Interactiuni

Posts Tagged ‘Literatura

Recomand cu drag si multa placere!

with 2 comments

Anunțuri

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 21, 2011 at 7:57 am

Arta si Moralitate (I)

with 13 comments

Imi propun, in cele ce urmeaza, sa elaborez citeva raspunsuri in contextul unei dezbateri recente cu privire la arta si moralitate pe acest blog (A se vedea postul lui Andruska, „Shakespeare si cenzura corectitudinii politice”). Le multumesc, pe aceasta cale, lui Andrei, Arankas, si István, care au contribuit la aceasta dezbatere, facind comentarii la observatiile mele. Intr-un post ulterior, voi incerca sa expun sistematic dezbaterea legata de moralitate in arta, alaturi de pozitia pe care o sustin eu.

1. Arankas, tu spui ca:

Principalul motiv pentru care [nu omologhez idea de autonomie a esteticului] este faptul ca arta in general (mai putin arta abstracta…), pe langa mult-prea-mult celebrata functie estetica mai indeplineste (din fericire) multe alte functii: sociale, politice, ecologice, de stimulare a constiintei etc.

Din pacate, nu ai un argument aici (si asta independent de ce cred eu cu privire la arta). Autonomia esteticului, asa cum o definesti tu, chiar inseamna ca arta NU indeplineste si alte functii. Or ceea ce propui ca argument mai sus nu e in fapt decit un re-statement al tezei de argumentat. Cu alte cuvinte, tu spui: motivul pentru care arta nu indeplineste numai o functie estetica este acela ca ea indeplineste si alte functii. Or asta e exact ceea ce trebuie sa argumentezi.

2. Imi acorzi ca

arta nu este morala sau imorala si noi nu apreciem (valorizam) arta in functie de acordul / dezacordul personal cu mesajul moral transmis. Trebuie sa recunosc ca arta nu este nici morala nici imorala in natura ei dar nu pot sa nu remarc faptul ca, de multe ori, arta functioneaza ca un ‘moral conduct’.

Pai asta este EXACT ceea ce vreau eu sa sustin: evident ca arta, ca orice fenomen, poate fi folosita in fel si chip, adica poate juca numeroase functii. Mentionam adineauri ca, daca as fi atacat in muzeu, as folosi Pasarea Maiastra pe post de arma. E obvios ca, in acel context, functia obiectului estetic devine una defensiva. La fel, “Negutatorul din Venetia” a fost folosita in aparatul de propaganda nazist. In aceeasi ordine de idei, arta poate juca rolul de calmant psihic (cunosc un asemenea caz: “Culorile astea ma linistesc”). Nenumarate sunt utilizarile pe care omul le poate da artei. Chestiunea este urmatoarea: exista ceva propriu artei, in absenta careia ea sa inceteze a mai fi arta? Un text artistic poate fi folosit in scopuri propagandistice in oarecum acelasi fel in care este folosit un discurs politic. Dar atunci vine intrebarea: de ce vorbim despre primul in termeni de arta? Ce anume il distinge pe acesta de discursul politic? O ranga nu devine subit opera de arta in momentul cind am incetat sa o mai folosesc intru apararea mea. „Pasarea Maiastra” nu inceteaza, insa, a fi ceea ce a si fost in tot acest timp, anume un obiect estetic, chiar daca am folosit-o in scop de auto-aparare la un moment dat.

3. Sunt de acord cu tine cind afirmi ca:

arta ne indeamna / imbie / determina sa gandim mai mult si mai serios la ce se intampla in jurul nostru ‘in forms we are not already aware of.’

Dar asta nu se intimpla decit pentru ca opera de arta isi joaca bine rolul care ii este propriu (i.e., care o individualizeaza), anume cel de obiect estetic. Arta e unica pentru ca prilejuieste o experienta unica a trairii. Daca tot ce ne spune o opera s-ar putea rezuma (si, astfel, epuiza) intr-o secventa verbala simpla, atunci arta ar fi superflua. Dar tocmai aici e rostul artei: ideea pe care creatorul vrea sa ti-o faca prezenta nu poate emerge decit in urma elaborarii meticuloase a materialului concret (cuvint, imagine, piatra, culori, etc.). Ideea (sau mesajul, sau continutul) nu e ceva care exista separat de materialul pe care-l “framinta” creatorul si care ar fi disponibil audientei in felul in care un mar intr-un pom sta pregatit pentru cules. Ideea capata consistenta in chiar procesul lucrului performat de creator asupra materialului si nu poate fi “inteleasa” de receptor decit in urma unei munci de re-constituire simetrice celei depuse de creator. De aceea spuneam ca o “opera e unitara in virtutea unei coeziuni a temei si a manierei in care aceasta este elaborata in actul scriiturii.” Din acelasi motiv cred ca nu ai dreptate cind spui ca as sustine separatia continutului de forma (citez: “oricum eu nu cred in distinctia forma – continut”).

4. Cind spui ca arta

nu ne ofera doar placere estetica dezinteresata (ori, cum ii placea lui Kant sa zica: “art is purposiveness without purpose”) ci lentile speciale prin care sa putem vedea (intelege, sau simti) how awful torture in fact is.

eu nu pot decit sa fiu de acord cu asta. Si deduc din ce spui ca imi atribuiai o convingere pe care nu o sustin de fapt, anume ca arta ne-ar oferi DOAR placere dezinteresata. Ce cred doar e ca arta e printre putinele realitati care sunt generate de si fac posibila o experienta dezinteresata (in sensul ca e libera de interes imediat), dar si ca un efect al ei este tocmai “deschiderea” mintii (de care vorbesti). Nabokov nu are un interes imediat (condamnarea pedofiliei, etc.) in a scrie Lolita si nici cititorul nu are (sau macar nu ar trebui sa aiba) un interes imediat in a citi Lolita. De altfel, e evident ca, atunci cind ne apucam de citit o carte, o facem IN PRIMUL RIND pentru ca anticipam o experienta estetica. Imi place mult pozitia exprimata de Vladimir Nabokov, de altfel singura explicita in aceasta privinta:

For me a work of art exists only insofar as it affords me what I shall bluntly call aesthetic bliss, that is a sense of being somehow, somewhere, connected with other states of being where art (curiosity, tenderness, kindness, ecstasy) is the norm (V. Nabokov, „On a Book Entitled Lolita,” p. 315).

E interesant sa observam ca valoarea estetica la Nabokov este gindita prin cel putin doua elemente care tin de domeniul eticii: tenderness si kindness. Ce vrea sa spuna Nabokov cu asta e urmatorul lucru: contemplarea frumosului ne aduce in preajma valorilor morale, ceea ce nu e foarte diferit de ce sustii tu, Arankas (ideea este discutata pe larg de Colin McGinn intr-un capitol din cartea sa Ethics, Evil, and Fiction).

5. Spui, de asemenea, ca

Nu vad care este problema daca “importam categorii exogene” in evaluarea artei. Nu asta facem tot timpul? Nu este acesta modul real, normal si uman in care receptam arta? Nu interpretam si valorizam mereu arta in functie de nevoile, dorintele, ideile, prejudecatile, aspiratiile, credintele pe care le avem? Nu doar ca interpretam si valorizam arta in functie de toti acesti itemi, dar pana si perceptia noastra in fata unui tablou este determinata de ceea ce prealabil avem in minte. Ochii nostrii “gandesc”!

Indiferent ce as crede cu privire la aceasta tema, argumentul de mai sus nu e solid. Faptul ca “asta facem tot timpul” nu inseamna ca asta si este ceea ce TREBUIE sa facem. Arta, asemeni moralei, are normativitatea ei. Daca se intimpla ca unii procedeaza intr-un anumit fel in arta si morala, asta nu inseamna ca ei si procedeaza corect, adica in acord cu standard inerente celor doua domenii. Evident ca persoana de care aminteam mai sus “interpreteaza” arta ca sursa de liniste psihica, i.e., ca terapeutica. Dar asta nu inseamna ca propriul artei este acela de a linisti anxietati in the first place. Exista in arta ceva mai mult, care se cere lecturat intr-un mod adecvat, spre exemplu in felul in care trebuie inteles mesajul cuiva care ne adreseaza o intrebare. Aici e pertinent exemplul dat de István cu privire la Nagel, care nu intelegea intrebarea profesoarei respective. Evident ca Nagel se straduia – in mod corect, as zice eu – sa priceapa ce voia sa spuna respective individa. E o chestie de minima adecvare la o situatie tipica de comunicare. Potrivit logicii argumentului tau, Nagel ar fi putut, spre exemplu, sa se multumeasca cu tonul vocii calde a respectivei si sa neglijeze in fapt ceea ce doamna intentiona sa ii transmita. La fel si in cazul operei: cineva a conceput-o ca sa dea glas unei idei care nu putea fi exprimata in alt fel (si asta cred ca e un adevar foarte important). Sarcina receptorului, in acest caz, e aceea de a face drumul lung al experientei operei respective, pentru a ajunge la “acel ceva” intentionat de autor. Atentie, asta nu inseamna ca receptorul nu aduce cu sine lumea sa aparte in actul receptarii, sau ca intentia autorului va fi recuperata in exact acelasi fel in care a manifestat-o autorul insusi. Insa, clipa de clipa, ceea ce trebuie sa aiba in vedere receptorul IN PRIMUL RIND este ce anume ii spune opera de arta.

6. Afirmi, mai mult, ca

Ceea ce se numeste “functia estetica” a artei este doar una dintre functiile artei (no more no less). Nu este o conditie necesara si nici suficienta pentru ca ceva sa fie numit ‘arta’.

Dar a spune asta e foarte riscant. Daca functia estetica nu este o conditie necesara pentru existenta artei, ce deosebeste atunci o ranga de “Pasarea Maiastra”?

7. Legat de Nabokov si Riefenstahl:

As spune ca folosesti notiunea de “continut imoral” cu doua sensuri diferite:

(a) in cazul romanului Lolita, cred ca, prin “continut imoral”, te referi la faptul ca Nabokov alege sa trateze o situatie imorala ca tema a scrierii sale (cred ca nu trebuie sa existe restrictii pentru un autor, in acest sens);

(b) in cazul “Triumfului Vointei”, cred ca, prin “continut imoral”, te referi la faptul ca Riefenstahl ar vrea, prin elaborarea unei teme istorice, sa faca un punct propagandistic (care se intimpla sa fie si imoral).

De fapt, trebuie sa recunosc ca nu am vazut decit partial acest film (aparut in 1934). Imi amintesc insa de o discutie purtata cu o foarte buna prietena evreica in legatura cu acest film. Ideea era ca poti lua foarte bine ca tema chiar ascensiunea nazismului, daca prin asta vrei sa dai sens acestui fenomen istoric (nu altceva face Hannah Arendt, dar in alt context decit cel artistic). Dar daca tu, ca artist, SPUI explicit audientei ce ar trebui sa creada (anume ca hitler ar fi un zeu, ca e bine sa te alaturi partidului unic, etc.), atunci incep sa am dubii ca ceea ce ai produs, desi are straiele obisnuite ale unei opera de arta cinematice, chiar si este o opera de arta.

Prezenta unor tehnici inovatoare nu e marca suficienta, si nici macar necesara, a unei opera de arta. Prezenta unor tehnici noi, sa zicem, in filmul “300” (cel despre momentul Termopile) nu face din acest film automat o opera de arta stricto sensu. Il poate face mai atractiv pentru o anumita audienta, fascinata de efecte speciale. In treacat fie spus, am motivele mele sa cred ca acest film chiar este un “text” propagandistic. Dar cred ca poti face un punct propagandistic si fara sa (pretinzi ca) faci arta. Pot sa iti spun: “Crede in oprimarea muncitorilor!” si sa imi fac inteles punctul chiar si fara sa produc o opera de arta in acest sens. Daca cineva precum Upton Sinclair exploreaza fenomenul oprimarii in societate (a se vedea, de exemplu, romanul The Jungle), intentia lui e sa iti faca prezente in minte conditiile de viata mizerabile in care traiesc anumiti indivizi din anumite clase sociale, cu o bogatie de detalii pe care tu, ca cititor, trebuie sa le urmaresti cu fidelitate. Concluziile (i.e., tipurile de interpretari), de orice natura ar fi acestea, trebuie sa le traga (produca) cititorul si numai cititorul. Artistul nu trebuie sa ii spuna acestuia (si nici nu ii spune, de altfel, in cazul lui Upton Sinclair) ce anume sa creada sau sa simta.

8. Despre valentele politice ale artei

Andrei, tu spui ca:

teoreticienii artei feministe chiar asta vor sa spuna, ca mesajul ‘politic’ si ‘lupta sociala’ sint importante intr-o opera de arta.” Mai mult, spui ca nu judeci “niciodata o opera de arta doar folosind criteriul estetic”.

Am avut o discutie pe aceasta tema chiar cu autoare feministe. Chestiunea “mesajului politic” priveste un anumit tip de lectura, anume cel tropologic, in care pot explora motivatiile ascunse sau efectele unei opere de arta in viata unei comunitati. Desigur ca pot face psihanaliza sau genealogie si sa detectez motivatii ascunse in Nabokov si Lolita lui. Desigur ca pot face si analiza marxista cu privire la Madame Bovary (recent re-lecturata de mine, de altfel) si sa expun inegalitatile de clasa prezente acolo. Dar sa fac EXCLUSIV asta, sau sa trec in graba peste textul insusi (cu toate detaliile lui minutios elaborate de Flaubert, de ex., cu privire la Emma si tribulatiile ei), inseamna, cred, sa fac o nedreptate crasa operei de arta. Si asta e ceva ce chiar autoarele feministe accepta (a se vedea, de exemplu, Rita Felski, in Literature after Feminism, 2003, p. 36). Nabokov insusi sugereaza, in citeva interviuri (a se vedea colectia intitulata Strong Opinions), ca e foarte bine sa explorezi cit mai multe dimensiuni ale unei opere, dar asta numai dupa ce ai facut, cu rabdare, experienta pe care autorul acesteia te invita sa o faci. Ba chiar aceasta explorare ar putea lumina si mai bine relatiile de gen din Madame Bovary, spre exemplu, relatii mai subtile care ar putea fi trecute cu vederea in graba cu care unii tin sa aplice acestei scrieri o schema de interpretare prestabilita. Cred ca e clar, din ce am spun pina acum, ca nici eu nu judec o opera “doar folosind criteriul estetic”. Se intimpla doar ca am ferma convingere ca acesta ESTE criteriul potrivit artei IN THE FIRST PLACE. Ideea de pluralitate a interpretarilor, pe care se intimpla de asemenea sa o sustin, imi permite sa acomodez diferite lecturi ale aceluiasi text, dar cred ca exista un nivel al intepretarii fara de care intram in deriva hermeneutica.

Written by iulian

Martie 9, 2009 at 5:29 pm