Interactiuni

Posts Tagged ‘morala

De vazut: „Come un uomo sulla terra”

leave a comment »

Motto: „Per me questa è la giustizia: dare voce a quelli che non hanno il potere” (Dag)

Razboi peste tot. Foamete. Copilul vecinului a murit – nu exista medici in orasul asta. Si atunci pleci din Etiopia. Sau din Eritrea, ori din Sudan. Te urci intr-un camion ticsit cu oameni. „Biletul” e 250 de dolari, destinatia de tranzit: Tripoli, Libia.  Si de acolo, paradisul italian. Atit de plin e camionul , incit nu te poti misca, nu te poti aseza. Unii mor: pur si simplu cad din remorca in plin desert, iar soferul nu are timp si nici chef sa opreasca. Altii mor din cauza secetei – in „pretul biletului” nu este inclusa si apa, iar de luat de acasa nu ai voie. Pe drumul din desert barbatii sint batuti, amenintati cu cutitele, iar femeile violate. Odata ajuns in Libia – daca ai avut norocul sa ajungi – esti arestat de politia locala. Urmeaza iar batai, si – cu toate ca esti negru – esti acuzat de „cea mai mare crima din lume”: „evreule!”. Si esti batut iarasi – pentru ca nu vrei sa iti dai jos lantisorul cu cruciulita de la git (sic!). Stai citeva luni, uneori ani in inchisoare, apoi politia te vinde cu 30 de dinari (da, 30, acelasi numar cu argintii de altadata!) – te vinde intermediarilor, care pentru bani iti promit salvarea, atingerea tarmului italian. Numai ca afacerile trebuie sa prospere – asa ca aceiasi intermediari te vor da din nou pe mina politiei, si politia te va vinde iar… „Am fost arestat de 7 ori si vindut de 5 ori. De fiecare data, pe 30 de dinari”, spune zimbind sec unul dintre intervievati.

[click pe imagini pentru a le mari]

„Nu poti sa treci prin asa ceva si sa ramii intreg la minte”, ameninta o etiopianca frumoasa, inca tinara, desi faţa ei arata mult mai batrina pentru cei 24 de ani. Nici sa te uiti la film si sa ramii intreg la minte nu poti. „Demnitatea umana” e un concept inventat. „Drepturile omului”, vorba lui Arendt, nu sint pentru apatrizi. Pe de alta parte, privirile pline de falsa compasiune ale oficialilor europeni. Si Ministrul italian pentru Afaceri Externe, bucuros ca datorita tehnologiei granitele pot fi mai bine aparate. Un Berlusconi zimbitor si plin de farmec, imbratisindu-se cu Ghaddafi, si spunind apoi senin ce asteapta din partea Libiei: „Più petrolio, meno clandestini!”. Ne tinem granitele bine pazite, nu ne intereseaza ce se intimpla dincolo de ele. Le deschidem doar pentru petrol.

Dag explica de ce nu ii plac pisicile: „Am vazut-o pe pisica noastra, care a fatat si a mincat apoi puiul cel mai slab. Pe ceilalti, pe cei puternici,  i-a ingrijit. Asa face si Italia: daca esti puternic si ajungi in Italia, primesti permisul de rezidenta. Cei slabi insa mor pe drum sau in inchisorile din Tripoli, fiind prinsi cu masinile donate de guvernul italian celui libanez, inchisi in stabilimente construite de italieni, impuscati cu pusti italiene… De asta nu-mi plac mie piscile – pentru ca le vad dintr-o anumita perspectiva…”

Blogul fimlului „Come un uomo sulla terra” (Like A Man On Earth) aici. Puteti comanda filmul, insotit de o carte, la doar 15 euro – aici. Inca mai puteti vedea filmul in italiana, fara subtitrari, pe Youtube: prima parte, a doua parte, a treia parte, a patra parte, a cincea parte, a sasea si ultima parte.

PS1: film vizionat in cadrul Migration Working Group (European University Institute) (10 Februarie 2010)

PS2: Stiu, nu am mai scris de mult – si stiu, am ramas dator cu incheierea unui serial lung si controversat. Din nefericire, activitatea off-line nu imi mai lasa resurse –  de timp si putere – si pentru activitatea on-line. Cindva, voi reveni. In curind, sper. Am facut acum o exceptie intrucit am inteles sa trimit mesajul mai departe – asa cum ne-a rugat unul dintre consultantii filmului, profesorul universitar Alessandro Triulzi.

Reclame

Written by Andrei Stavilă

februarie 12, 2010 at 7:00 am

“Retro Soviet / Nazist Chic” sau un alt fel de Estetica?

with 16 comments

De curand am fost invitata la un “soviet party”. Am intrebat si eu intr-o doara “ce mai inseamna si asta”. Camarazii mei m-au lamurit in cea mai “Brit” engleza ca un “soviet party” este o petrecere cu tema “socialista” (zic ei) si “exhibitionista” (as zice si eu). Cica ar fi trebuit sa ma imbrac a la Vera Mukhina, sa am o atitudine a la “We Can Do It!” (care poate fi studiata chiar si de pe cutiile metalice de dropsuri “Nostalgic Art”, adica: acele nimicuri pe care le cumperi in amintirea “Good Old Times of Nostalgic Advertisement”) si neaparat sa ma prezint cu cateva versuri si cantecele de pionier (romanesti sau internationale… da’ nici prea internationale…).

Cu ceva luni in urma imi povestea un amic din Estonia despre mirobolanta, nemaivazuta si semi-privata petrecere la care si el a fost invitat undeva in Tartu. Se presupunea ca ar trebui sa vii imbracat cumva intre animal si nazist. Cica “Nazi-chickens” si “Nazi-bears” au inceput sa apara rand pe rand la usa si un Hitler cu lenjerie de la o prestigioasa casa de moda destindea atomsfera cu un lap dance de toata frumusetea (deloc compatibila cu mustata si zvastica argintie). Personal nu am inteles niciodata fascinatia pe care o au unii pentru combinatia estetica nazista/comunista si “savoir vivre” cu ele pe cap.

Sa trecem acum de la povesti cu petreceri la povesti din academia. Un profesor ungur (foarte charismatic si cu un veritabil umor negru – taciune) obisnuia sa ne invite la lungi vizionari din Olympia si The Triumph of the Will urmate de si mai lungi dicutii. Ambele filme sunt “capodoperele” alb-negru ale Lenei Riefenstahl. Noi nu discutam insa despre montaj sau despre monumentele neo clasice care apar prin cadru. Noua ni se cerea sa scriem scurte lucrari pornind de la intrebarea “Why is it difficult to be frank about the appeal of fascist aesthetics to ourselves?” (De ce nu putem sa fim sinceri fata de noi insine ca estetica nazista este placuta la “vedere” – intr-o traducere mai mult decat libera).

Ce vrea sa insemne asta? Ca soldatii aia SS in uniformele lor perfect croite si cabrate pe corp erau (sunt) “appealing” (atragatori); ca nudurile alea musculoase din statui ne “mangaie” vederea; ca instinctual spunem “da, imi place” la sirurile interminabile de corpuri atletice (depersonalizate) care ne apar in fata ochilor? Nu am inteles nici acum de ce profesorul meu presupunea ca oricare dintre noi ar fi trebuit sa fie “atras” de frumusetea artei naziste a Olympiei. In fine, el asuma ca desi noi suntem indubitabil (instinctual) atrasi de frumusetea asta irezistibila, totusi nu putem fi sinceri fata de noi insine deoarece nu stiu ce instanta morala (ori supraego de nu stiu ce tip) ar interfera in judecata noastra estetica. Pai, domnule profesor nu stiu cum sa va spun… daca ma intrebati de ce nu pot fi cinstita fata de mine insami in a recunoaste  cat de atragatoare este estetica nazista asta ma face sa cred ca intrebarea dumneavoastra seamana cu intrebarea aia celebra (care este si un sofism) “Cand ai incetat sa-ti bati nevasta?”  Pai  nu am batut-o dom’le niciodata. De ce sa fi incetat sa fac ceva ce nu am facut niciodata?

Cand inca eram studenta, am cunoscut un francez (Erasmus). Asta colectiona cu fervoare orice i se parea lui kitsch: postere electorale, mileuri crosetate, bibelouri cu paun, carpeta cu “rapirea din Serai” insigne socialiste, vederi cu actori celebri, poze cu Ceausescu de prin ziare, cravate de pionier etc. Despre kitsch-ul “kitsch” si despre kitsch-ul “camp” am mai scris si aici. Nu am inteles nici atunci si cred ca nu inteleg nici acum de ce cravata de pionier, insignele si portofelul cu chinezoaica care face cu ochiul (singurul “bun” la indemana oricarei femei in comunism) erau pentru el Kitsch. Cu ce le compara?

Acum trec precum trenul prin gara Zorleni la o poveste dintr-un personal murdar care ma ducea de la Bucuresti la Sofia (de fapt trebuia sa ma duca la Veliko Tarnovo da’ cred ca am plecat in viteza si…) la un seminar organizat de cei de la Plotki. Calatoream intr-un compartiment de 8 insi, cu: un argentiniam, un american, o unguroaica, trei bulgari si o romanca. Dupa zece ore intr-o cusca incinsa (40 de grade, august fiind) omul incepe sa spuna vrute si nevrute. Romanca cu care mergeam la scoala asta de vara incepe si ea sa-mi spuna vrute: “Eu si o prietena de-a mea din Bucuresti (una care are si o galerie de arta privata) am vrea sa cumparam niste tablouri comuniste… adica Realist-Socialiste si nu numai… stii tu, din alea cu omagii, cu muncitori etc. Se vand foarte bine la targuri. Sunt multi colectionari si din strainatate si se cauta. Unii isi cumpara chiar ca sa-si decoreze casa. Asa ca daca stii vreun artist de la tine din oras care are tablouri din astea de pe vremea lui Ceausescu da-mi un semn”. Stau eu si ma gandesc daca stiu sau nu pe careva la mine in oras. Si imi amintesc ca pe strada unchiului meu locuia un artist (mai mult sculptor decat pictor) care imi spusese cu multi ani in urma ca toate tablourile asa-zis “comuniste” (cele pentru care a avut comanda etc.) au fost aruncate de catre el personal la tomberonul de pe strada prin ’90. Ii era rusine omului sa mai tina “bazaconiile” alea in garaj (plus ca nu mai avea loc si de ele). Daca ar fi stiut el ca zece ani mai tarziu se vor deplasa unii personal la locuinta lui de pe “Zorilor” 34 ca sa-i cumpere cu bani grei “bazaconiile” ar fi fost alta mancare de peste…

Written by arankas

mai 14, 2009 at 7:00 am

O discutie despre realismul moral

leave a comment »

Participantii la dialogul „Moral Realism, For and Against” sint Peter Railton (University of Michigan) si Don Loeb (University of Vermont). Dialogul are 85 de minute (asa-s filosofii, vorbesc mult!) si cuprinde urmatoarele teme: (1) What is moral realism?; (2) If there are moral facts, are they part of he natural world?; (3) What moral irrealists deny; (4) Don on metaethical cacophony of moral talk; (5) Peter on morality as a common enterprise; (6) Is there really such a thing as moral discovery?

Discutia poate fi urmarita aici. Multumesc mult prietenului care mi-a trimis link-ul.

Written by Andrei Stavilă

martie 18, 2009 at 7:52 am

Dreptul la moarte. Cazul Eluana

with 2 comments

Eluana Englaro, italianca de 38 de ani aflată în comă de aproape 17 ani, a decedat luni noapte, dar disputele politice privind dreptul unei persoane în suferinţă de a muri continuă” (aici)

Despre eutanasie s-a vorbit mult in ultimele doua decenii si inca se mai vorbeste. Fiecare caz dramatic este un bun subiect de presa, si un aducator sigur de vizitatori pe bloguri (nu in Romania, fireste). Ce se intimpla cu acest drept de a muri? Este el un drept? Pentru inceput, vreau sa elimin ceea ce eu consider o prostie cit casa, vehiculata de cei mai destepti oameni ai momentului in etica normativa. Ei fac o diferenta intre „killing” (a omori) si „letting die” (a nu face nimic pentru a salva viata unui om, a „lasa sa moara”). Diferenta consta in faptul ca primul principiu este activ (te implici, omori tu cu miinile tale), in timp ce al doilea este pasiv (tu nu faci nimic, omul oricum moare, asa ca tu doar lasi natura sa-si urmeze cursul). Consecinta distinctiei este urmatoarea: este moral inacceptabil sa ucizi, dar este moral perfect acceptabil sa lasi sa moara un om care, fara ajutorul tau, oricum va muri. Ei bine, discutia pe aceasta tema in (c)academie este extrem de lunga si complicata. Filosofii, ca intotdeauna, se agata de un argument sau de un cuvint – uneori si de desinenta unui cuvint 🙂 pentru a se ciondani intre ei. Nu este aici locul sau timpul pentru a intra in asemenea dezbateri. Vreau sa spun ca, din punctul meu de vedere, distinctia este stupida. Atita timp cit poti face ceva sa ajuti omul sa nu moara, dar nu o faci, tot „killing” este. Problema care se pune este daca acest „killing” e justificat moral. Pentru a anticipa putin lucrurile, la aceasta intrebare raspund afirmativ, dar sustin ca anumite conditii trebuie indeplinite.

Exista totusi argumente serioase pro si contra eutanasiei. Haideti sa le luam pe rind. Argumente pro:

(a) orice individ este proprietarul absolut al vietii si corpului sau. Oamenii aleg sa se sinucida sau sa fie eutanasiati. Statul nu are nici un drept sa se amestece in decizia lor

(b) orice individ are dreptul la pastrarea demnitatii persoanei. Atunci cind starea fizica sau psihica a individului aduce grave atingerii demnitatii sale, uneori moartea este alegerea corecta (doresc sa precizez ca, din motive personale, sint un sustinator puternic al acestui argument; am fost implicat intr-un asemenea caz – din care nu cred ca am iesit normal la cap – si cred ca nimeni nu ar trebui sa treaca prin momente asemanatoare) (vezi si filmul lui Clint Eastwood, Million Dollar Baby)

(c) in cazurile in care, in pofida tuturor eforturilor medicale, rezultatul este oricum moartea pacientului, si in momentul in care pacientul sufera dureri ingrozitoare, eutanasia este permisa moral tocmai pentru a nu mai prelungi aceste dureri.

Argumente contra:

(i) nimeni nu este proprietarul vietii sale, ci viata a fost data de Dumnezeu – singurul care are dreptul sa o ia (varianta religioasa; exista si o varianta „laica” a acestui argument, care sustine simplu ca nu avem dreptul sa luam viata nimanui)

(ii) marea problema este ca in majoritatea cazurilor pacientii nu si-au exprimat inainte de accident dorinta privitor la eutanasie. Ce drept au rudele sau medicii sa decida in locul lor, mai ales ca, asa cum sustinatorii eutanasiei spun, omul este proprietarul absolut al vietii si corpului sau?

(iii) in cazurile de coma, au fost situatii cind pacientii s-au trezit dupa un numar de ani. De ce sa eliminam aceasta posibilitate in cazul altor pacienti?

(iv) daca vorbim despre demnitatea persoanei, atunci sint cazuri grave de afectiuni psihice care aduc atingere demnitatii. Daca acceptam eutanasia pentru cazuri privind mutilarea trupului, de ce sa nu o acceptam si in cazurile de fata? Cream astfel o panta alunecoasa („slippery slope”) si nu stim unde sa tragem linie

(v) ca si in cazul precedent, cum putem hotari cind un om are dreptul sa moara? Cind sint durerile suportabile si cind nu? Si nu depinde asta de fiecare pacient in parte? Cine ar trebui sa hotarasca asta, medicii? Dar atunci cum ramine cu pacientul – proprietar absolut al vietii si corpului sau? Ar trebui sa decida pacientul? Dar asta ar transforma spitalele in clinici de ajutorare a sinucigasilor!

(vi) in tarile in care s-a legalizat eutanasia a aparut ceea ce putem numi „turismul eutanasiei”: oamenii vin in tarile respective pentru a muri, pentru ca in aceste tari e legal. Dar lucrul acesta a dezvoltat o adevarata afacere, ceea ce este absolut imoral.

Acestea sint argumentele pro si contra eutanasiei care imi vin acum in minte (daca stiti si altele, va rog sa imi amintiti). Consider ca argumentele pro sint puternice si de bun simt, dar eutanasia nu ar trebui legalizata pina cind nu avem raspunsuri cit-de-cit clare la argumentele contra. Se pot, de exemplu, deschide discutii cu liderii religiosi luminati, care pot reinterpreta Biblia in asa fel incit eutanasia unui bolnav incurabil sa fie un act de mila, cu voia lui Dumnezeu (doar nu se face nimic fara voia Lui, right?). Apoi, ar trebui ca intr-un moment al vietii (la majorat, de exemplu) indivizii sa fie intrebati daca ar accepta sa fie eutanasiati in asemenea cazuri (si daca, evident, sint de acord cu donarea organelor – dar asta e alt subiect). Ar trebui sa vedem cum facem cu posibilitatea ca oamenii sa se trezeasca din coma dupa un numar de ani – oricit de mica este aceasta posibilitate (vezi filmul lui Pedro Almodovar Hable con ella, de pilda). Iarasi, va trebui sa raspundem – si nu stiu nici un raspuns satisfacator deocamdata – de ce o anumita stare fizica aduce atingere demnitatii persoanei si deci e un caz ok pentru eutanasie, iar o anumita stare psihica nu aduce atingere demnitatii persoane, sau aduce atingere, dar nu e un caz ok pentru eutanasie. In general, anumite limite trebuie puse, si trebuie sa le gindim bine. Bioeticienii au un important cuvint de spus aici. Nu in ultimul rind, trebuie sa vedem cum putem lupta impotriva unor consecinte nedorite ale legalizarii eutanasiei, cum ar fi turismul eutanasic (in conditiile in care este naiv sa-ti imaginezi ca toate tarile vor legaliza eutanasia).

Dupa cum vedem, nu e usor sa discutam despre aceasta problema. A te declara simplist de acord cu eutanasia sau impotriva ei echivaleaza cu a nu spune nimic. Trebuie discutate multe chestiuni. Singura problema este ca trebuie sa o facem repede. Datorita avansului tehnicii medicale, tot mai multe persoane sint tinute in viata artificial, impotriva vointei lor si a rudelor. Cit timp discutam noi, asemenea persoane sufera ingrozitor.

[O lista cu filme despre eutanasie aici]

Cum NU ar trebui sa fie un intelectual. Un exemplu

with 19 comments

[Aceasta paranteza este adaugata dupa publicarea postului de mai jos. Se pare ca postul a stirnit multe pasiuni si… „indurerari”. Vreau sa subliniez ca ACEST ARTICOL ESTE UN PAMFLET (in cazul in care unii poate nu isi dau seama). Si mai vreau sa subiniez ca modul in care raspund cei vizati de un pamflet spune multe despre ei insisi]

In ultimele doua zile am avut o discutie interesanta si decenta cu doamna europarlamentar PSD Gabriela Cretu. Schimbul de idei poate fi urmarit aici. Cred ca dialogul a fost de folos amindurora: eu am aflat ca PSD-ul are si oameni mai interesanti decit m-as fi asteptat, iar doamna Cretu cred ca a inteles macar unele hibe pe care acest partid le-a avut in campania electorala (cel putin asa cum au fost ele vazute prin ochii unui simplu elector). Cred ca a fost un adevarat dialog, unul din care amindoi am cistigat ceva (dumneaei o idee, eu un reprezentant in PE dispus sa dialogheze direct cu cei pe care-i reprezinta) si deci amindoi am iesit imbogatiti.

Despre altceva vreau insa sa discut aici. In schimbul de idei a intervenit, la un moment dat, un user numit Cathy, care – dupa ce mi-a tinut o scurta prelegere despre cum as fi putut afla mai multe informatii in recent incheiata campanie – scrie urmatoarele cuvinte: “In alta ordine de idei, toata lumea intreaba de tine la Filosofie, la Iasi: tu nu trebuia sa termini doctoratul anul acesta? Ce faci in Ungaria? Nu interpreta gresit: este vorba doar de simpla curiozitate colegiala. Eu, de exemplu, mi-am incheiat socotelile cu doctoratul, si lumea, stiind ca am fost admisi in acelasi timp, ma intreaba de tine… Sa stiu ce sa le spun…:)”

I-am raspuns acestui user ca o etica minima a dialogului (si am adaugat aici: a dialogului “gadamerian”, ca sa fie mai clar la ce tip de dialog ma refer) cere cel putin doua lucruri: 1) un adversar (in sensul cel mai larg al cuvintului, care include adversarul de idei si deopotriva adversarul la o partida de sah) trebuie sa se identifice, in asa fel incit sa stie cel care a initiat dialogul cu cine vorbeste; 2) o discutie nu poate fi productiva decit daca raminem pe subiect. Noi discutam despre campania electorala, deci doctoratul (doctoratele) mele nu cred ca aveau ce cauta aici. Am adaugat ca acesta este un argumentum ad personam. Daca user-ul Cathy (pina la urma am aflat ca este vorba de Catalina Raducu) chiar voia sa vada ce mai fac (desi nu imi aduc aminte sa ne fi cunoscut vreodata personal), nu vad de ce discuta aceste probleme pe site-ul unui parlamentar european. Cred ca putea foarte bine sa ma contacteze pe mail, prin intermediul acestui blog.

Dupa cum se poate citi pe link-ul aratat mai sus, raspunsul meu a fost, zic eu, deopotriva un raspuns respectuos si o rugaminte sa fiu tratat cu acelasi respect. De aceea contra-raspunsul acestei domnisoare / doamne m-a lasat perplex:

Eu am amintit de Gadamer ca sa arat cum trebuie sa existe o etica a dialogului – dumneaei a inteles ca as fi considerat ca nu am ce discuta cu ea, atita timp cit nu l-a citit pe Gadamer (???). Eu am spus ca e normal ca un partener de dialog sa isi dezvaluie identitatea – dumneaei se ratoieste si spune ca ce, “trebuia sa ma recomand lector universitar doctor Catalina Daniela Raducu?” (???). Nu, domnisoara, nu trebuia – era de ajuns sa va scrieti numele complet, din moment ce asa mi l-am scris si eu. In fine, eu am spus ca nu e normal sa discutam chestiuni personale pe site-ul unui europarlamentar – ea spune ca ii raspund urit la urarea ei de bun veit pe site (???).

Nu am mai continuat discutia, pentru ca, e clar, nu are rost. Oricum, ramin cu un gust amar. Inca o data, imi dau seama ca a citi mult si a-ti da doctoratul nu inseamna automat a deveni mai inteligent, si nu implica a-i intelege mai bine pe cei din jur. Mai departe, a fi intelligent nu inseamna neaparat a fi intelept. Intelepciunea presupune in primul rind o atitudine morala (in care este inclusa si o etica a dialogului). Altfel spus, daca pe un om muntele de carti citite nu il schimba fundamental, nu il face mai bun, mai intelept, mai dispus sa il asculte pe altul fara sa se isterizeze, mai capabil de ironie si autoironie, mai destins si cu mai mult umor chiar si in discutiile care nu-i convin – atunci, zic, degeaba a citit acele carti. Precum Gigi Becali, mai bine crestea oi. Ar fi cistigat mai mult.

Written by Andrei Stavilă

noiembrie 28, 2007 at 7:05 pm