Interactiuni

Posts Tagged ‘normalitate

Diane Arbus – fotografa ciudatilor

with 3 comments

In postul trecut va povesteam despre cat de mult ma fascineaza ciudatii. Ei bine de aceeasi “obsesie” suferea si Diane Arbus (biografia si opera). Isi cauta cu asiduitate “personajele”, incerca sa stabileasca o oarecare relatie cu fiecare dintre ele, incerca sa le surprinda exact “povestea’ pe film (si practic numai asta facea). Arbus vorbea cu dezinvoltura despre pasiunea sa pentru “freaks”: “Most people go through life dreading they’ll have a traumatic experience. Freaks were born with their trauma. They’ve already passed their test in life. They’re aristocrats”.

Una dintre fotografiile ei celebre il reprezinta pe Eddie Carmel (mort in 1972) – „The Jewish Giant”. Eddie Carmel suferea de acromegalie (maladie incurabila la acel moment) si singura lui modalitate de a castiga un ban de trait era sa-si exploateze propria ciudatenie jucand in filme mai mult sau mai putin “strange”. In fotografia Dianei, Eddie este surprins intr-o camera normala (in care abia incape atingandu-se cu capul de tavan si sprinjinindu-se intr-o carja).

Nu doar gigantul Eddie Carmel mi-a retinut atentia in timp ce cautam prin fotografiile Dianei Arbus, ci zeci de alte imagini tulburatoare si puternice: femeile de la ospiciu; “barbatul gol” fiind o femeie; piticii si siamezele; pleiada de travestiti; baietelul blond si fragil tinand o grenada in mana (in Parcul Central din New York); si batraneii aceia saraci si cu fetele melancolice care tocmai au castigat un concurs de dans (mantia, sceptrul si coroana regala contrasteaza frapant cu imbracamintea lor ieftina si mainile muncite).

DianaArbusZondertitel3 [640x480] (sursa)

Diane Arbus este o fotografa controversata, deoarece multora nu le place sa vada in arta lucrurile de care se feresc in viata reala. Unii chiar au sustinut sus si tare ca arta Dianei Arbus ar fi “imorala” in sensul ca artista profita de dizabiliatea mentala sau fizica a unor semeni pentru a-si regiza faima. Altii gasesc fotografiile ei respingatoare si atat (nu le vad sensul sau rostul) si adauga: ceva repugnant nu poate fi numit arta.

Mie nu mi s-au parut niciodata fotografiile cu pricina “repugnante” ci mai curand (si intr-un anumit sens ) chiar frumoase. Nu frumoase in sensul acela prafuit prin care se intelege “armonie a partilor”, “ceea ce ne ofera noua, privitorilor, placere estetica”, “calitati formale desavarsite” etc. Nu. Fotografiile cu pricina sunt frumoase in sensul ca ele ofera o fereastra catre partea intunecata a “frumusetii” (dar chiar si intunecata fiind nu inceteaza sa fie “frumusete”). Arbus nu a incercat sa redea “dizabilitatea”, “dementa”, “ciudatenia”, “oribilul” si atat. Nu. Ea a incercat sa redea umanitatea, bucuria, tristetea, melancolia, teama si uimirea (intr-un cuvant – “normalitatea”) internate intr-un corp anormal. A fotografia “anormalitatea” nu e ca si cum ai fotografia  vedete de cinema sau fotomodele pentru coperta de la Elle – ci inseamna a oferi vizibilitate de un anumit fel acelui “dark side of beauty”. Diane Arbus vrea sa spuna de fapt prin fotografiile ei ca “monstrum in fronte, monstrum in anima” (mult-iubita sintagma folosita si de Nietzsche) este inoperabila in cazul “ciudatilor” ei. “Ciudatii” au dreptul la lumina, la a fi vazuti asa cum sunt la suprafata si in profunzime (cei mai multi dintre ei privesc cu curaj si incredere direct in lentila aparatului de fotografiat). Ei sunt suficient de “interesanti”, de “frumosi” si de “importanti” pentru a fi subiectul unei “opere de arta”.  Ei sunt acele fiinte  despre care Arbus ar fi spus ca “I really believe there are things nobody would see if I didn’t photograph them”.

Reclame

Written by arankas

iunie 13, 2009 at 6:00 am

Nu esti normal, domnule! Sau despre sanatatea psihica si normele sociale

with 38 comments

Atit Manu, cit si Alex s-au aratat ingrijorati de faptul ca ideologia numita „corectitudine politica” si-ar lasa amprenta asupra psihologiei (aici). Asta m-a facut sa imi aduc aminte ca voiam demult sa scriu un post despre ideea de „normalitate”.

De la ce am pornit. Prin primavara, am avut o dezbatere aprinsa (Alex si Manu au participat si ei) despre problema ciinilor maidanezi. O doamna psiholog (nu ii dau numele, nu vreau sa-i fac reclama) a scris un comentariu aici si a spus asa: „Interesant de analizat: cine “iubeste” animalele – exagerat si cu prea mare patima (…) – spune de obicei – “animalul nu tradeaza” (continuarea propozitiei : insa cineva – un om – m-a tradat pe mine, nu m-a iubit, m-a parasit…etc)…….Acea pers are ea o problema cu unii oameni (are convingeri negative despre oameni)…si ca atare nu nutreste sentimente prea bune fata de om in genere…Problema nu e la oamenii din jur, ci la ea insasi…”

Ceea ce rezulta din acest comment: exista oameni normali si oameni anormali. A iubi „exagerat” un animal, sau a avea pareri negative despre oameni in general inseamna, evident, a nu fi normal – sau macar a avea o atitudine anormala. Dar cine imi spune mie cind iubirea mea fata de un animal devine „exagerata” si deci „anormala”? Societatea? Psihologul? Blah!

Nu ma bag unde nu imi fierbe oala. Nu ma pricep la psihologie. Dar ceea ce stiu este ca, in general, granita dintre normalitate si anormalitate in ceea ce priveste creierul nostru este una foarte „debatable” intre specialisti. Eu nu la aceasta granita (fizica sau nu) vreau sa ma refer. Doresc sa ma refer la cu totul altceva: la societatea in ansamblul ei, care generalizeaza anumite norme sociale si le impune oricarui individ. Chestiunea smechera e ca, desi sint norme sociale, societatea le da o masca ticaloasa – o definitie psihologica. Cu alte cuvinte, daca nu te comporti „ca oamenii” nu inseamna ca te delimitezi (dissent) de o anumita practica sociala generala din comunitatea ta. Inseamna , pur si simplu, ca nu esti „normal”. Cel mai trist este ca si unii psihologi neaveniti, cum este doamna in cauza, sustin aceasta substitutie idioata.

Daca iubesti un animal „exagerat” nu inseamna doar ca te comporti diferit fata de standardul general social – inseamna ca nu esti normal (a se intelege in sensul psihologic, de „normal la cap”). Cum nu esti normal daca esti homosexual, daca ai 30 de ani si nu esti insurat, n-ai casa si nici copii (habar nu aveti cit de exasperat sint de remarcile astea de fiecare data cind vin in Romania), etc. Iar acesti oameni anormali, din punctul de vedere al societatii si al psihologilor, au nevoie de tratament. Hop pastila si ai intrat in rindul nostru, al „normalilor”. Vax albina crema puca.

Mi se pare ca in aceeasi greseala cad deopotriva Manu si Alex. Ei isi exprima temerile ca psihologia ar putea fi afectata de corectitudinea politica. Isi exprima aceste temeri in contextul unei discutii despre dreptul homosexualilor la casatorie (aici). Ceea ce deduc eu de aici (daca gresesc, ii rog sa imi spuna) este ca, vezi draga-doamne, psihologia ar fi obligata de ideologia corectitudinii politice sa accepte drept normalitate psihologica o anormalitate evidenta (homosexualitatea).

Eu cred ca aceasta idee e falsa. Departe de a fi afectata de corectitudinea politica, eu cred ca abia acum psihologia se descatuseaza de timpeniile si prejudecatile transmise de traditie sau impuse de societate ori religie. Abia acum psihologia incepe sa accepte (sau ar trebui sa inceapa sa accepte) ca devierea de la un standard social general inseamna doar a fi diferit, nu a fi bolnav psihic. Sper ca psihologia sa mearga in continuare pe acest drum – desi daca vom avea iarasi de a face cu doamne „psiholoage” la fel de destepte, nu e totul chiar asa de roz…

Si sa nu uit, doamna psiholog. Si eu am o groaza de convingeri negative atit despre oameni in general, cit si despre multi australopiteci din jurul meu. Mai mult, cred ca deseori viata ciinelui meu sau a ciinelui vecinului e mai importanta decit vietile multor ticalosi pe care ii cunosc. Sariti cu o pastila, ceva? Sau mai bine va recomand eu o bere?

Written by Andrei Stavilă

noiembrie 11, 2008 at 10:11 am