Interactiuni

Posts Tagged ‘Moldova

Moldoveni si florentini

with 10 comments

Pe masura (pe)trecerii timpului in Toscana, mi se pare ca legaturile dintre moldoveni si florentini devin tot mai vizibile si mai numeroase. Deocamdata vreau sa ma refer la caracteristica principala care uneste cele doua categorii: nemunca, lenea, taiatul frunzelor la ciini si uitatul pe pereti. Teza pe care o sustin este ca, desi lenea a devenit un dat al zestrei genetice atit in cazul moldovenilor cit si al florentinilor, italienii au ridicat-o la nivel de politica publica. In alte cuvinte, daca moldoveanul se multumeste sa nu faca nimic, in Firenze si prin imprejurimi oamenii tot intreprind ceva: institutionalizeaza lenea.

In primul rind, la nivelul institutiilor publice (iau acest termen in sens larg, care cuprinde orice activitate de interes public, incluzind afacerile private). Extrem de frapant si enervant in acelasi timp, pentru cel care paseste pentru prima data in Italia, este orarul institutiilor statului si al magazinelor. Cu foarte putine exceptii, pina si supermarket-urile sint inchise intre 12:30 si 15:30. Dupa ora 19:00 doar sa vina Papa mai tine patronul deschis vreun magazin. Culmea este ca si benzinariile urmeaza aceeasi regula: scrie pe ele „24 Ore”, insa sint inchise trei ore la prinz si dupa opt seara. Compania Trenitalia nu poate fi, evident, cu nimic mai prejos: rar gasesti vreun tren de noapte, iar daca locuiesti in Firenze si ai avion la 13:30 in Venezia-Treviso, nu gasesti un tren (regional sau national) inainte de ora 8:30 dimineata – ceea ce este evident prea tirziu pentru a mai prinde zborul. Garile sint practic paralizate simbata, duminica si sarbatorile legale – trenurile circula extrem de rar (ceea ce iti poate crea iarasi probleme cu diversele legaturi spre aeroporturi sau autogari) iar ghiseele sint, fara nici o exceptie, inchise: daca esti strain si nu stii sa folosesti automatul de bilete, ghinionul tau! Ori nu te mai urci in tren, ori risti amenda!

In al doilea rind, florentinii instaureaza lenea la nivelul limbajului. Oricit de incredibil poata sa para, pina iti spune un florentin „graaaaaaazzie”, trece si trenul lui Tarkovski! Intrucit prelungirea „a”-ului tine, cronometrat pe ceas, mai mult decit mersul trenului din celebra si plicticoasa secventa a „Calauzei”. Si daca ar fi numai atit! Dupa Papa, pentru florentini vine pe locul doi in gradul beatitudinii Sfintul Pomeriggio (in romaneste, „dupa-amiaza”). V-am spus deja ca zilnic trei ore Italia e moarta pe timpul lui pomeriggio. Cel mai relevant fapt tine insa de modul in care florentinii percep timpul: prima data cind am intrat intr-un magazin in jurul orei 13:00 (era un supermarket mare, singurul deschis toata ziua in orasul in care stau) si am auzit formula de salut „buna seara!”, am crezut ca am probleme prin zona ORL-ului. Dar experienta s-a repetat, in fiecare zi! Intr-adevar, daca trece ora prinzului – gata, pomeriggio e un fel de apus, apoi vine rapid „buona sera!” Daca spui si tu „buongiorno” la 14:00 e clar, florentinii isi dau seama ca esti strain… Nu e de mirare ca „il dolce far niente” este o expresie italiana!

Pronuntia este insa eticheta celebra a graiului florentin, marca de netagaduit a lenei lingvistice si poate cea mai apropiata legatura de rudenie intre acesta si graiul moldovenesc. Pe scurt, si noi si ei folosim „Ș” in loc de „C”. Asa cum spun moldovenii „Și vrai?”, la fel fiorentinii pronunta numele orasului Sieci cam asa: „Șieși”. Si exact cum moldovenii atrag in Romania priviri depreciative cind altii le aud accentul, cam la fel se intimpla si cu florentinii in Italia.

Banuiesc totusi ca o diferennta incepe sa se faca simtita intre moldoveni si florentini: cum orasele tarii lui Stefan cel Mare (si sfint) se golesc din cauza indivizilor plecati la munca in Italia, cum majoritatea acestora vin direct in Toscana, cea mai bogata regiune din aceasta tara, florentinii devin tot mai lenesi: cam greu sa vezi italian in Nord lucrind la munca de jos in constructii, culegind struguri sau maturind strazile. Si astfel, ei devin tot mai lenesi, in timp ce moldovenii, obsedati sa cistige bani pentru a-si lua gip bemveu la mina a doua si casa la tara devin tot mai harnici. Misto imagine, nu?

Anunțuri

Written by Andrei Stavilă

Octombrie 27, 2009 at 11:10 am

Fara ipocrizie, despre salariile preotilor

with 16 comments

Bunicul bunicului meu (Gheorghe Ursache) a fost preot. Nu a fost niciodata bogat: in vremurile lui cele mai bune, avea 10 hectare de teren, o pereche de boi si o casa. Cind au trecut rusii frontul si au facut ravagii in Moldova i-au luat preotului Gheorghe tot ce avea. Inclusiv hainele preotesti, plus izmenele: l-au lasat in chiloti si, octogenar cum era, l-au aruncat intr-un sant plin cu noroi. Daca nu l-ar fi scos citiva oameni care il respectau, probabil ar fi putrezit acolo. Oricum, a murit la 92 de ani, sarac lipit: doar cu hainele de pe el.

Bunicul meu (Stavila Constantin) a murit la fel de “bogat”. Dupa 90 de ani de viata si 70 de ani de preotie, a lasat in urma lui trei lucruri: vesmintele preotesti cu care a fost hirotonisit in anii ’40, o cruce pe care o folosea la Liturghie (probabil primita tot atunci) si o Evanghelie – cadou de la un fost enorias, achizitionata cu citiva ani inainte sa moara. Cind si-a simtit sfirsitul aproape, bunicul meu ne-a rugat sa nu-l ingropam conform traditiei, cu hainele preotesti, ci doar cu vechiul anteriu (sutana), cîrpit in multe locuri si decolorat. A spus ca e pacat sa putrezeasca vesmintele odata cu el, mai bine sa le daruim unui preot tinar si sarac.

M-a durut inima, atunci, sa ii spun ca asemenea categorie nu mai exista, iar daca as incerca sa dau vesmintele decolorate, vechi de 60 de ani unui preot relativ sarac, as primi aceleasi injurii pe care le-am primit din partea unui cersetor caruia i-am dat o bucata de slanina, iar el mi-a raspuns ca nu maninca asa ceva: prea multa grasime! Si asa s-a dus bunicul meu in mormint – cu vesmintele si crucea. “Omnia mea mecum porto” (“Toata averea mea o port cu mine”), vorba filosofului. Mi-a ramas, de pe urma lui, doar Evanghelia.

Cum sa-i compar pe cei doi cu preotii de azi, cu lacomia lor? Sa mai povestesc – imi este mie rusine! – cum cei doi popi care l-au ingropat pe bunicul meu (dintre care unul imi considera bunicul prieten si celalalt il vedea ca pe un parinte duhovnicesc) au primit fara pic de rusine bani sa il inmorminteze?! Frate – frate, dar brinza-i pe bani, right?

Si acum, aud ca statul roman, in plina criza, restaureaza si construieste 806 biserici si doar 242 scoli si 36 spitale. Mai mult, in toiul crizei, cind se cere de la salariatii statului moderatie, salariile preotilor vor fi marite. Tot de stat.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Spre deosebire de ciinii de paza ai laicitatii, nu ma opun ideii ca salariile preotilor (din orice biserica) sa fie platite de stat. Faptul ca un stat este laic nu inseamna, evident, ca relatia dintre stat si biserici este un zero absolut. Cel putin nu atita timp cit statul impune o lege a cultelor, atita timp cit bisericile mai iau de pe umerii statului elemente de protectie sociala, si asa mai departe. Plus de asta, intr-o democratie in care credinciosii sint multi, platesc taxe, si vor ca din aceste taxe o parte sa mearga pentru salariile preotilor, nu vad de ce preotii sa nu fie platiti de stat. Statul e format din cetateni, la urma urmei.

Iarasi, nu vreau sa fiu inteles gresit. Sint pentru marirea salariilor preotilor cu venituri incredibil de mici, care nu le asigura un trai decent. Da, exista si asemenea preoti, dupa cum exista si asemenea profesori sau medici. Dar a mari in bloc salariile preotilor, a caror majoritate deja are prea mult, mi se pare aberant. Mi se pare aberant ca Patriarhul sa aiba un salariu de  8.000 lei noi pe luna. Ar trebui sa-i fie rusine sa intilneascaun preot care traieste cu doar 400 de lei.

Stiu, vor sari pe mine atit aparatorii extremi ai laicitatii, cit si bine-credinciosii bine-intentionati. Acestora, le spun doar atit: va respect parerile, atita timp cit le exprimati cu bun simt. Dar va rog sa imi respectati si voi ideile mele.

Written by Andrei Stavilă

Februarie 19, 2009 at 3:17 pm

Vacanta de vara – editia 2008

with 7 comments

Privita pe scurt, vacanta mea de vara arata asa: trei saptamini in Franta (foarte frumos, dar foarte obositor si usturimi in talpi de la atita mers); nenumarate si interminabile vizite la diverse cabinete medicale cu bunica si cu Olga; colindatul farmaciilor; facutul cumparaturilor pentru diverse persoane, uneori ore intregi, alteori de mai multe ori pe zi (doar avem masina, nu?!); traseul obligatoriu Iasi-Laza si Laza-Iasi (de mai multe ori, evident); schimbatul acoperisului bunicii, cu tot ceea ce implica el (bani, muncitori, munca, mult zgomot, etc.); reparatii capitale si extinse la casa parintilor Alinei (idem); operatia articulatiei Olgai (foarte scumpa, si ore intregi pierdute cu pregatirea pre- si asistenta post-operatorie); schimbatul ochelarilor, care pur si simplu mi-au crapat in mina (foarte scumpi, si iar timp pierdut); schimbatul parbrizului masinii, multumita unor tiganusi care aruncau cu pietre dupa pere, pietre care au ricosat unde nu trebuia (multa alergatura intre politie, firma de asigurari si service; multe acte si formalitati; multi nervi si multa caldura); revizia la masina, plus RCA-ul si CASCO (multi, foarte multi bani si foarte multe acte si foarte mult timp pierdut); certuri cu persoane care la un moment dat mi-au fost dragi (multa nepasare acum); intilnirea cu oameni pe care am incercat din rasputeri sa ii evit (mult teatru, si un Iasi mult prea mic).

Am descoperit ca mai toti apropiatii nostri au doua idei preconcepute si riguros false: a) odata veniti in vacanta, nu mai avem absolut nimic de facut, asa ca sintem persoanele potrivite pentru a rezolva toate problemele celor doua familioane (extinse mult, dincolo de nucleul normal); b) la Budapesta nu am facut nimic, mai pe romaneste am frecat menta, asa ca ar fi si lipsit de bun simt – nu-i asa! – sa nu ne trezim dimineata la prima ora si sa nu muncim / umblam / rezolvam probleme pina seara tirziu.

Cum va imaginati, am avut timp de citit, scris si odihna de m-am (ne-am) spart.

Nu vreau sa intru in amanunte despre viata mea personala. Tot ce vreau sa subliniez este faptul ca, de citiva ani, venirea acasa echivaleaza pentru mine (si pentru Alina) cu drumul parcurs de un detinut catre esafod. Pentru noi, “acasa” inseamna, acum, Budapesta. Anul viitor va insemna, poate, altceva. Si “vacanta” inseamna timpul petrecut departe de Romania.

Pentru ca nici Iasul nu mai e ce a fost. Cum e normal, lucrurile se schimba, cladirile se innoiesc, locurile au o cu totul alta infatisare. “Garofita” a devenit “Aurora”: ce lipsa de imaginatie! “Zoiosul” a disparut, s-a transformat intr-un maidan plin de mizerii. Am incercat sa ma plimb prin locurile o data dragi – locuri in care am citit, m-am plimbat cu prietenii, am iubit, am baut, am plins. Acum locurile astea nu imi mai spun nimic. Mult, mult plictis. Si praf, si gunoi, si aglomeratie, si o sumedenie de coji de seminte pe trotuare. Si multa nesimtire a soferilor, a moldovenilor, a romanilor.

Si multa canicula. Cum poti citi sau scrie, cum iti poti stapini nervii cind esti lac de transpiratie? Am dus dorul orasului francez Lille, unde temperatura normala era de 19-20 de grade…

Si numai doua sau trei momente de bucurie, alaturi de prietenii dragi. Daca nu ar fi bunica mea, mersul meu la Iasi s-ar limita la o singura zi pe an: o vizita la mormintul bunicului dimineata, si eventual o bere fara alcool cu putinii membri ai familiei si prietenii care nu au putut veni ei la noi, sau cu care nu ne-am intilnit in alta parte (in timpul anului) dupa-amiaza. E mai mult decit de ajuns. Cioran, al carui mormint l-am vizitat cind am fost in Paris, spunea ca Moldova este o regiune imposibila. Nevoit sa stea in Iasi, capitala ei, pentru doua saptamini, si-ar fi pierdut mintile daca nu ar fi baut mult. Eu cred ca avea dreptate.

Written by Andrei Stavilă

August 15, 2008 at 7:13 am

Publicat în Gânduri

Tagged with , , , , , ,