lege definitia sustinuta de unii, nu am face decit sa alegem o definite subiectiva dintre multe alte definitii subiective. Consecinta: un om ar putea fi acuzat de rasism si inchis pe un numar de ani pentru o definite a hate speech-ului pe care un mare procent de populatie (si de specialisti in teorie si filosofie politica, poate chiar politicieni bine intentionati) nu il aproba. Mai simplu spus, ajungem sa condamnam indivizi pe criterii pur subiective.

(b) Nenumarate cazuri-limita. Sa spunem ca mama unei fete violate de un roman in Italia, cuprinsa de exasperare, declara la un moment dat: „Of, si romanii astia, de s-ar duce dracului inapoi de unde au venit, neam de ticalosi, de i-am impusca pe toti!” Sa consideram ca aceasta femeie nu a fost niciodata rasista si nu s-a exprimat ca atare, iar dupa trecerea furiei ar regreta poate afirmatia respectiva. Daca insa acest enunt se supune definitiei discursului urii, iar discursul urii este pedepsit cu inchisoarea, aceasta femeie poate fi pedepsita pentru niste cuvinte spuse la disperare, in care nici macar nu a crezut vreodata. Este fair? Eu cred ca nu. Si este la fel de nedrept, daca in loc de „romani” punem evrei, negri, tigani, etc.

(c) Enunturi clar non-xenofobe dar declarate ideologic, de catre puterea politica (la insistentele unor grupuri de lobby), drep rasiste. Luati enunturile: „Holocaustul nu a avut loc”, sau „In Holocaust nu au murit atitia indivizi pe cit se vehiculeaza astazi”. Sint propozitii enuntate de catre istoricul britanic David Irving, si pentru care a fost condamnat la inchisoare cu executare in Austria. Sa fiu bine inteles: e drept, David Irving e posibil sa fi facut si afirmatii cu adevarat xenofobe. Dar nu aceasta este problema aici, pentru ca el nu a fost condamnat pentru asemenea afirmatii, ci pentru negarea Holocaustului! Intrebarea mea este: putem considera negarea unui fapt istoric (eventual negare sustinuta de dovezi false sau adevarate, reale sau fabricate, etc.) un motiv pentru a acuza un individ drept „rasist”? Convingerea mea este: categoric, nu! Daca acceptam posibilitatea unei asemenea catalogari, atunci s-a dus naibii o intreaga zona a cercetari academice, cercetare limitata de faptul ca ai putea deranja sentimentele unui grup sau al altuia. Deschidem astfel un slippery slope, o panta alunecoasa si nu ne vom mai putea opri: orice aduce atingere sensibilelor sentimente ale unora va fi considerat discurs al urii, si o societate in care se petrece un asemenea lucru este o societate damnata.

3) Concluzie: de ce protejam hate speech-ul. Noi, sustinatorii libertatii neingradite a cuvintului, acceptam faptul ca discursul urii poate produce rau. Insa mai spunem doua lucruri:

Pe de o parte, consideram ca interzicerea discursului urii poate avea doua consecinte si mai grave decit hate speech-ul ca atare. In primul rind, a interzice discursul respectiv nu inseamna a elimina ura. Iar o ura refulata va izbucni oricind, cu o violenta greu de imaginat. In al doilea rind, daca acceptam interzicerea discursului urii deschidem o panta alunecoasa: orice critica poate deveni, la rigoare, capabila de a fi etichetata drept discurs al urii (un exemplu comic: la un curs oferit de Departamentul de Gender de la CEU, am incercat la un moment dat sa arat, cu argumente rationale, ca feministele radicale pornesc de la premise corecte, dar ajung la concluzii gresite; am fost acuzat – intr-un mod foarte violent! – de misoginism, de practica a discursuluii urii). Rezultatul ar fi crearea unei societati a fricii, unde toti se vor exprima cu teama de a nu fi acuzati de xenofobie, rasism, misoginism, homofobie si asa mai departe; o societate a neincrederii reciproce, unde fiecare cuvint, fiecare privire incruntata sau atingere poate fi un motiv de infatisare in fata tribunalului. Noi nu dorim o astfel de societate.

Pe de alta parte, consideram ca, desi discursul urii poate produce mult rau, si intr-un final poate duce la violenta si distrugere, consecintele imaginate de sustinatorii extremisti ai corectitudinii politice nu sint atit de grave pe cit se spune – sau daca sint, ele pot fi usor combatute intr-o societate liberal-democrata. Aceasta intrucit intelegem sa facem o distinctie intre discursul ca atare si punerea in practica a ideilor exprimate in discurs. Discursul e liber, actiunea determinata de el nu. Aceasta nu neaparat pentru ca discursul nu ar produce un rau comparabil cu cel produs de actiune, ci intrucit este interpretabil ce anume poate fi definit drept discurs al urii, cind, cum si daca el raneste, si cine este îndrituit sa hotarasca toate acestea – dar actiunea xenofoba, rasista sau misogiona nu accepta interpretari. Una este sa spun, ca membru ipotetic al Klu Klux Klan-ului, ca trebuie ucisi toti negrii, si alta e sa ma apuc sa o si fac. Una este sa spun ca blondele sint proaste si trebuie sechestrate la cratita, si alta e sa imi sechestrez propria sotie in casa. In primul caz libertatea cuvintului meu este protejata de constitutia americana – insa al doilea caz, libertatea actiunii mele este limitata drastic de aceeasi constitutie.

Cind au introdus libertatea absoluta a cuvintului, inclusiv al discursului urii, in cadrul drepturilor protejate de Constitutia americana, Parintii Constitutiei nu au fost nici rau intentionati, nici naivi, nici prost informati, nici nu le-a lipsit viziunea. Ei au considerat – ca si multi dintre noi, astazi – ca a limita dreptul la exprimarea opiniei are mai multe consecinte negative decit a-i oferi libertate totala. Este vorba de o intreaga viziune asupra societatii, asupra comunitatii in care oamenii corecti si buni nu practica discursul urii, dar nici nu il interzic, de teama de a nu transforma societatea intr-una bazata pe neincredere, pe frica si – ei bine, da! – pe multa ura.