Interactiuni

Posts Tagged ‘pictura

Arta politica a lui Fernando Botero intre sublim si grotesc

leave a comment »

Nu am fost niciodata o mare admiratoare a formelor rubensiene in pictura si nici vreo aclamatoare a Barocului (fie el din Tarile de Jos sau Italian). Are Rubens o “Susana” masiva si puhava ca un cazonac bine dospit, precum si multe alte scene “memorabile” gen “ Rapirea fiicelor lui Leucipp” (in care “gratioasele”  fiice par uriase in mainile rapitorilor lor si senzatia data este ca cei doi rapitori, insotiti de un Cupidon, le-ar putea scapa din brate in orice secunda) care mi se par niste caricaturi inocente si inofensive. Asta daca nu pun la socoteala faptul ca prolificul flamand este expus in cele mai mari muzee ale lumii. Chiar in unele dintre ele lucrarile lui constituie asa-zisul “centru de interes” al galeriei.

Totusi are Rubens un “Masacru” (ultra-cunoscutul Masacru al Inocentilor facand trimitere la pruncii ucisi de Irod) care mie mi se pare fulminant. Dramatismul si cruzimea scenei iti rapeste pur si simplu atentia in asa masura incat “uiti” de rotunjimi. In arta contemporana Rubens pare sa aiba un urmas: artistul columbian Fernando Botero (chiar daca Velasquez este mai indreptatit in a fi numit predecesorul  lui Botero). Botero este cunoscut mai ales pentru reproducerile lui ludice (cumva „cartoonish”) dupa  diverse picturi mai mult sau mai putin celebre. Una dintre ele este de-a dreptul savuroasa. Este reproducerea mea preferata marca „Botero”- Rubens si Sotia Lui (datata 1965).

Rubens-And-His-Wife-1965_003 (sursa)

Nota: Rubens are doua autoportrete celebre „cu sotia” (ca sa nu mai pun la socoteala cele „fara sotie”). In unul dintre ele  ( cel din 1639), artistul si sotia sa Helena Fourment par a plimba „copilul in lesa”, iar in celalalt din seria „cu sotia” (1609) Reubens si Isabella Brant „pozeaza” elegant in brocarturi si dantele fine. Ei bine, reproducerea lui Botero se refera la cea de-a doua pictura (cea cu sotia Isabella Brant).

40040104(sursa)

Numai ca ceea ce mi se pare de-a dreptul stunning la arta lui Botero este seria de 80 de gravuri si picturi „Abu Ghraib” inspirate de fotografiile jurnalistilor la inchisoarea irakiana cu acelasi nume. Botero pastreaza formele rubensiene in portretizarea detinutilor, doar ca in acelasi timp acele corpuri sunt reprezentate ca fiind supuse unor cruzimi care pica greu la ochi si la stomac. Bine-cunoscutul „umor” boterian nu distruge efectul grav al respectivelor imagini, dimpotriva. Chiar daca unii critici ar spune ca teatrul cruzimii de la Abu Ghraib a fost suficient de „crud” cat sa nu mai aiba nevoie de nici o amplificare artistica, cred ca „amplificarea artistica” nu face decat sa intipareasca in constiinta privitorului „cat de oribila tortura este de fapt”. Teoretic toti „stim”, avem argumente logice, credem, sau doar „am auzit”, sau ni s-a spus ca tortura este ceva rau, degradant, inuman etc. Intrebarea ar fi „cat de rau este?” Arta lui Botero raspunde la aceasta intrebare plasandu-ne ca privitori mai aproape de prizonieri, de agonia lor, de ceea ce se numeste „the body in pain”. Noi stiam din presa  ca prizonierii de la Abu Ghraib sufera tratamente sinistre si ca soldatii americani se distreaza copios in acel „zoo” indepartat si exotic. Ceea ce nu stiam este „cat de rau sufera detinutii aceia?” In acest sens martiriul reprezentat de Botero imi aduce aminte de martiriul lui Reubens (si nici macar nu mai conteaza daca in cazul martiriului lui Botero victimele sunt inocente sau ba). Artistul crede ca „arta este si trebuie sa fie o acuzatie permanenta”  si ca atrocitatile petrecute la Abu Ghraib vor fi in viitor fie uitate, fie clasate la dosarul war’s happenings, daca nu vor fi imortalizate in arta. El spune: „cine ar mai pomeni de Guernica astazi daca nu ar fi fost Picasso sa o imprime in constiinta noastra?” si mi se pare  foarte aproape de adevar.  Poate critici consacrati  si cu scaunele caldute si catifelate in artworld-ul contemporan  (precum Rosalind Krauss) vor spune ca arta lui Fernando Botero (si in special seria „Abu Ghraib”) este „patetica” – si chiar de-ar fi asa „patetismul” seriei respective tot mi se pare unul remarcabil, aproape de Laoocon Preotul Troian si de punerea in practica a dictum-ului actual „not again, not under our eyes!”.

BOTERO45 (sursa; vezi tot aici mai multe fotografii)

Reclame

Written by arankas

mai 28, 2009 at 2:49 pm

Cat de “proasta” trebuie sa fie o pictura pentru a fi considerata “good art”?

with 3 comments

Nu cu mult timp in urma (in toamna anului 2008) a fost la Viena o expozitie temporara la MUMOK (Muzeul de Arta Moderna) intitulata “Bad painting – Good Art”. Expozitia a constat in 21 de picturi semnate printre altii de  Francis Picabia, René Magritte, Asger Jorn, Philip Guston, Neil Jenney, Georg Baselitz, Albert Oehlen si Julian Schnabel. Fiecare dintre ei isi expunea pe panza “badness-ul” in maniere diferite. Eticheta de “pictura proasta” se refera de obicei la acea executie gresita sau “defectuoasa”.

Artistii expusi la MUMOK deliberat “gresesc” si deliberat combina elemente destabilizatoare. Elementele de kitsch nu lipsesc iar culorile curg in exces. Explicatia ar fi ca: „They assail the American canon of values of decency, decorum, ‘good taste’ and beauty in a way which is often condemned as shocking, sensationalist, ‘politically incorrect’ and ‘reactionary’. Among other things, they work with painting techniques of the old masters in order to criticize the medium and through this to breathe new life into it” (sursa).

Personal, imi place foarte mult ideea expozitiei cu pricina si unele dintre picturi care se pot incadra perfect intr-o estetica a relevantei (mai curand decat intr-o estetica a frumosului inteles in mod traditional). O opera de arta se exprima pe sine dincolo de acuratetea executiei sau frumusetea detaliilor. Cel mai important mi se pare ceea ce transmite si cum transmite. Asta nu vrea sa insemne ca ca arta asa-zis frumoasa nu mai e la loc de cinste, ci ca frumusetea se reconsidera mereu in acord cu idea de good art.

Written by arankas

mai 21, 2009 at 7:21 pm

Black is Beautiful

with one comment

Cu o luna in urma prietena mea din State ne-a vizitat la Budapesta, ocazie cu care mi-a adus un mic catalog intitulat Studio (The Studio Musem in Harlem Magazine/Summer 2008). Cartulia cu pricina documenteaza cam tot ce s-a intamplat in vara lui 2008 in muzeul Studio din Harlem. Cum in ultimul timp am fost ocupata cu altele, nu am avut timp sa scriu despre ce mi s-a parut interesant la muzeul asta. Pai, acolo se intampla multe lucruri remarcabile: se educa copii, se tin spectacole in toata regula de balet si dans contemporan, se audiaza Hip Hop, se aduna oameni diferinti si se simte bine impreuna (parinti, copii, bunici) – fie ca indivizii au educatie artistica, fie ca nu. In muzeele noastre nu se intampla (sau nu se intampla prea des) astfel de lucruri. La noi te duci la muzeu ca la biserica. Te plimbi prin salile lugubre si contempli exponatele. Le contempli de la distanta si iti spui in gand “ar trebui sa-mi placa X” ca doar e celebra (Y a pictat-o si Y este celebru, deci X nu poate fi decat “good art”). Da’ ce te faci daca nu-ti place deloc?

Imi amintesc ca atunci cand vizitam un muzeu de pictura (copil fiind) nu eram atrasa decat de portrete (si nu de orice fel de portrete, ci numai de cele Pop). Ma miram eu pe vremea aceea ca toate portretele pe care le vazusem in muzee sau in albume de arta erau mai toate portrete ale oamenilor albi (foarte rar ma delectam la vederea unei tahitience ca in cazul seriilor semnate de Gauguin). Atunci ma gandeam ca toate portretele pe care le vazusem sunt foarte frumoase. Ma gandeam ca ceea ce au ele in comun este frumusetea.

Mai tarziu am inceput sa citesc Kant (Critica facultatii de judecare). Am inteles ca placerea pe care o simtim in fata unei opere de arta frumoase este universala. Exemplele lui Kant si asa putine ilustreaza ceea ce se numeste “Western Beauty”. Dar “what about the ‘black beauty’”? Kant nu spune nimic despre asta deoarece o asemenea “complicare” ar fi putut sa-i umbreasca universalismul estetic.

img_6323-640x480 (1)   img_6326-640x480 (2)

Am vazut in catalogul “Studio” artisti de origine africana despre care nici macar nu auzisem (Kehinde Wiley, Barkley L. Hendricks etc.) si lucrari de o acuratete fenomenala, foarte apropiate de photo-realism (un gen pe care il iubesc), reprezentand femei si barbati de culoare in ipostaze cotidiene. Ei par sa spuna (in Lacan’s fashion) “tu niciodata nu te uiti la mine din locul in care te vad eu”. Tavia Nyong descrie picturile uriase ale lui Wiley si conchide : “A performative intertext to Wiley’s paintings can be found in contemporary house ball competitions, a black queer subculture that celebrates a form of resilient improvisation in response to homophobic and anti-black aggression”.

img_6324-640x480 (3)   img_6325-640x480 (4)

Wiley nu incearca sa infrumuseteze personajele sale. Nici nu le “eroizeaza”. Ele doar sunt asa cum sunt. Oameni cu insusiri, oameni in ipostaze cotidiene. Nu am insa nici o indoiala ca nu ar fi niste portrete “atat de frumoase”. Totusi asta este doar parerea mea (subiectiva). Nu cred ca in arta ar trebui impuse asa-numitele “valori consensuale”. “Mona Lisa” nu-mi spune absolut nimic. Nici macar nu imi place (desi ar trebui sa-mi placa). Si iar ma gandesc ca bietul Kant s-a inselat.

[Lucrarile prezentate: (1) Kehinde Wiley – Rubin Singleton, 2008; (2) Barkley L. Hendricks, Sweet Thang (Lynn Jenkins), 1975; (3) Kehinde Wiley, Matar Mbaye, 2008; (4) Kehinde Wiley, Dogon Couple, 2008. Fotografiile au fost reproduse din Studio – The Studio Museum in Harlem Magazine / Summer 2008]

Written by arankas

aprilie 30, 2009 at 10:06 am

Operatia imaginara a lui Lubbert Das

leave a comment »

Hieronymus Bosch (1450 – 1516) este cunoscut ca fiind adeptul unei arte care se afla mai mult in vecinatatea diabolicului si ororii decat in proximitatea frumosului. Unii interpreti ai lui Bosch il considera precursor al suprarealismului, altii considera arta lui ca fiind inspirata de grupul eretic „Fratia Spiritului Liber” la care se pare ca Bosch ar fi aderat. Adamitii (cei care il proslaveau pe Adam cel de dinainte de pacat) aderau de regula la aceasta Fratie.

Unii spun ca nu putem fi de acord cu interpretarea potrivit careia Hieronymus Bosch ar fi un precursor al suprarealismului, intrucat daca am incerca sa aplicam o interpretare psihanalitica reprezentarilor sale picturale ne-am lovi de imposibilitatea receptarii lor adecvate. Acum eu nu stiu ce sa spun in aceasta privinta. Nu stiu daca si cum arta o „interpretare adecvata”. Bosch este responsabil pentru toate diformitatile pe care le-a reprezentat in dorinta de a surprinde ceea ce azi numim nevroza colectiva in asteptarea apocatastazei. Dincolo de substratul religios al picturilor sale putem repera o dorinta incontrolabila de a demitiza marile minciuni pioase care il indepartau pe medieval de realitatea imediata.

bosch17-640x480 (sursa imaginii)

Subiectul picturii Operarea pietrei ne spune povestea procesului extirparii prostiei (naivitatii) umane, iar natura alegorica acestei reprezentari imagistice este mai evidenta in cazul acestei lucrari, daca ar fi sa o comparam cu alte lucrari alegorice ale lui Bosch. In mijlocul unui peisaj neidentificabil, un chirurg incearca sa scoata un obiect din capul unui om asezat pe un scaun. Un calugar si o calugarinta il privesc. Operatia efectuata in aer liber si forma circulara a peisajului in care se desfasoara actiunea sugereaza (dupa Wilhelm Fraenger) o oglinda. Oglinda are un statut ambiguu la fel ca si operatia pe care o reflecta. In jurul oglinzii scrie: „Stapane, taie piatra, numele meu este Lubbert Das!”.

In timpul lui Bosch operarea pietrei era specialitatea quackerilor. Rolul acestei operatii era acela de a extrage din capul pacientului presupusa piatra a prostiei. Din pacate, aceasta practica exista doar in imaginarul timpului, nu si in realitate, iar in literatura care trateaza despre aceasta tema se spune ca, de multe ori, in urma acestei operatii pacientul ramanea mai prost decat inaintea ei. Pe de alta parte, numele Lubbert apare foarte des in literatura olandeza, desemnand pe toti cei saraci cu duhul. Stupiditatea umana poarta deci un nume – Lubbert.