Interactiuni

Posts Tagged ‘munca

Odă lustruitorului de pantofi. Demnitate umană versus activism social

with 15 comments

© Arankas

Arankas imi trimite, foarte revoltata, fotografia de mai sus – pe care a facut-o astazi prin zona Wall Street/New York. Ea crezuse demult apusa o asemenea meserie care frizeaza demonul sclaviei, insa vazind realitatea cu proprii ochi a fost imediat si nesmintit cuprinsa de ura de clasa.

Imi permit sa nu fiu de accord si o intreb de ce il consideram sclav pe lustruitorul de pantofi, dar nu si pe cizmar? Raspunsul ar fi ca nu oricine se pricepe la lipit si cusut pantofi, pe cind toata lumea isi poate curata ciubotele. Replica nu ma satisface: cu doar citeva ore la cursul de lucru manual din scoala generala oricine ar putea invata sa gateasca, sa lipeasca incaltari sau sa repare tzeava de la baie. Preferam insa sa nu-i invatam pe copii asa ceva, lasind respectivele atributii celor ce stiu meserie. Inseamna atunci ca bucatareasa, cizmarul si instalatorul sint sclavi la rindul lor, doar pentru ca am putea presta si noi asemenea activitati dar nu avem chef sa o facem?

Desigur ca nu. Sclavia inseamna in general munca neremunerata, sau prost remunerata, prestata in conditii dificile si cu un program prelungit. Insa nici intr-un asemenea caz nu trebuie sa fie neaparat vorba de sclavie. Unii dintre noi o fac cu bucurie si placere uneori, iar atunci se numeste ‘voluntariat’.

Adevarata problema tine de incarcatura simbolica pe care o atribuim anumitor meserii. In cazul nostru lustruitorul de pantofi ne aduce aminte de baietelul de 8-9 ani din Bucurestiul interbelic, nevoit sa munceasca pentru a minca un coltuc de piine. Sau de batrinelul negru din Statele Unite dinaintea miscarii pentru drepturile civile, caruia albii i se adresau cu jignitorul apelativ ‘boy’. Incarcatura simbolica insa este al naibii de selectiva si discretionara. Prima problema pe care doresc sa o ridic: il consideram pe lustruitorul de pantofi un sclav al secolului XXI, dar in acelasi timp nu oferim o dispozitie emotionala similara situatiei miilor de tinere din Estul Europei fortzate sa se prostitueze in Vest. Sau copiilor pusi la munca grea, in constructii sau in mina, in diverse state asiatice sau africane.

Multi dintre noi nu sint dispusi sa aiba aceeasi compasiune pentru alte forme, mult mai disimulate, de sclavie. Am sa iau propriul meu exemplu, pentru a nu supara pe nimeni. In liceu am lucrat o perioada ca tonetar: vindeam orice, de la pixuri chinezesti si chewing gum in care iti rupeai dintii pina la ziare si jucarii. Eram minor, munceam 12 ore pe zi, pentru 80 de euro pe luna – pentru ca in final nici sa nu mai primesc salariul pentru ultimele patru saptamini (fara sa mi se dea nici un motiv), desi niciodata nu am avut un leu in minus la inventar. Banuiesc ca asta nu e sclavie… Apoi, in timp ce-mi faceam masterul am lucrat pentru un timp in Germania la un restaurant. Spalam vase, iarasi 12 ore pe zi (desi legal nu puteai munci mai mult de 8 ore), dar in plus eram pus uneori sa fac paste in fatza unui imens cazan clocotind, ceea ce ma umplea de transpiratie pina la punctul in care tricoul era complet ud – pentru ca apoi, spre distractia bucatarului sef, sa fiu trimis intr-un frigider mare cit un dormitor, sa-l aranjez, o activitate care-ti lua macar jumatate de ora. Tricoul ud se facea ‘carton’ intre timp, la fel ca rufele pe care bunicile noastre le puneau iarna la uscat pe ceardac. Iarasi, banuiesc ca asta nu este sclavie… In final, dupa master am lucrat in Iasi la o editura, munca faina, nu-i asa? Dar modul in care se purta patronul cu angajatii, inclusiv cu mine insumi, se asemana foarte bine cu sclavia – e drept, eram platit si nu eram batut, deci banuiesc ca nici asta nu e sclavie…

A doua problema pe care vreau sa o subliniez: probabil ca lustruitorul nostru nu traieste din munca sa. Este foarte posibil sa aiba un ajutor social, iar daca nu il are, atunci l-ar merita cu asupra de masura. Pentru a explica de ce, as dori sa fac o simpla comparatie cu studentii eremisti francezi care veneau cu vreo zece ani in urma prin Iasi (poate mai vin si acum?). Oamenii proveneau din paturi sociale dezavantajate, motiv pentru care statul francez le platea 500 de euro pe luna ajutor social. Suma infima in Franta, insa o mica avere lunara pentru Romania, mai ales pe vremea despre care vorbesc. Asa ca eremistii au preferat sa vina in Iasi si sa traiasca pe cai mari cu banii respectivi. Desigur, faptul ca o conditie principala a primirii ajutorului social era rezidentza in tara natala nici nu a mai contat; eremistii au invatat foarte usor sa ocoleasca legea: vezi bine, pe plaiurile bahluiene au avut maestri gata sa-i invete orice. Si era ditamai frumusetea sa vezi eremistii drogati si beti in fiecare seara, pe la Hygeco, Alpin Weiss sau ‘Cracii Babei’, chefuind pe banii statului francez…

Ce vreau sa spun este ca, probabil, daca lustruitorul nostru de pantofi ar fi fost un eremist ar fi facut la fel. Dar nu: omul, indiferent ca primeste sau nu ajutor social, se incapatineaza sa munceasca. Ar putea, ca multe alte cazuri sociale, sa fluiere pe la colt de strada (cum sint tinerii din fundalul aceleiasi fotografii), sa se drogheze, sau sa se alature unui grup de cartier specializat in actiuni violente. Nu, omul prefera sa lustruiasca pantofi. Pentru ca orice ban cistigat cinstit este nu doar un ban meritat, ci si un bilet sigur catre integrare sociala. Paradoxal, omul este un succes social: un succes pe care si l-a asigurat singur si pentru care statul ar trebui sa se simta jenat.

Cu doua saptamini in urma, la un curs de filosofie politica, o colega il intreaba pe profesor: ‘bine, dar dificultatea ridicata de tine mi se pare ciudata: nu am auzit nici un guvern sa fie confruntat cu aceasta problema’. Profesorul se gindeste putin, apoi raspunde vizibil incurcat: ‘ce-i drept, aceasta problema exista mai mult in capul teoreticienilor…’ Exact in aceelasi sens, incarcatura simbolica si eticheta sclaviei exista mai mult in capul activistilor sociali ai corectitudinii politice, pentru care a fi un eremist drogat si anarhist e trendy si sexy, dar a fi un cinstit lustruitor de pantofi e sclavie. Interziceti deci aceasta meserie, pentru a salva demnitatea umana! Mi-e teama insa ca, in lipsa oportunitatii de a munci, lustruitorul nostru se va transforma intr-un fel de eremist. Curat demnitate umana, monser!

Reclame

Isarescu, ceausescu (sic!): ramine cum am stabilit!

with 6 comments

Reluarea contactului cu realitatea din Romania a fost pentru mine unul dur, asa cum ma si asteptam: intii soselele patriei (pentru care am platit rovigneta, un set de jenti si doua cauciucuri), apoi birocratia (in cit timp repari masina pe CASCO si ii faci revizia? Nu va spun, poate sinteti bolnavi cu inima!). In final, ecranul TV mi-a furnizat entertainment-ul obisnuit, doar cazurile au fost altele. De data asta, dezgroparea ceausestilor si criza economica (plus sinuciderea Madalinei Manole, dar nu am nimic de spus aici).

In legatura cu situatia economico-financiara din tara, Isarescu a preluat si si-a insusit in ultima vreme doua declaratii halucinante marca Basescu & Boc. Prima: ‘daca doriti bani mai multi, trebuie sa munciti mai mult’. Asertiunea este deopotriva jignitoare si falsa, intrucit ontologic vorbind, munca este un concept relational: in formula matematica a muncii intra nu doar muncitorul, ci si investitorul, munca in sine, cel care consuma produsul muncii, si nu in ultimul rind sistemul economic in care procesul muncii se desfasoara. Poti munci mai mult si mai bine, dar daca sistemul politic, financiar si economic ramine acelasi, banii nu prea au de unde sa vina. Altfel spus, putem sa inlocuim celebra ‘noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc’ cu versiunea ‘noi muncim pe bune, ei se fac ca ne platesc’: rezolvam ceva? Inainte de a cere populatiei sa munceasca mai mult si mai bine, elita politica si financiara a tarii ar trebui sa ofere cadrul necesar in care o asemenea crestere cantitativa si calitativa poate deveni posibila. Faptul ca romanii plecati la munca in Italia, Spania sau aiurea fac destui bani incit sa trimita si acasa reprezinta dovada clara a faptului ca nu cheful de munca al romanului este problema – adevarata problema este sistemul in care individul isi desfasoara activitatea. In consecinta, i-as ruga pe guvernantii nostri sa se gindeasca inainte de a pune efectele propriilor erori pe umerii angajatilor sau ai pensionarilor; altfel, lipsa lor de bun simt va fi, pina la urma, taxata prin vot.

A doua declaratie halucinanta a lui Isarescu se refera chiar la sus-numitii pensionari: ‘este de domeniul eticii ca fiecare sa primeasca o pensie proportional cu cit a muncit si cu cit a contribuit’. Intr-o tara normala o asemenea afirmatie ar fi evidenta. Nu si in Romania, unde tocmai oamenii care au muncit mai mult au pensii mai mici. Un exemplu bun il constituie lucratorii in domeniul agricol, din cadrul fostelor CAP-uri: pensia de ceapist, care recompenseaza munca de o viata a unui individ onisnuit sa lucreze cam 10 ore pe zi la cimp, ajunge undeva in jurul a 70 de euro in Romania! Un alt exemplu il constituie doamnele care au luat in serios politica oficiala a statului de inmultire iepureasca a neamului. Cunosc femei care nu au muncit in viata lor la stat, insa au crescut copii, nepoti, stranepoti, au sustinut prin executarea treburilor casnice dezvoltarea carieirei sotului si chiar a carierelor copiilor – conform idiotilor Base&Boc&Isarescu ele nu merita nimic, intrucit, evident, nu au muncit si nu au contribuit… Imi rasuna in urechi incredibila replica a lui Basescu, data unei femei care a muncit 13 ani intr-o intreprindere: ‘cam putin, maica, pentru o viata de om!’. L-as intreba pe idiotul neamului (ales evident numai de retardati, caci un om sanatos nu-si putea pune stampila pe numele basescului) cine i-a crescut copiii cit timp turna la Securitate domnia sa prin Anvers. Cam putina minte, stimabile,  pentru un presedinte al unei tari europene!

Dezgroparea ceausestilor a produs pe ecranul TV alte declaratii halucinante. Am auzit un comentator politic spunind ca ceausestii ar fi meritat un proces corect. Enormitatea afirmatiei poate fi dezvaluita printr-un dram de gindire pe cont propriu: si cam cine sa ofere acel proces corect? Sa nu uitam ca timp de 50 de ani orice proces politic a fost oricum dorim sa-l numim – numai corect, nu! Generatiile nascute sub comunism au invatat ca ‘merge si asa’, ca e foarte ok ca in procesele politice avocatul apararii sa-si acuze propriul client, ca in timpul procesului directivele si sentinta sa vina pe linie de partid, ori ca pedeapsa cu moartea este perfect normala si in buna concordanta cu drepturile omului. Reprezentantii acestor generatii, intr-un moment de vid politic, legislativ si juridic (i.e., decembrie 1989) au incropit un proces exact dupa cum au fost invatati sa gindeasca de chiar cuplul care le-a devenit intre timp victima. Ceausestii au avut parte de fix aceeasi corectitudine a procesului si a sentintei precum fostii detinuti politici in timpul comunismului; primii au fost victimele modelului de proces politic pe care ei insisi l-au sustinut si aplicat impotriva ultimilor. Mie unuia mi se pare corect.

Acuzatia privind procesul incorect este cel putin prosteasca si din alt punct de vedere: drepturile omului – inclusiv dreptul la un proces corect – sint de multe ori  folosite in scopuri diametral opuse crearii lor. Acest lucru se intimpla inclusiv in cazul fostilor dictatori, fie ei din America latina, Africa sau din Estul Europei. Virsta inaintata, diversele boli si nenumaratele vicii de procedura sint invocate pentru a intirzia sau eluda o decizie corecta. Nu-mi amintesc de nici un proces acceptat de toate partile ca fiind ‘corect’, in care un dictator sa fi fost condamnat la pedeapsa pe care o merita. Jean-Bedel Bokassa, initial condamnat la moarte pentru crimele sale, a fost eliberat dupa sase ani de inchisoare; Slobodan Milosevici a murit de atac de cord in timpul procesului; Augusto Pinochet a fost achitat pe caz de boala fara macar sa-i inceapa procesul; iar exemplele pot continua. De ce sa fi fost altfel cu ceausestii? Ginditi-va putin la urmatorul scenariu: erau judecati ‘by the book’, condamnati la 25 de ani inchisoare, apoi eliberati pentru buna purtare dupa 15 ani (asta in varianta ‘optimista’). In 2004, carevasazica, am fi avut un cuplu de ceausesti rebranduiti, sefi de partid, secondati de nemuritorii vecetudor si adrian paunescu (sic!) si candidind pentru Senat sau, cine stie, pentru Parlamentul European! Eu unul nu cred ca evenimentele pot avea un asemenea curs. Nu cred ca autorii unui genocid au dreptul sa se numeasca oameni si ca atare sa invoce respectarea drepturilor omului. Si nu cred ca trebuie un proces indelungat pentru a demonstra ca o asemenea creatura este sau nu vinovata de genocid. Indivizii respectivi merita, pur si simplu, soarta ceausestilor. Sau poate o alta soarta, si mai potrivita; acum imi vin in minte cuvintele bunicului meu, preot ortodox care a avut de suferit de pe urma comunistilor: ‘Mie imi pare rau ca i-au impuscat. Ar fi trebuit sa-i puna intr-o cusca cu bare de fier si sa-i poarte prin toata tara, din sat in sat, sa-i poata scuipa lumea’.

O alta declaratie halucinanta produsa de analistii politici romani se refera la lipsa unei inmormintari ‘crestinesti’ a ceausestilor. Si aceasta declaratie, la rindul ei, este uimitoare nu doar prin prostia celor care au produs-o, dar si prin caracterul ei jignitor. Sa nu uitam ca vorbim despre sefii unui sistem politic care care nu era doar autodeclarat ateu – dar si dusman pe fata al oricarei ideologii religioase. Biserici au fost distruse, preoti au fost inchisi doar pentru ca au continuat sa-si predice credinta! Intr-un asemenea context, a deplinge lipsa inmormintarii crestinesti a ceausestilor mi se pare o atitudine monstruoasa. Mai mult, cred ca Biserica Ortodoxa insesi ar trebui sa aiba ceva de spus aici: daca tot refuza sinucigasilor (inclusiv celor care recurg la acest gest din cauza depresiei, deci nu voluntar, ci impinsi de o boala foarte serioasa) dreptul la o inmormintare crestineasca, atunci de ce sa ofere acest drept criminalilor lucizi, sau autorilor de genocid? Cerinta unei inmormintari crestinesti pentru ceausesti nu poate fi decit o gluma teribil de proasta.

Moldoveni si florentini

with 10 comments

Pe masura (pe)trecerii timpului in Toscana, mi se pare ca legaturile dintre moldoveni si florentini devin tot mai vizibile si mai numeroase. Deocamdata vreau sa ma refer la caracteristica principala care uneste cele doua categorii: nemunca, lenea, taiatul frunzelor la ciini si uitatul pe pereti. Teza pe care o sustin este ca, desi lenea a devenit un dat al zestrei genetice atit in cazul moldovenilor cit si al florentinilor, italienii au ridicat-o la nivel de politica publica. In alte cuvinte, daca moldoveanul se multumeste sa nu faca nimic, in Firenze si prin imprejurimi oamenii tot intreprind ceva: institutionalizeaza lenea.

In primul rind, la nivelul institutiilor publice (iau acest termen in sens larg, care cuprinde orice activitate de interes public, incluzind afacerile private). Extrem de frapant si enervant in acelasi timp, pentru cel care paseste pentru prima data in Italia, este orarul institutiilor statului si al magazinelor. Cu foarte putine exceptii, pina si supermarket-urile sint inchise intre 12:30 si 15:30. Dupa ora 19:00 doar sa vina Papa mai tine patronul deschis vreun magazin. Culmea este ca si benzinariile urmeaza aceeasi regula: scrie pe ele „24 Ore”, insa sint inchise trei ore la prinz si dupa opt seara. Compania Trenitalia nu poate fi, evident, cu nimic mai prejos: rar gasesti vreun tren de noapte, iar daca locuiesti in Firenze si ai avion la 13:30 in Venezia-Treviso, nu gasesti un tren (regional sau national) inainte de ora 8:30 dimineata – ceea ce este evident prea tirziu pentru a mai prinde zborul. Garile sint practic paralizate simbata, duminica si sarbatorile legale – trenurile circula extrem de rar (ceea ce iti poate crea iarasi probleme cu diversele legaturi spre aeroporturi sau autogari) iar ghiseele sint, fara nici o exceptie, inchise: daca esti strain si nu stii sa folosesti automatul de bilete, ghinionul tau! Ori nu te mai urci in tren, ori risti amenda!

In al doilea rind, florentinii instaureaza lenea la nivelul limbajului. Oricit de incredibil poata sa para, pina iti spune un florentin „graaaaaaazzie”, trece si trenul lui Tarkovski! Intrucit prelungirea „a”-ului tine, cronometrat pe ceas, mai mult decit mersul trenului din celebra si plicticoasa secventa a „Calauzei”. Si daca ar fi numai atit! Dupa Papa, pentru florentini vine pe locul doi in gradul beatitudinii Sfintul Pomeriggio (in romaneste, „dupa-amiaza”). V-am spus deja ca zilnic trei ore Italia e moarta pe timpul lui pomeriggio. Cel mai relevant fapt tine insa de modul in care florentinii percep timpul: prima data cind am intrat intr-un magazin in jurul orei 13:00 (era un supermarket mare, singurul deschis toata ziua in orasul in care stau) si am auzit formula de salut „buna seara!”, am crezut ca am probleme prin zona ORL-ului. Dar experienta s-a repetat, in fiecare zi! Intr-adevar, daca trece ora prinzului – gata, pomeriggio e un fel de apus, apoi vine rapid „buona sera!” Daca spui si tu „buongiorno” la 14:00 e clar, florentinii isi dau seama ca esti strain… Nu e de mirare ca „il dolce far niente” este o expresie italiana!

Pronuntia este insa eticheta celebra a graiului florentin, marca de netagaduit a lenei lingvistice si poate cea mai apropiata legatura de rudenie intre acesta si graiul moldovenesc. Pe scurt, si noi si ei folosim „Ș” in loc de „C”. Asa cum spun moldovenii „Și vrai?”, la fel fiorentinii pronunta numele orasului Sieci cam asa: „Șieși”. Si exact cum moldovenii atrag in Romania priviri depreciative cind altii le aud accentul, cam la fel se intimpla si cu florentinii in Italia.

Banuiesc totusi ca o diferennta incepe sa se faca simtita intre moldoveni si florentini: cum orasele tarii lui Stefan cel Mare (si sfint) se golesc din cauza indivizilor plecati la munca in Italia, cum majoritatea acestora vin direct in Toscana, cea mai bogata regiune din aceasta tara, florentinii devin tot mai lenesi: cam greu sa vezi italian in Nord lucrind la munca de jos in constructii, culegind struguri sau maturind strazile. Si astfel, ei devin tot mai lenesi, in timp ce moldovenii, obsedati sa cistige bani pentru a-si lua gip bemveu la mina a doua si casa la tara devin tot mai harnici. Misto imagine, nu?

Written by Andrei Stavilă

octombrie 27, 2009 at 11:10 am

Leapsa interesanta

with 5 comments

Zamolxis transforma interviul luat de Forbes lui Tim O’Reilly intr-o leapsa interesanta. De obicei nu raspund la lepse (chiar mi se par prostesti, un fel de oracole din perioada liceului), insa mi-am dat seama ca raspunzind intrebarilor acestei lepse invat eu insumi despre mine. So, here it goes:

1. Cand ti s-a-ntamplat ca lectiile invatate de la cei vechi sa contribuie la succesul tau?

De la Cioran am invatat ca e cool sa fii student pina la 40 de ani. Mai am putin si il ajung – si da, e cool! 🙂

Revenind la lucruri ceva mai serioase, am invatat de la moralistii francezi ca modul cel mai inteligent de raportare la societate si la celalalt este amuzamentul discret si intelepciunea tolerantei. Atunci cind intelegi efemeritatea moravurilor si slabiciunea caracterului inerenta speciei umane, galanteria ironica si detasata devine un element prim al supravietuirii si al sanatatii mentale. Un exemplu: sa spunem ca afli cum un prieten vechi, foarte dragut cu tine cind va aflati impreuna, pe la spate te vorbeste de rau, chiar foarte urit (mi s-a intimplat de curind). De ce sa te enervezi? De ce sa te certi, sau sa rupi brusc legatura cu el? Ai un avantaj asupra lui: tu ii stii josnicia, el nu stie ca tu stii. Calea e deschisa puternicii arme a galanteriei ironice…

Si am mai invatat de la Ovidiu (via Descartes) ca “bene vixit qui bene latuit” (“a trait bine cel ce s-a ascuns bine”). Desi deocamdata imi e dificil sa pun in practica invatatura poetului, sint convins ca o viata de succes presupune lipsa succesului inteles drept “glorie”. Tradusa in mileniul trei, vorba lui Descartes spune cam asa: “a trait bine cel ce a trait in afara spotlight-urilor”.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?

Pe Socrate nu l-as invita, intrucit, dupa cum il cunosc, mi-ar goli tot vinul din magazie si tot ar mai cere de baut. De fapt, daca largim termenul “clasic”, as invita la masa un personaj clasic al istoriei si literaturii romanesti – da, pe Alexandru Lapusneanul! As vrea sa-l ascult povestind pe larg cum a reusit sa adune toti boierii la masa, cum i-a pacalit pentru ca, ulterior, sa le taie cu usurinta capetele! Cum am eu un cui impotriva multor universitari ieseni (iar acum, impotriva multora de la CEU Budapesta) tare l-as mai invita la masa pe Lapusneanul, sa-l iau drept consilier de cattering pentru un asemenea ospat pe care-l visez de mult timp!

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?

Cele mai influente persoane in viata mea au fost bunicii. Bunicul, un preot ortodox, a murit de curind, la 90 de ani. Bunica, spre bucuria mea, traieste. Tot ce sint acum le datorez lor si numai lor. Nu prea imi e usor sa vorbesc despre asemenea lucruri. Cind am reusit s-o fac, am scris despre asta aici.

Care-i ambitia ta secreta?

Precum ceilalti care au raspuns inaintea mea, ar trebui sa zic si eu ca daca v-as spune care este ambitia mea secreta, atunci ea nu ar mai fi secreta. Dar uite ca v-o spun si astfel cade cortina: as dori ca, in momentul mortii mele, sa pot exclama, asemeni lui Kant: “Es is gut!” (“E bine!”). Habar nu aveti ce ambitii stau in spatele unei asemenea ambitii – dar daca macar jumatate din ele vor fi implinite, atunci chiar pot spune ca am avut succes. Si glorie, orice va fi insemnind asta.

5. Pretul gloriei?

Ca sa vorbesc eu de pretul gloriei, ar trebui sa fi gustat copios din cupa asta dulce-otravitoare. Din pacate sau din fericire, nu am facut-o – asa ca vorbesc din auzite. Unii spun ca pretul gloriei e munca sustinuta – relativ fals! Am intilnit direct sau indirect, atit in Academia cit si in piata publica, destule persoane ajunse VIP care abia miscau un deget in fiecare zi a saptaminii!

Altii sint convinsi ca pretul gloriei se confunda cu propria sa cauza, si vorbesc de genialitate. Aiurea! Exemplul lui Susan Boyle arata clar ca poti fi tu oricit de genial, tot nu atingi gloria, daca nu te descopera cineva! Oare citi Dostoievski in devenire or fi murit de foame prin stepele Rusiei? Sau citi de Mozart s-au stins fara a fi avut sansa unui binefacator? Si sinteti convinsi ca Anton Holban, unul dintre nuvelistii mei preferati, nu ar fi luat Nobelul daca nu ar fi murit la o virsta indecent de tinara? Decideti voi…

In sfirsit, ultimii spun ca pretul gloriei este munca si genialitatea individului in… a se inchina la zeul “networking”-ului! Ei bine, aici ne apropiem de adevar, cumva! Pare clar ca, indiferent de cit de genial sau muncitor ai fi, important e sa cunosti cit mai multe persoane, din masa carora se va ridica una, la un moment dat, care te va putea ajuta, propulsindu-te pe culmile gloriei. Tind sa cred ca asta e pretul adevarat al gloriei: zimbetul fals, pierderea voita a identitatii sub masca unei figuri nesincer prietenoase. Si sa nu spuneti ca asta e valabil doar in Romania! Sistemul PCR (Pile, Cunostinte, Relatii) a fost “spalat” pe culmile Occidentului si transformat glorios in “networking”.

In final: habar n-am care este pretul gloriei, stiu insa care nu ar trebui sa fie pretul ei, cel putin pentru mine: vorbesc de timpul meu liber, timpul personal, la care nu sint dispus sa renunt. Daca gloria inseamna sa nu am timp sa lenevesc pe canapea impreuna cu persoana pe care o iubesc (oricind avem noi chef), daca gloria ma impiedica sa ma joc cu ciinii mei, daca aceeasi nenorocita glorie imi interzice sa imi vad macar din cind in cind de pasiuni (cum ar fi bucataria si cactusii), atunci, ei bine, eu unul nu am nevoie de glorie!

[N.B.: Cioran spunea, cu un pronuntat iz de sexualitate, ca gloria obtinuta intre patru pereti depaseste cu mult gloria oricarui razboinic din istoria lumii (il citez, evident, din memorie). Si cred ca nu gresea prea mult!]

6. Greci sau Romani?

Categoric, romani. Dreptul roman a ramas inca un punct de referinta pentru zilele noastre, in conditile in care diverse sisteme legale (sau chiar morale) s-au perindat intr-o viteza ametitoare prin fata ochilor oricarui posibil privitor a-temporal. De asemenea, ideea unei “Pax Romana” a fost reluata, de-a lungul timpului, de diverse imperii militare si / sau culturale, in asa fel incit unii dintre noi vorbesc chiar si astazi – si nu fara temei – despre o “Pax Americana” (un concept pe care se intimpla sa il sustin). Nu in ultimul rind, desi stoicismul a fost inventat de greci, cred ca Seneca si – poate chiar mai mult – Marcus Aurelius sint cei mai tari reprezentanti ai curentului pe care multa vreme l-am admirat.

Bonus facultativ. Blogger sau WordPress (Joomla sau Drupal)?

WordPress, din doua motive: (1) the “first come, first served” basis (adica wordpress-ul mi-a iesit primul in cale); (2) pe de o parte sint prea mosneag, pe de alta parte prea ocupat sa ma apuc sa invat alte platforme de blogging. Chiar am altceva mai bun de facut, si atita timp cit nu sint un specialist in softuri (deci nu pot sa fac o comparatie autorizata intre mai multe platforme de blogging, la fel cum pentru mine – un amator de vin – majoritatea berilor au acelasi gust) sint multumit cu platforma pe care am inceput, atita timp cit imi pot exprima gindurile intr-un mod rezonabil de “reader-friendly”.

Leapsa merge la ceilalti autori ai acestui blog (daca au timp si chef, desigur). Si mai merge la Blogescu – daca mai exista 🙂 , la Ion Marandici, Cezar Paul-Badescu si Marian Coman.

1 Mai: sarbatorim ceva?

with 9 comments

Ziua muncii (sau, ma rog, Ziua Internationala a Muncitorilor, daca vreti) se sarbatoreste astazi in mai toata lumea, desi nu stiu sigur daca cei mai multi indivizi chiar inteleg ce anume celebreaza cind ies la gratar prin imprejurimile oraselor. La o prima vedere, sarbatorirea muncii ca atare (activitatea presupusa a innobila omul) imi face pur si simplu scirba. Departe de a te innobila, munca te degradeaza, te supune vointei celorlalti (indiferent ca e vorba de vointa sefului sau de cererea pietei), intr-un cuvint: te face sclav.

De ce nu putem trai si fara munca? Aici, creationismul si evolutionismul isi dau mina frateste: ambele preamaresc presupusele calitati ale muncii. Daca munca este initial o pedeapsa a lui Dumnezeu (Adam si Eva nu mai traiesc in Rai – unde isi ocupau toata ziulica mincind fructe si facind sex – ci pe pamint trebuie sa munceasca pentru a trai), in final se dovedeste calea catre indumnezeire (sa nu uitam totusi ca lenea nu este privita cu ochi buni de crestinism). Cit despre evolutionism, el vede capacitatea omului de a munci direct legata de dezvoltarea capacitatilor cognitive. Cu alte cuvinte, daca n-am fi muncit am fi ramas la nivelul maimutei din care descindem.

Si totusi, ce intelegem prin munca? Vreau sa delimitez clar acum ce inteleg eu personal prin acest termen: este activitatea pe care o prestezi pentru a putea trai sau in vederea dezvoltarii activitatii pe care o vei presta pentru a putea trai (in ultimul sens, si munca elevului este munca in adevaratul sens al cuvintului). Tot ceea ce faci si care nu are legatura cu cele doua activitati mentionate nu poate fi considerat drept „munca”. Doua exemple. Daca la liceu am fost obligat sa citesc Marin Preda, citirea acestui autor (daca l-as fi citit) s-ar fi numit „munca”; daca acum citesc Marin Preda pentru ca pur si simplu asa mi-a venit mie cheful, atunci nu inseamna ca muncesc. La fel, daca sint timplar si fac scaune, traind de pe urma acestei activitati inseamna ca muncesc (indiferent ca am un sef sau sint propriul meu sef). Daca insa fac scaune de placere, ca nu pot trai altfel (sau pitici de gradina, as a matter of fact), daca nu imi pasa de vinzarea lor, atunci nu muncesc.

In acest sens al definitiei termenului munca, eu unul urasc munca si ma chinui s-o eludez. Desi am avut perioade in care am muncit ca nebunul – si probabil asemenea perioade vor mai fi – incerc pe cit posibil sa nu muncesc. Pentru ca  munca in sensul definit de mine nu innobileaza, ci degradeaza. Nu te face stapin pe tine insuti, te face sclav. Chiar daca iti ofera conditiile financiare unui trai decent, tocmai traiul decent iti ascunde cit de sclav esti, in fapt.

Si tocmai din acest motiv nu sint tocmai impotriva sarbatorii zilei de 1 Mai. De fapt, astazi comemoram lupta pentru ziua de munca de 8 ore. In conditiile in care indivizii (inclusiv femeile si copiii) munceau intre 10 si 16 ore pe zi, cite sase zile pe saptamina, Robert Owen a formulat in 1817 principiul „opt ore munca, opt ore recreatie, opt ore odihna” (aici). Asta sarbatorim astazi, si nu diverse alte timpenii sau intelesuri subversive impuse de diversele internationale socialiste, care au acaparat sensul zilei de 1 Mai. Si daca sarbatorim astazi lupta pentru opt ore de munca pe zi (deci pentru un volum de munca mai mic), de ce nu am sarbatori si idealul unor inca si mai putine ore? Prin ziua muncii sarbatorim, de fapt, dorinta omului de a munci mai putin, de a scapa din sclavie. Pentru toti cei care-mi impartasesc idealul, La multi ani!

Written by Andrei Stavilă

mai 1, 2009 at 8:04 am

…că n-am avut timp!

with one comment

Imi vine sa urlu atunci cind aud unii „intelectuali fini” cum se pling de cit de mult muncesc ei, sarmanii, si cit ar dori sa duca o viata de… cioban! Iata cam ce inseamna viata de cioban (dincolo de partea hazlie, exista si ceva tragic aici). Valeriu Anania povesteste, in „Memoriile” sale, despre intilnirea cu un oier in munti:

„Baciul m’a ospatat cum se cuvine si vorbea trebaluind prin ceair si nu statea o clipa locului, strecurind casul, fierbind zerul, incercind sa dreaga săcoteile rupte si bombanindu-si fata ca n’a avut grija de ele.

– Ciobania e meserie grea, parinte, zicea el, nu cum spun unii ca noi nu facem altceva decit sa cintam din fluier si sa numaram stelele. Pe mine m’a facut mama la stina si am crescut intre oi, si tot la oi am imbatrinit si n’am avut o zi de odihna si socoteam fătatul țurcanelor pina’n vremea de a-mi zice rugaciunile si uite-asa am tinut ce se vede […] eu intr’o parte, la stina, muierea acasa, cu ale ei, cu torsul si țesutul, ca si ea venea la mine tot pe fuga si nici n’o vedeam bine si o rezemam, asa, de cite un fag, si uite-asa ne-am facut copiii, ca n’am avut timp.” (Valeriu Anania, Memorii, Polirom, 2008, p. 87)

Written by Andrei Stavilă

ianuarie 21, 2009 at 10:42 pm