Interactiuni

Posts Tagged ‘muzeu

Tezele lui Erdely

with 3 comments

“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”: asa isi incepe artistul si criticul de arta ungur Miklos Erdely celebrele teze din 1980 (pentru Marly Conference). Totusi, el tine sa completeze lista tezelor cu urmatoarea asertiune: “doar pentru ca o expozitie este a matter of decision nu inseamna ca aceasta decizie trebuie sa fie arbitrara”. Nu pot decat sa subscriu la ambele teze, dar facand mici observatii la fiecare dintre ele:

Pe de o parte, nici una din definitiile artei pe care le cunosc (esentialista, functionala, institutionala sau procedurala, etc.) pare sa nu se poata aplica tuturor genurilor si tipurilor de arta. Asa spre exemplu, nu toate productiile artistice (asa-numitele “opere de arta”) performeaza o functie estetica (sau furnizeaza placere estetica). Daca o productie ne “trezeste” impulsul de a interveni intr-o situatie mai curand decat “placere estetica”, nu inseamna ca acea “opera” e mai putin arta (sau ca nu e arta deloc). In ceea ce priveste definitia (sau definitiile) de tip esentialist ale artei (X este arta daca si numai daca X poseda calitatea Y), cred ca oricine poate sa observe cu ochiul liber si fara prea multe drumuri la “surse demne de luat in consideratie” ca de-a lungul timpului ceea ce numim “arta” a luat atatea chipuri si atatea continuturi, incat e greu (daca nu si imposibil) sa pariezi ca “aceasta este calitatea esentiala ce face arta – ‘arta’”. Una peste alta, pe mine ma irita cel mai tare definitiile asa-zis “institutionale” (procedurale) ale artei. George Dickie este cred notoriu, in sensul ca se presupune (gresit cumva) ca el este parintele teoriei institutionale a artei. De fapt Dickie a preluat pe filiera Arthur Danto idea de “Artworld” (lumea artei) dar nu s-a oprit la ceea ce “the artworld” insemna pentru Danto. Intr-un articol inubliabil de prin saizeci si ceva, Danto vorbea despre “lumea artei” (The Artworld) in sensul unei comunitati.

Din comunitatea asta a artei ar trebui sa faca parte: artistii, criticii de arta, curatorii, dar si publicul care consuma arta, “operele de arta insele”, precum si istoria artei si atmosfera de teorie a artei din jurul lor. Pentru Danto, “artworld” nu este prin urmare o institutie care decide printr-o procedura anumita ceea ce este arta (ceea ce este expus in galerii si prezervat in muzee drept “arta”). Pentru Dickie, dimpotriva – daca institutia de arta X (cu toata sleahta ei de profesionisti: curatori, critici, directori de muzee etc.) considera Y arta atunci “Y este arta”. La prima vedere s-ar parea ca teoria asta “institutionala” a artei nu contrazice prea mult prima teza a lui Miklos Erdely (“Ceea ce privim ca fiind arta este ceva ce tine de deciziile noastre si nu de definitiile artei”). Se pare ca “institutiile artei” decid ceea ce este arta si ceea ce este non-arta fara a tine prea mult cont de definitiile date artei sau “atmosferei de teorie din jurul istoriei artei”.

Problema cu deciziile mi se pare ca ar trebui gandita nu doar unilateral (din sensul institutiilor artei), cat si din prisma fiecarui consumator de arta. Degeaba imi spune mie “Artworld” (in sensul lui Dickie sau whatever) ca Gioconda este nu doar arta (tinuta in muzeu, apreciata de milioane de oameni, etc.) ci chiar o “opera de arta” de mare clasa (“capodopera a istoriei artei universale”, “marca geniului artistului X” bla-bla…). Ce sa inseamne asta? Ca ar trebui sa-mi placa musai? Ca as fi in afara bunului simt (si common sense-ului) daca as indrazni sa spun ca pentru mine respectiva pictura nu e o “capodopera” si in final nu stiu daca sa o consider ori ba “arta”? Poate decizia mea de a considera Y drept arta este total arbitrara (la fel si decizia de a nu considera Y arta). Nu afecteaza pe nimeni si nici nu conteaza. Nu invit pe nimeni sa plateasca bilet la expozitia mea temporara de “panseuri estetice”. Situatia se schimba insa deranjant spre jenant cand e vorba de deciziile arbitrare ale „artworld”. Nu poti cere privitorului (consumatorului) sa se conformeze „povestii“ tale despre arta, sa vada Y in aura in care o vezi tu, sa aprecieze Y doar pentru ca e expusa in Pompidou, pazita cu strasnicie si stearsa de praf printr-un procedeu special din doua in doua zile. Nu poti sustine ca Z (din  publicul de arta) “esueaza” sa perceapa Y ca si arta (sau ca si “opera de arta remarcabila si unanim recunoscuta as such”) doar pentru ca Z este insuficient de educat – sau, pe limba lui Hume sau Kant, “este ceva defect in perceptia lui estetica”.

Totusi, nu cred ca am raspuns clar la problema “arbitrarietatii” deciziilor noastre in ceea ce priveste “arta”. In orice caz, aceasta arbitrarietate se poate colobora cu o alta: cea a obiectului de arta. X este arta pentru mine acum si aici. X nu este arta pentru tine acum si acolo pentru ca Z si nu X este pentru tine si pentru cei din comunitatea ta “arta”. As completa  lista lui Miklos Erdely cu o teza: “in privinta artei nu putem vorbi despre  nici o ‘unitate in diversitate’ pentru ca arta inseamna exact diversitate. A presupune ca produsele artistice ar avea ceva in comun, ceva care sa le confere statutul de arta, inseamna a presupune o unitate pe care produsele artistice nu o poseda”.

Black is Beautiful

with one comment

Cu o luna in urma prietena mea din State ne-a vizitat la Budapesta, ocazie cu care mi-a adus un mic catalog intitulat Studio (The Studio Musem in Harlem Magazine/Summer 2008). Cartulia cu pricina documenteaza cam tot ce s-a intamplat in vara lui 2008 in muzeul Studio din Harlem. Cum in ultimul timp am fost ocupata cu altele, nu am avut timp sa scriu despre ce mi s-a parut interesant la muzeul asta. Pai, acolo se intampla multe lucruri remarcabile: se educa copii, se tin spectacole in toata regula de balet si dans contemporan, se audiaza Hip Hop, se aduna oameni diferinti si se simte bine impreuna (parinti, copii, bunici) – fie ca indivizii au educatie artistica, fie ca nu. In muzeele noastre nu se intampla (sau nu se intampla prea des) astfel de lucruri. La noi te duci la muzeu ca la biserica. Te plimbi prin salile lugubre si contempli exponatele. Le contempli de la distanta si iti spui in gand “ar trebui sa-mi placa X” ca doar e celebra (Y a pictat-o si Y este celebru, deci X nu poate fi decat “good art”). Da’ ce te faci daca nu-ti place deloc?

Imi amintesc ca atunci cand vizitam un muzeu de pictura (copil fiind) nu eram atrasa decat de portrete (si nu de orice fel de portrete, ci numai de cele Pop). Ma miram eu pe vremea aceea ca toate portretele pe care le vazusem in muzee sau in albume de arta erau mai toate portrete ale oamenilor albi (foarte rar ma delectam la vederea unei tahitience ca in cazul seriilor semnate de Gauguin). Atunci ma gandeam ca toate portretele pe care le vazusem sunt foarte frumoase. Ma gandeam ca ceea ce au ele in comun este frumusetea.

Mai tarziu am inceput sa citesc Kant (Critica facultatii de judecare). Am inteles ca placerea pe care o simtim in fata unei opere de arta frumoase este universala. Exemplele lui Kant si asa putine ilustreaza ceea ce se numeste “Western Beauty”. Dar “what about the ‘black beauty’”? Kant nu spune nimic despre asta deoarece o asemenea “complicare” ar fi putut sa-i umbreasca universalismul estetic.

img_6323-640x480 (1)   img_6326-640x480 (2)

Am vazut in catalogul “Studio” artisti de origine africana despre care nici macar nu auzisem (Kehinde Wiley, Barkley L. Hendricks etc.) si lucrari de o acuratete fenomenala, foarte apropiate de photo-realism (un gen pe care il iubesc), reprezentand femei si barbati de culoare in ipostaze cotidiene. Ei par sa spuna (in Lacan’s fashion) “tu niciodata nu te uiti la mine din locul in care te vad eu”. Tavia Nyong descrie picturile uriase ale lui Wiley si conchide : “A performative intertext to Wiley’s paintings can be found in contemporary house ball competitions, a black queer subculture that celebrates a form of resilient improvisation in response to homophobic and anti-black aggression”.

img_6324-640x480 (3)   img_6325-640x480 (4)

Wiley nu incearca sa infrumuseteze personajele sale. Nici nu le “eroizeaza”. Ele doar sunt asa cum sunt. Oameni cu insusiri, oameni in ipostaze cotidiene. Nu am insa nici o indoiala ca nu ar fi niste portrete “atat de frumoase”. Totusi asta este doar parerea mea (subiectiva). Nu cred ca in arta ar trebui impuse asa-numitele “valori consensuale”. “Mona Lisa” nu-mi spune absolut nimic. Nici macar nu imi place (desi ar trebui sa-mi placa). Si iar ma gandesc ca bietul Kant s-a inselat.

[Lucrarile prezentate: (1) Kehinde Wiley – Rubin Singleton, 2008; (2) Barkley L. Hendricks, Sweet Thang (Lynn Jenkins), 1975; (3) Kehinde Wiley, Matar Mbaye, 2008; (4) Kehinde Wiley, Dogon Couple, 2008. Fotografiile au fost reproduse din Studio – The Studio Museum in Harlem Magazine / Summer 2008]

Written by arankas

aprilie 30, 2009 at 10:06 am

Kitsch-ul revolutionar si alte Kitsch-uri mai mult sau mai putin „campy”

leave a comment »

Kitsch-ul este un fenomen recent. Nu ma intrebati cat de recent ca nu am stat sa studiez in arhive. In schimb, tot uitandu-ma dupa diferite obiecte (art deco) sau simple obiecte “mass produced” (ca sa nu mai spun de “arta contemporana”, “artizanala”, “monumentele si statuile” de prin mall-uri si parcari) am realizat ca Kitsch-ul (sau kitsch-ul) este in mare voga. Nu stiu cate obiecte kitsch am putea identifica inaintea “Revolutiei Industriale”. Cat de multa arta kitsch s-a produs pana la acest moment? Nu prea multa (ca sa nu spun deloc).

Cand eram in gimnaziu tot auzeam de la profesorii mei cum ca: bibelourile, vederile cu pisica tolonita la soare cu ochelarii pe nas (pe care le tot primeam/trimiteam de la mare in fiecare vara), gladiolele din plastic, fata de masa a bunicii (cea cu gusteri stand pe fantana), solnitele, mileurile raspandite peste tot in sufragerie, paharele cu aripi, ciorapii din „plasa”, piticii de gradina (carora li s-a atasat o placa rotunda pe boneta pe post de masa de vara) si statuia din centrul orasului (cea cu femeia in costum popular cu pantofi cu toc si poseta „plic”) ar fi siropoase, “juicy”, “ieftine” si in general ar fi “de evitat”. Am auzit-o pe profa de rusa spunand chiar ca, citez: “cei care iubesc aceste kitsch-artifacte sunt niste peroane fara educatie estetica; daca ar avea educatie estetica ar recunoaste diferenta dintre un obiect cu adevarat frumos si un obiect kitsch care poate fi cumparat de la rusi sau de la bazar”. Asta se inampla in clasa a cincea, cu doua-trei luni inainte de Revolutie. Imi amintesc ca ma chinuiam sa o conving pe bunica sa arunce freziile din plastic si casutele confectionate din scoici (pentru ca erau toate kitsch si “deranjeaza vederea unui om educat”) dar fara prea mare succes.

Mult mai tarziu am inceput sa citesc cum ca si Kitsch-ul (observati “K”-ul mare) face parte din “lumea artei” si a aprecierii estetice ca si “Bad painting”-ul, “Camp” etc. Anul trecut a fost o expozitie temporara la Viena care mi-a atras atentia mai mult decat celelate. Este vorba despre o expozitie intitulata “Bad painting-Good art”, gazduita de MUMOK (Museum Moderner Kunst Stiftung Ludwig Wien). Ideea expozitiei era sa reuneasca tablouri care reprezinta genul „bad painting” (dar totusi „good art”). Curatorul acestei expozitii spunea ca picturile nu sunt proaste din greseala ci “intentionally bad”. Conceptul de “badness” in arta are un spectru semantic foarte larg. Picturile din expozitie vroiau sa exprime “revolta”, “opozitia” fata de asa-zisa “arta frumoasa” sau “arta-arta” care se expune in marile muzee ale lumii. Exista mai multe strategii ale “badness”-ului in arta. Pictura intentionat urata sau malitioasa combina “ironia, protestul, trash, kitsch si shock” (mai zice curatorul). Pai, ca sa revin la povestea cu kitsch-ul din copilarie, asta ar insemna ca gladiolele din plastic si carpeta persan cu “Rapirea din Serai” ar fi putut deveni “good art” daca privitorul le-ar fi receptat cu ceea ce se numeste “campy sensibitity”. Sensibilitatea si stilul “Camp” a fost teoretizat de Susan Sontag in 1964 (“Notes on Camp”). Susan crede ca persoana cu gust “campy” apreciaza artificialul, exageratul, si ironia/bascalia. Prin urmare obiectul “camp” este judecat pentru valoarea lui estetica (dar valoarea estetica depinde exclusiv de standardele privitorului). In acelasi timp obiectul ‘camp’ trebuie sa posede cateva trasaturi care sa-l faca “campy” (altfel nu putem decide daca obiectul e “camp” sau nu). Sontag grede ca si oamenii pot avea comportamente, gesturi si atitudini “campy”. Este suficient ca un comportament sau gest sa contina o doza de artificialitate. O distinctie importanta este menita sa ne ilumineze in privinta „camp”-ness, cea dintre camp-ul deliberat si cel naiv. Camp-ul pur este mereu naiv (sau neintentionat). Florile din plastic si paharele cu aripi sunt deci arificiale si „campy” fara ca producatorul lor sa fi avut vreo intentie in a le produce ca atare. Ele doar sunt. Dar daca ar fi fost intentionat kitsch? Nu m-ar fi mirat sa le vad expuse in muzee de arta. Da’ cine poate sa stie cu precizie intentiile celor care le-au produs? Cum poti „sti” o intentie?

Written by arankas

aprilie 9, 2009 at 12:06 pm